0 0
Read Time:29 Minute, 15 Second

Organizaţii revizioniste în Ungaria de azi

Examinând actuala organizare a mişcării revizioniste, desprindem două linii directoare : pe de o parte se ţine seama în tactica organizării de statu quo-ul european actual care impune moderaţie, iar pe de altă parte sunt reluate o serie de metode practicate între cele două războaie mondiale. Se înţelege că această orientare de bază este diferit aplicată pe cele trei câmpuri de bătaie: în Ungaria, în emigraţia ungară şi în teritoriile „recuperabile”.

Conducerea Ungariei, degajată de obligaţiile internaţionalismului socialist, preia astăzi oficial comanda şi este tocmai în pragul trecerii spre faza organizării nedisimulate a mişcării neorevizioniste. Judecând experienţa ultimilor ani, se pare că organizarea unor formaţii revizioniste nu este încă tactic motivată, pentru simplul fapt că mass media precum şi debitul cultural fixate la această temă au un randament suficient pentru întreţinerea atmosferei revizioniste.

Conducerea politică a iniţiat însă, încă în era socialistă, instituirea unor organe guvernamentale, cum este Comitetul de coordonare interministerial sau Oficiul refugiaţilor, ambele ţinând de Ministerul de Interne, care la început s-au ocupat numai de problema refugiaţilor, ca ,după aceea, să-şi extindă sfera organizând integrarea refugiaţilor în mişcarea neorevizionistă, precum şi răspândirea acestei doctrine printre minoritarii secui şi maghiarii din Transilvania.

În intenţiile actualei conduceri de dreapta se întrevede consolidarea şi perfecţionarea acestor organe şi înfiinţarea unui departament care să se ocupe de problema minorităţilor din Ungaria şi a celor ungare de peste hotare. Judecând după moţiunea parlamentară a deputatului Tamás Gáspar Miklos, menţionată mai sus, o înţelegere cu ţările vecine în privinţa tratamentului acordat minorităţii maghiare de acolo presupune, după mintea politicienilor de la Budapesta, şi un eventual organ de control al aplicării prevederilor din tratatele care urmează a fi încheiate cu statele vecine. Dacă, prin absurd, ţările în cauză ar accepta enormitatea unor asemenea tratate, se poate anticipa ce şanse frumoase ar avea partea ungară de a căuta nod în papură şi de a se lamenta încontinuu în forurile internaţionale.

Pe lângă aceste măsuri incipiente întreprinse pe linie guvernamentală, în Ungaria funcţionează, în continuare, fundaţiile care au în program susţinerea moral-materială a acelor acţiuni ce au drept scop promovarea revizionismului.

Cel mai vechi este Institutul Pál Teleki, fondat de acelaşi Teleki, părintele Ligii Revizioniste Ungare şi care, în calitate de prim-ministru, ne-a răpit în 1940 Ardealul de Nord. Institutul a funcţionat în perioada 1940 – 1987 în cadrul Institutului de Ştiinţe Ardelene, ca în prezent să facă parte din Institutul de ştiinţe istorice de pe lângă Academia de ştiinţe ungară.

Conducerea marxistă, reorganizând institutul la vremea respectivă, a îndepărtat de pe firmă numele compromiţător al lui Teleki, a schimbat directorul şi câţiva colaboratori fără a-i schimba însă misiunea iniţială. Obiectivul, identic cu cel al Institutului de sociografie, înfiinţat în 1926 de acelaşi Teleki, rămâne deci neschimbat : fundamentarea ştiinţifică a necesităţii revizuirii hotarelor stabilite la Trianon. Colaboratorii acestui institut, a căror profesiune de credinţă revizionistă este notorie, au scos, sub egida Academiei ungare de ştiinţe, Istoria Transilvaniei (1986), o lucrare tendenţioasă şi jignitoare la adresa poporului român.

Fundaţia Bethlen, alt sprijin de nădejde al revizionismului ungar, profilată pe acordarea de stipendii în vederea promovării acestei mişcări a împărţit în toţi aceşti ani fiecărui refugiat din Transilvania câte 300 de forinţi pentru cumpărarea unor materiale naţionalist-şovine. Pastorul László Tőkés a primit de curând din partea ei 70.000 de forinţi pentru „activitate meritorie”.

Pe lângă aceste fundaţii, cu rădăcini în activitatea revizionistă dintre cele două războaie mondiale, guvernul ungar a hotărât, în toamna anului 1989, înfiinţarea a două fundaţii pentru promovarea politicii minorităţilor. Una se va ocupa de situaţia minorităţilor din Ungaria şi va fi condusă de Ferenc Rátkay, ministru adjunct la culte, iar cealaltă, condusă de scriitorul Sándor Csoóri, cunoscut pentru antiromânismul lui, va urmări tratamentul la care este supusă minoritatea ungară de peste hotare. Ambele fundaţii au fost dotate cu câte 20 milioane de forinţi.

Institutul Dunatáj (Regiunea Dunării), înfiinţat de guvern tot la sfârşitul lui 1989, va studia factorii de unitate ai acestei regiuni cu intenţia de a fundamenta necesitatea federalizării statelor implicate.

Rolul principal în mobilizarea opiniei publice din Ungaria pentru crearea unui climat revizionist revine însă în prezent organizaţiilor de „refugiaţi”. Înmulţite în ultimii ani, aceste organizaţii formează astăzi o reţea care s-a consolidat concomitent cu sosirea din România a unui număr important de repatriaţi sau transfugi.

Unite la 2-3 septembrie 1989, la Seghedin, în Consiliul pentru apărarea intereselor cercurilor ardelene, aceste organizaţii, pe lângă cele enunţate în denumirea consiliului, au ca scop reunirea şi consolidarea lor într-un front comun care să devină un factor cu pondere politică în societatea ungară. Cele mai importante organizaţii de refugiaţi care funcţionează în prezent în Ungaria sunt : Cercul ardelean din Békéscsaba, Asociaţia maghiarilor din Ardeal, Uniunea ardeleană, Clubul tinerilor ardeleni, Asociaţia ardeleană a judeţului Hajdu-Bihar, Uniunea maghiarilor ardeleni din Nagykanizsa, Clubul ardelean din Salgotorján, Cercul ardelean din Seghedin, Cercul ardelean din Zalaegérszeg, Comunitatea ardeleană „Abel” din Esztergom, Cercul ardelean din Györ, Clubul tinerilor ardeleni din Pécs, Cercul ardelean din Szentendre, Cercul secuiesc, Fundaţia pentru arta Ardealului.

Aceste organizaţii recrutează, pe lângă refugiaţi sau repatriaţi, un număr apreciabil de cetăţeni unguri simpatizanţi sau adepţi ai mişcării revizioniste, integrându-se astfel în politica panungară a Budapestei. Un membru important al Uniunii ardelene, constituită la 10 iunie 1989, este de exemplu Ernő Raffay, istoric naţionalist-şovin şi deputat în actualul parlament de la Budapesta din partea Forumului Democratic Ungar.

O activitate pararevizionistă depune şi Serviciul de ajutorare a refugiaţilor din Transilvania, care funcţionează în cadrul parohiilor reformate din Budapesta, Debreţin, Miskolc, Gyula, Seghedin, Pécs, Rózsaly şi Kecskemét. Unul din promotorii acestei acţiuni este pastorul Géza Németh, care a condus în toamna anului 1989, o delegaţie în Statele Unite cu scopul de a menţine în actualitate problema transilvană. Cu această ocazie, pastorul Németh a prezentat organelor legislative americane doleanţele Ungariei cu privire la minoritatea maghiară din România, cerând sprijinul Statelor Unite în vederea găsirii unei formule de autonomie pentru Transilvania.

Comparând atitudinea clerului catolic, mai apolitic, cu cea a pastorilor reformaţi apare clară virulenţa revizionistă a acestora din urmă.

Există însă o organizaţie, care, deşi nu are în Ungaria un mare număr de membri activi, este importantă prin rolul de coordonator al frontului intern cu activităţile de peste hotare. Este vorba de Uniunea Mondială a Ungurilor (UMU), formaţie oficioasă cu un trecut laborios în „închegarea” naţiunii ungare de pe tot globul.

Timp de peste 30 de ani, îndeosebi după 1956, împreună cu autorităţile de la Budapesta, UMU a avut ingrata misiune de a converti la colaborare acea emigraţie maghiară care era în marea ei majoritate anticomunistă. Astăzi, priza în audienţa de peste hotare este asigurată de tonul naţionalist-şovin adoptat de organizaţie. Renovată în iunie 1989, Uniunea şi-a propus ca obiectiv în noul statut unirea şi sprijinirea ungurilor minoritari de peste hotare, precum şi angajarea organizaţiei în problemele existenţiale şi de dezvoltare ale acestora.

Câteva nume din conducerea UMU asigură linia neorevizionistă a organizaţiei. Astfel Gyula Juhász, copreşedinte, este directorul Institutului de cercetare a ungurimii, unul din pilonii mişcării neorevizioniste. Béla Pomogáts, istoric literar, este autorul unui recent studiu despre problema autonomiei maghiare din Transilvania, Péter Hanak şi István Nemeskürty, istorici din şcoala naţionalistă, dintre care ultimul contribuie activ la menţinerea în actualitate a problemei transilvane. Într-o lucrare intitulată Édes Erdély (Ardeal drag) 1988, Nemeskürty, deşi avansează un ton conciliant, face o cronică tendenţioasă şi plină de inexactităţi a evenimentelor desfăşurate între 1916 şi 1967. În iunie 1990 Uniunea Mondială a Ungurilor alege un preşedinte de onoare în persoana scriitorului maghiar din Transilvania, András Sütő, care într-un interviu cu accente naţionaliste, difuzat de televiziunea ungară la data de 24 iunie, mulţumeşte pentru onoarea ce i se face prin această alegere.

În spiritul colaborării dintre emigraţie şi ţara-mamă, au fost înființate și câteva fundaţii finanţate şi dirijate de membrii emigraţiei şi care operează în mediul cultural-politic din Ungaria. Acestea sunt tot atâtea instrumente eficace în prepararea climatului social din ţară pentru o eventuală modificare a statu quo-ului actual. Fundaţia Soros, de pe lângă Academia Ungară de Ştiinţe, finanţează, de exemplu, revista refugiaţilor din Transilvania Erdélyi Tudositások (Informaţii despre Transilvania) sau Fundaţia Péter Erzsébet, apărută cu câţiva ani înainte de 1989, din iniţiativa unei unguroaice de la Cluj stabilită în Statele Unite, pentru premierea actorilor din Ungaria. Aceasta şi-a extins terenul de activitate şi va acorda sub numele de „Trianon” premii unor actori din provinciile „recuperabile” cum este Transilvania.

Unic prin profilul său este Magyarságkutató Csoport (Grupul pentru cercetarea ungurimii), o instituţie specializată în studiul interdisciplinar al condiţiilor sociale şi culturale în care trăiesc ungurii de peste hotare. Moştenitoare spirituală a unei instituţii horthyste înfiinţată în 1940 şi intitulată Magyarságtudományi Intézet (Institutul pentru ştiinţa ungurimii), actuala instituţie se ocupă în fond de argumentarea ştiinţifică a prezenţei milenare a ungurilor pe tot întinsul Bazinului carpato-dunărean. Forţând prin metode de o îndoielnică probitate ştiinţifică culturile stepei euro-asiatice, binecunoscute pentru sincretismul lor derutant, istoricii acestei instituţii au creat din pestriţul amestec al triburilor invadatoare ugro-turco-başchire un autentic popor ungur care, potrivit teoriei lor, ar fi ocupat „întinderile pustii” ale Pannoniei şi Transilvaniei. Numărul „descălecătorilor” era în realitate mai puţin de o sută de mii şi ei nu constituiau nici 10% din numărul băştinaşilor slavi şi români. Aceste triburi războinice au asimilat însă cu asiduitate timp de o mie de ani popoarele în mijlocul cărora locuiau şi micul popor ungur de astăzi este rezultatul acestui amestec. Din statisticile ungureşti reiese că numai între 1850 şi 1910 numărul slavilor, germanilor, românilor şi evreilor asimilaţi depăşea cu mult numărul de două milioane. Căutarea urmelor maghiarilor în aceste condiţii nu poate să urmărească decât un scop politic şi anume acela de a fundamenta „ştiinţific” stăpânirea ungară asupra teritoriilor unite în state naţionale. De la primii paşi, din 1926, ai mentorului revizionismului, groful Pál Teleki, şi până astăzi nimic nu s-a schimbat : „drepturile istorice” sunt plasate în prim plan, iar caracterul minoritar al ungurilor din provinciile aparţinând ţărilor limitrofe este neglijat cu desăvârşire.

Fără a forma o unitate organizatorică distinctă, activitatea prorevizionistă integrată în programele facultăţilor este de asemenea o metodă eficace de cercetare şi argumentare „ştiinţifică” a acestei doctrine. Aceste programe, dirijate central şi având un caracter interdisciplinar, au trecut, în anii 1987 – 1988, de la analiza marxistă a fenomenului social-economic-politic ungar, la examinarea ungurimii rămase în afara hotarelor prin pacea de la Paris, din 1946-1947. Conţinutul, caracterul şi concluziile acestor cercetări sunt raportate în revista Medvetánc (Jocul ursului), care apare sub egida universităţilor budapestane Eötvös Lóránd Tudományegyetem (ELTE) – Universitatea de ştiinţe Eötvös Loránd – şi Marx Károly Közgazdaságtudományiegyetem (MKKE) – Universitatea de ştiinţe economice Karl Marx.

Deşi orientarea prorevizionistă a acestor colective de cercetare este de dată mai veche, prima ieşire brutală o găsim în numărul din 1988 al revistei mai sus amintite. Aici sunt etalate, în patru rapoarte, în pur spirit iredentist, o sumedenie de date despre situaţia minorităţii ungare din Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, România şi Iugoslavia.

În amplul raport despre România (128 pagini), după înşirarea unor date inexacte şi manipulate, se analizează politica de „deznaţionalizare” dusă în ţara noastră faţă de minoritatea secuiască şi maghiară. Se încearcă apoi să se dovedească prin interpretarea tendenţioasă a legilor şi documentelor oficiale româneşti gradul de discriminare la care este supusă minoritatea maghiară de la noi. În final, se descrie situaţia refugiaţilor şi repatriaţilor din România care se află în ţara vecină. Pe o hartă care însoţeşte textul este indicată, cu totul inexact, o majoritate maghiară covârşitoare într-o serie de oraşe din Transilvania.

Pe lângă acţiunile de largă respiraţie şi de o consecvenţă riguroasă, sunt promovate şi manifestări episodice, cu caracter de campanie, care angajează de obicei personalităţi culturale şi politice. Aceste tabere, conferinţe, tradiţionale în viaţa culturală a societăţii ungare, sunt convocate de obicei în preajma unor „evenimente decisive” pentru naţiune. O astfel de întâlnire a avut loc în 1943 la Balatonszárzó, cu scopul de a da o nouă orientare politicii externe maghiare. Cercul prietenilor conferinţei de la Szárzó, o formaţie care militează pentru o soluţie confederativă, lansează în iunie 1988 un apel către societatea română şi ungară. Fideli convingerii că ţările regiunii dunărene nu se pot „descurca” singure, Cercul cere adeziunea conducătorilor politicii din ţara noastră la o formulă de asociere politico-economică a celor două ţări.

Complexitatea şi virulenţa mişcării revizioniste din Ungaria, în etapa prezentă, reactualizează rolul jucat de formaţiunile paramilitare horthyste, numite Rongyos Gárda (Garda Zdrenţăroşilor), care, prin terorism, sabotaj şi propagandă şovină, au contribuit în mare măsură la reuşita anexării Slovaciei de Sud (1938) şi a Ucrainei Subcarpatice (1939). „Tehnica” acestor gărzi a fost aplicată şi în masacrele comise o dată cu anexarea sau părăsirea Ardealului de Nord şi a nordului Iugoslaviei.

Ideologia de bază a acestor hoarde criminale, care a fost refacerea imperiului Sfântului Ştefan, şi cruzimea cu care au ucis şi terorizat populaţia nemaghiară a teritoriilor anexate între 1938 – 1941 de către Ungaria impune în prezent societăţii româneşti un imperios şi permanent memento. În lumina acestui trecut, apreciem, deci astăzi agitaţia şovin-separatistă înregistrată în sînul minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi şi o socotim ca o consecinţă directă a instigaţiei „turiştilor” din Ungaria, aceşti vrednici urmaşi ai gărzilor zdrenţăroşilor.

Descrierea sumară a activităţii neorevizioniste din Ungaria dă o idee asupra intensităţii efortului depus precum şi asupra felului cum se integrează această mişcare în mecanismul politic al statului vecin şi în viaţa culturală a societăţii maghiare.

Organizaţii revizioniste în afara Ungariei

Am văzut că revizionismul ungar a fost timp de peste 35 de ani temperat de către conducerea marxistă a statului, mişcarea fiind constrânsă la activitate subterană, conspirativă. Cu totul alta a fost evoluţia revizionismului, în această perioadă, în emigraţia ungară. Sute şi sute de mii dintre refugiaţii de după cel de-al doilea război mondial purtau în ei un aliaj de anticomunism şi naţionalism-şovin cu implicaţia revizionistă de rigoare. În consecinţă, după pacea de la Paris din 1947, asistăm la o puternică recrudescenţă a iredentismului şi la o reorganizare energică a mişcării. Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra emigraţiei ungare vedem că ea este rezultatul unor straturi suprapuse în decursul deceniilor şi se configurează în prezent conform motivelor care au obligat membrii ei să părăsească ţara. „Valurile” emigraţiei sunt în general legate de seismele sociale sau de crizele economice şi politice care s-au abătut asupra ţării. În cazul Ungariei, se disting trei mari valuri care au dat în acest secol contingentele actualei emigraţii. Primele două sunt urmarea războaielor mondiale, iar al treilea s-a produs în urma revoluţiei din 1956. Potrivit datelor furnizate în 1988 de Uniunea Mondială a Ungurilor, emigraţia ungară cuprinde în prezent peste 1.400.000 de membri, din care aproape un milion locuiesc în cele două Americi, ceva mai mult de 200.000 în Europa şi cam tot atâţia în Israel. Cifra pentru Europa s-a modificat desigur în perioada de până în 1990, când un număr important de maghiari din Ungaria şi din România s-au stabilit în ţările europene.

Statisticile Uniunii Mondiale a Ungurilor arată că în 1988 emigraţia avea peste 800 de cluburi, asociaţii şi organizaţii religioase, răspândite pe toate continentele. Numai în Statele Unite şi Canada funcţionau mai mult de 350 organizaţii şi alte 70 în America Latină. În Europa erau 175 de organizaţii, din care peste 70 funcţionau în Austria. Dispunând de 90 de publicaţii şi 43 staţii de radio şi televiziune, emigraţia a avut în toţi aceşti ani capacitatea de a duce cu succes propaganda politică în favoarea cauzei ungare, atât în rândurile ei cât şi în mijlocul populaţiei gazde.

Diversificată pe criterii sociale, religioase, dar mai ales politice, emigraţia ungară a fost, în trecutul mai îndepărtat, o masă eterogenă în care grupări adverse îşi disputau uneori violent punctele de vedere. Linia frontului a despărţit în ultimele decenii marea majoritate anticomunistă a exilului de cea a oportuniştilor, care încercau o apropiere de regimul de acasă. A existat totuşi un numitor comun care a unit în toate timpurile taberele contrare şi acesta a fost necesitatea restaurării Ungariei mari. În slujba acestui crez, emigraţia ungară a creat, de la început, un cult viguros al iredentismului, marcat de o orgie de însemne, steme, drapele şi hărţi ale imperiului Sfântului Ştefan. Spre mijlocul anilor optzeci, o dată cu manifestarea făţişă a divergenţelor dintre Ungaria şi ţara noastră, mişcarea revizionistă din emigraţie intră din nou într-o fază de efervescenţă şi începe, treptat şi deschis, colaborarea cu elementele revizioniste din Ungaria. Se nasc o serie de platforme în funcţie de modul în care se preconizează „soluţionarea” problemei transilvane şi în general se internaţionalizează activitatea organizaţiilor. Paleta cuprinde astăzi toate nuanţele, de la grupări care militează pentru recucerirea cu forţa armelor a tuturor teritoriilor care au aparţinut vreodată coroanei maghiare, până la cursul realist şi „pe faţă” al neorevizioniştilor, care preconizează diferite forme de autonomie sau federative. Se mai observă, în ultimul timp, o tendinţă de polarizare în organizaţii-umbrelă, capabile să influenţeze mai bine opinia publică din ţara respectivă şi să depună o activitate mai fructuoasă în cadrul lobby-ului politic sau economic.

Desigur că virulenţa revizionistă a emigraţiei ungare este în funcţie de climatul politic din ţara respectivă şi de importanţa pe care o are statul-gazdă în viaţa politică internaţională. Astfel, grosul mişcării revizioniste se găseşte în Statele Unite, ţara care are un cuvânt de spus în concertul popoarelor şi unde îşi are sediul şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Activitatea revizionistă a organizaţiilor răspândite pe celelalte continente se orientează spre această „centrală” a mişcării, afiliindu-se în general la curentele care domină în Statele Unite.

Voi descrie în cele ce urmează poziţiile de pe care militează organizaţiile revizioniste din America, interrelaţiile lor şi voi da câteva frânturi semnificative din activitatea acestora.

Diversificarea ideologică a mişcării revizioniste s-a redus în ultimii ani la două tabere antagoniste : una, militând pentru o formă oarecare de autonomie, iar cealaltă pentru revizuirea hotarelor şi integrarea Transilvaniei în Ungaria.

Protagoniştii celor două tabere sunt Erdélyi Világszövetség (Uniunea Mondială Ardeleană), care reprezintă peste o sută de organizaţii din emigraţie şi militează pentru autonomia Transilvaniei şi Hungarian Human Rights Foundation (Fundaţia Ungară Pentru Drepturile Omului), care, împreună cu Amerikai Erdélyi Szövetség (Uniunea Ardeleană din America), este pentru revizuirea hotarelor.

Gruparea destul de numeroasă a organizaţiilor care preconizează soluţii autonomiste este dominată de fapt de una din cele mai vechi organizaţii ale emigraţiei şi anume de Amerikai Magyar Szövetség (uniunea Ungurilor din America). Înfiinţată în 1907, Uniunea participă, după 1920, la campania împotriva hotărârii de la Trianon, iar în 1946 înaintează Conferinţei de pace de la Paris un protest împotriva viitoarelor graniţe. Dispunând de un lobby eficient, iniţiază, în perioada 1965 – 1968, în Congresul american, intervenţia a patruzeci de congresmani şi zece senatori în sprijinul minorităţii maghiare din Transilvania şi prezintă, după 1974 în continuu Congresului american plângerile maghiarilor din România. Tot la cererea Uniunii înaintează, în 1976, alţi şaptezeci şi opt congresmani o scrisoare preşedintelui Ford, în care solicită intervenţia acestuia împotriva discriminării minorităţii maghiare din ţara noastră. În 1987 Uniunea reuşeşte să „convingă” pe congresmanii americani să condamne România pentru „etnocidul” comis împotriva minorităţii maghiare şi să recunoască dreptul la autodeterminare al acesteia.

La varianta pentru autonomie mai aderă, pe lângă Uniunea Ungurilor din America şi Uniunea Mondială Ardeleană, următoarele organizaţii : American Hungarian Action Comittee (Comitetul de Acţiune al Ungurilor Americani), A Fiatal Magyarok Munkaközössége (Colectivul de Lucru al Tinerilor Unguri), Erdély Védelemében (În Apărarea Ardealului), şi Szabad Magyar Jogászok Világszövetsége (Uniunea Mondială a Juriştilor Unguri Liberi).

Dintre performanţele acestor organizaţii menţionăm: Uniunea Mondială Ardeleană a înaintat, începând din 1974, nenumărate memorii Organizaţiei Naţiunilor Unite şi altor foruri internaţionale, cerând dreptul la autodeterminare pentru maghiarii din România. Tot Uniunea a publicat o serie de Cărţi Roşii în legătură cu situaţia acestei minorităţi şi le-a trimis guvernului american, precum şi altor guverne. A luat apoi parte, ca reprezentantă a o sută de organizaţii revizioniste, la conferinţe internaţionale în legătură cu problema minorităţilor (Berlin, 1982, Tel-Aviv, 1983).

Uniunea Mondială a Juriştilor Unguri Liberi se ocupă de redactarea memoriilor şi documentelor juridice pentru susţinerea cauzei revizioniste.

Cealaltă partidă a mişcării revizioniste care militează pentru reîntregirea Ungariei mari, condusă de Hungarian Human Rights Foundation (Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului), este o organizaţie foarte activă şi cu pondere în Congresul american. Unul dintre conducătorii organizaţiei a reuşit, de exemplu, în calitatea sa de secretar al senatorului Christopher Dodd, să-şi antreneze patronul în serviciul cauzei şi să oprească rezoluţia din 1987 a Senatului, de a recunoaşte dreptul la autodeterminare a minorităţii maghiare din Transilvania. Scopul acestei intervenţii a fost de a orienta puterea legislativă americană spre promovarea ideii că în problema Transilvaniei autonomia nu rezolvă nimic şi că adevărata soluţie este revizuirea hotarelor, adică anexarea Transilvaniei la Ungaria.

László Hámos, preşedintele fundaţiei, a mai încercat, cu altă ocazie, să-şi impună punctul de vedere, împiedicând planul de ajutorare pentru refugiaţii maghiari din România. De data aceasta, argumentul a fost că dolarii ungurilor americani vor goli Transilvania de maghiari şi vor face astfel inactuală integrarea Transilvaniei în Ungaria.

Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului are un aliat de nădejde în Uniunea Ardeleană din America (Amerikai Erdélyi Szövetség) prezentă de câteva decenii în prima linie a revizionismului ungar precum şi o sumedenie de organizaţii mai vechi, care, toate, militează pentru soluţia radicală: refacerea Ungariei istorice. Activitatea principală a Uniunii Ardelene din America constă în editarea de lucrări documentare despre Transilvania şi a revistei Transilvania. Este una din organizaţiile care mobilizează în măsură însemnată colaboratori din emigraţie, din Ungaria şi chiar din România.

Din sumara descriere a dispozitivului pus în mişcare în Statele Unite de către revizioniştii unguri ne putem face o idee despre forţa acestei mişcări. Presiunea continuă asupra politicienilor şi oamenilor de afaceri, sutele şi miile de marşuri, manifestaţii sau greve ale foamei, organizate de mişcarea revizionistă ungară, urmăresc să inducă în mintea americanilor şi a lumii întregi ideea că Transilvania este ungurească şi, în consecinţă, trebuie să aparţină Ungariei. Această propagandă revoltător de mincinoasă, contează pe ignoranţa opiniei publice, dezinformată în cel mai mare grad, dar marşează pe avansata tehnică goebelsiană, repetată la infinit, şi reuşeşte.

Lobby-ul ungar, prezent în viaţa politică a ţărilor occidentale, de la Washington şi Ottawa, până la Londra, Bonn şi Paris, este organizat cu perseverenţă şi minuţiozitate, lucrează în strânsă colaborare cu diplomaţia ungară şi poate mobiliza cu uşurinţă în prima linie a frontului revizionist senatori, congresmani, politicieni şi oameni de afaceri din aceste ţări.

Senatorul de Connecticut, Christopher Dodd, nu face decât să continue „opera” tatălui său, fost senator, care a militat pentru cauza maghiară încă din 1956. Dodd este flancat de Tom Lantos, congresmanul de origine evreiască emigrat din Ungaria, care se vede că a uitat holocaustul maghiar, apoi de un alt senator californian, expert în istoria Transilvaniei şi de mulţi alţi trepăduşi mai mici, recrutaţi de lobby-ul revizionist pentru cauza maghiară.

Amestecul impertinent al congresmanului Tom Lantos în treburile României l-am constatat recent cu ocazia călătoriei sale în România.

Dodd, prietenul Ungariei, a făcut la rândul său, în iunie 1990, o vizită de „încurajare” la Budapesta şi şi-a exprimat dorinţa de a sta de vorbă şi cu episcopul Tőkés, lucru realizat întocmai în regia conducerii ungare şi a cercurilor de refugiaţi. Dacă mai introduce în „ecuaţie” turneul lui Tőkés din Statele Unite, efectuat în primăvara aceluiaşi an, precum şi exhibiţia politică prestată în faţa emigraţiei maghiare şi a Administraţiei de la Washington de către scriitorul András Sütő, ambele evenimente organizate în regia şi pe cheltuiala lui László Hámos, preşedintele celei mai radicale organizaţii iredentiste, Hungarian Human Rights Foundation, obţinem o mostră mai mult decât elocventă a strategiei iredentiste şi a perfectei colaborări a exponenţilor secuimii şi maghiarimii de la noi cu centrala americană a revizionismului maghiar.

Organizaţiile emigraţiei maghiare din Europa sunt, la rândul lor, injectate cu virusul revizionist, însă frontul european în raport de climatul politic din ţările gazdă este mai inegal. Mai aproape de realitatea Europei din sud-vest, în posesia unor date mai obiective, iredenta maghiară de aici s-ar zice că judecă situaţia mai „la rece” şi mai critic. Faptul că aceste organizaţii funcţionează în ţări semnatare ale Documentului final de la Helsinki, act care a consfinţit încă o dată hotarele trasate după cel de-al doilea război mondial, impune o oarecare moderaţie în formularea pretenţiilor. Realismul lor aparent nu-i împiedică însă ca în activităţile lor interne, să nu cultive cu încăpăţânare utopica idee de a reconstitui regatul Sfântului Ştefan. În marea majoritate a celor peste 200 de organizaţii din Europa, obiectivul revizionist ocupă loc de frunte. Organizaţiile recent înfiinţate de către refugiaţii din România au chiar ca unic scop lupta pentru integrarea Transilvaniei la Ungaria.

Lobby-ul maghiar din Europa are însă o audienţă relativ redusă în cercurile guvernamentale de pe continentul nostru. Ultima conflagraţie mondială, cu uriaşele ei pierderi materiale şi în vieţi omeneşti, este încă vie în memoria popoarelor şi reglementarea graniţelor, realizată la Conferinţa de pace de la Paris, este respectată. Marja echitabilă de minorităţi rezultată din acest tratat (în medie 8%) nu exclude riscul unor schimbări violente întreprinse în scopul vreunui aranjament mai puţin satisfăcător.

Informaţiile unora din aceste state cu privire la situaţia etnodemografică din ţara noastră sunt relativ corecte şi cifrele sfruntat manipulate de către iredenta maghiară nu prea au credibilitate. Se recunoaşte, în aceste cazuri, că Transilvania este o provincie cu o

zdrobitoare majoritate românească şi că ea nu poate fi autonomizată ori ruptă din corpul ţării, la cererea exilului maghiar, acest avocat autoinvestit al „cauzei” secuilor şi al maghiarilor de la noi. În aceste circumstanţe este zadarnic „circul” mişcării revizioniste din America. Chiar şi în mass media din Ungaria se mai aud voci mai rezonabile, care avertizează emigraţia să nu comită gafe politice, erijându-se în victime, atunci când toată Europa civilizată ştie că Ungaria a fost ultimul aliat fascist al lui Hitler, cu cota parte de 600.000 de victime din holocaust, executată cu deosebit exces de zel.

Trebuie să menţionăm aici o performanţă ieşită din comun a lobby-ul maghiar, care e o continuare a convieţuirii austro-ungare din vremea dualismului. Vajnicul mediator al cauzei maghiare nu este altul decât Otto, ultimul Habsburg de pe scena politică europeană. Otto de Habsburg, parlamentar european, căruia unele partide politice din Ungaria îi pregătesc, mai în glumă, mai în serios, un tron (într-un vechi anuar iredentist stă sub portretul lui: II Otto Király n.a.) sau un jilţ prezidenţial, nu face nici un secret că după părerea lui o reînviere a monarhiei ungare sau chiar austro-ungare nu este de domeniul imposibilului. Făcând abstracţie de aspectul de operetă al scenariului Otto de Habsburg a contribuit, în bună măsură, în aceşti ani, la renovarea prestigiului cam compromis al Ungariei. Vecinii noştri au învăţat, desigur, din greşeala de a fi nesocotit, în trecut, opinia publică occidentală şi astăzi depun eforturi deosebite de a avea, în cazul unui litigiu cu ţara noastră, Vestul de partea lor.

Iredenta maghiară din Europa mai are şi alte arme eficiente, folosite în scopul menţinerii climatului revizionist în sînul emigraţiei, în opinia publică din Ungaria şi în rândurile minorităţii maghiare de la noi. Monopolizarea de către elemente revizioniste a emisiunilor maghiare de la posturile de radio naţionale din Europa şi, în special, de la Radio Europa Liberă, asigură un flux continuu de propagandă duşmănoasă împotriva ţării noastre. În fiecare critică tendenţioasă a stărilor de la noi, în care locul principal revine „suferinţei” minorităţii maghiare, accentuată la paroxism, se sugerează implicit şi necesitatea soluţionării problemei. Chiar secţia română a acestui post, ignorând „profilul ideologic” al emisiunilor servite de colegii maghiari, în marea lor majoritate militanţi ai iredentei, le-a cântat de multe ori în strună. În iluzia că slujesc binele poporului român, colaboratorii de la această secţie au executat, de fapt, directivele stăpânului american, care este, eventual, interesat în întreţinerea unui litigiu româno-maghiar. Bunele cu relele.

O altă stratagemă a revizioniştilor din emigraţia europeană, foarte periculoasă, în efectele ei, este furnizarea de informaţii sau mai bine zis dezinformarea sistematică a mass mediei internaţionale. Echipele de ziarişti maghiari, în slujba „cauzei”, au transmis spre Vest, în toţi aceşti ani, informaţii tendenţioase, calomniatoare în legătură cu ţara noastră şi, în special, cu situaţia minorităţii maghiare „expusă genocidului”. Citind presa serioasă din vest, ai uneori impresia unei conjuraţii diabolice, pe scară internaţională, care vrea să ne pună la stâlpul infamiei în baza unor informaţii fanteziste sau contrafăcute şi, mai ales, neverificate. Campania este facilitată şi de prezenţa în punctele nevralgice ale mass mediei din vest, a unor „activişti” dedicaţi cauzei revizioniste, care depun toate eforturile pentru reabilitarea Ungariei şi, implicit, denigrarea României. Tema „România” dezbătută intens înaintea revoluţiei din decembrie 1989, apare, în continuare, cu o suspectă frecvenţă pe micile ecrane din Austria, Germania sau din alte ţări şi cei care dau tonul şi „formează” sau, mai bine zis, dezinformează opinia publică, sunt mai totdeauna emigranţi maghiari infiltraţi în centrele mass mediei şi „mari specialişti” în problema transilvană. Aceeaşi pervertire a informaţiei se constată şi în presă sau la radio.

Protagoniştii acestei vaste campanii de dezinformare în legătură cu situaţia minorităţilor din ţara noastră nu sunt apariţii întâmplătoare. Evoluţia lor corespunde unui program sistematic de infiltrare a mass media internaţionale, vechi de câteva decenii. Ziarişti, literaţi, politicieni, oameni de ştiinţă maghiari sau maghiarizaţi, înrolaţi în disciplina mişcării iredentiste, îşi dau permanent şi cu o perseverenţă de posedaţi obolul cauzei comune. Naţionalismul şovin maghiar, injectat în milioanele de germani, evrei sau slavi, maghiarizaţi încă în epoca de aur a asimilărilor (1850 – 1918) îşi dă roadele astăzi, după un secol, când aceste „achiziţii” purtând nume cu rezonanţe istorice, luptă în primele rânduri pentru reclădirea Ungariei mari. Este incredibil să vezi cum evrei maghiari, occidentalizaţi, a căror întreagă familie a fost poate deportată în lagărele morţii sau ucisă pe loc de către fasciştii maghiari, între 1940 – 1944, pledează cu pasiune cvasi patologică, în mass media europeană sau americană pentru cauza unui imperialism maghiar de culoare modernă.

Ultima manevră pentru unificarea şi consolidarea mişcării revizioniste din exil este reluarea relaţiilor cu „patria mumă”, prin crearea unor filiale în Ungaria. Liberalizarea politică a permis, de mai mulţi ani, reîntoarcerea emigranţilor proscrişi, care profitând, s-au şi pus imediat pe prospectarea terenului receptiv ideilor revizioniste.

Prima filială din Ungaria a unei organizaţii revizioniste din Europa a luat fiinţă, în 1989, Ligue hongroise pour la defense des droits de l’homme et du citoyen, o organizaţie iredentistă care funcţionează la Paris încă din anul 1925, şi care umbla, în 1989, în căutarea unor persoane „potrivite” pentru înfiinţarea unei secţii în Ungaria. Următoarele persoane au dat, în primăvara lui 1989, curs invitaţiei : József Antall, actualul prim ministru al Ungariei, Árpád Göncz, preşedintele (atunci interimar) al Republicii ungare, Csoóri Sándor, scriitor şi om politic, precum şi politicianul Vasarhelyi Miklos. După o campanie de recrutare corespunzătoare, acest grup de iniţiativă înfiinţează, în mai 1989, filiala ligii de la Paris sub numele de : Emberi jogok magyar bizottsaga (Comitetul maghiar pentru drepturile omului). Csoóri Sándor este ales preşedinte, Árpád Göncz, vicepreşedinte administrativ, Szavai János, ambasadorul Ungariei la Paris, secretar general iar József Antall membru în conducerea organizaţiei.

Magyar Hirek, organul Uniunii Mondiale a Ungurilor, cu sediul la Budapesta, despre care știm că se ocupă de coordonarea mişcării revizioniste din Ungaria din emigraţie şi din teritoriile vizate, publica ştirea înfiinţării Comitetului în nr. 12 din 19 iunie 1989 împreună cu un interviu luat secretarului general Szavai János, profesor la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta. Szavai declara, în interviul respectiv, că, printre obiectivele Comitetului, figurează la loc de frunte problema minorităţii maghiare din ţările limitrofe şi, în acest scop a fost înfiinţată o comisie de lucru specială.

Nu e, deci, întâmplător, că la cârma ţării vecine avem două personalităţi, József Antall şi Árpád Göncz, al căror trecut şi profesiune de credinţă iredentistă au un „stat de funcţii” cu care se pot mândri. Desigur că în primăvara lui 1989 încă nu ştiau că vor accede în scurt timp la posturi atât de înalte şi au procedat franc şi fără rezerve, aşa cum fac şi în calitatea lor de conducători politici ai Ungariei „democrate”.

În ce-l priveşte pe Árpád Göncz, preşedintele Ungariei mai trebuie adăugată o „ispravă” de ultimă oră, comisă de data aceasta în calitatea de primul demnitar al statului ungar. Árpád Göncz a tradus şi a patronat recent reeditarea lucrării iredentiste a şovinului „patriot” Bajcsy-Zsilinszky Endre, publicată în 1944 la Geneva, în limba engleză Transylvania, past and Future. Reeditare cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii de la Budapesta. Autorul cinstit cu numele uneia din cele mai mari bulevarde din capitala ungară, atacă, în mod deşănţat în cartea patronată de preşedintele Árpád Göncz, ţara noastră şi pledează făţiş pentru ocuparea Transilvaniei de către unguri. Se pare că patronul-preşedinte nu este ambarasat de faptul că autorul cărţii, Bajcsy-Zsilinszky, este în prezent un erou controversat. Acesta debutează ucigând, în prima fază a activităţii sale politica, un adversar politic, înfiinţează apoi, în noiembrie 1918, Magyarorszagos vedero egyesulet MOVE – (Asociaţia naţională maghiară a forţelor de apărare), una din primele organizaţii iredentiste din Ungaria, iar în 1923 pune, împreună cu Gombos Gyula, bazele primului partid fascist din Ungaria: Fayvedo part (Partidul apărării rasei).

Intrat, din calcul politic, în conflict cu foştii camarazi întru fascism, Bajcsy-Zsilinszky face o scurtă incursiune pe meleaguri mai „democratice”, fără aşi dezbrăca însă haina naţionalismului şovin şi iredentist, care-i asigura, după executarea sa, în decembrie 1944, de către fasciştii extremişti-nylasiştii – un loc în panteonul marilor patrioţi maghiari.

Studiul lui Bajcsy-Zsilinszky, scris în pur spirit rasist, denigrează pe foştii noştri politicieni, descrie cu dispreţ societatea românească, apoi, după o scurtă şi cu iz de parodie istorie a Transilvaniei gândită după canoanele celui mai sinistru naţionalism-feudal maghiar, schiţează o serie de variante pentru soluţioanrea problemei transilvane. Cea mai năstruşnică, alipeşte Ungariei tot vestul transilvaniei, locuit, atunci, în 1944, de cel puţin 1,5 milioane de români. Restul Transilvaniei este apoi tăiat ca un tort în patru „banate” (unitate administrativă preferată de autor) Banatul Secuiesc-Maghiar, Banatul Românesc de Sus, Banatul Românesc de Jos şi Banatul Săsesc. Toate sub aripa protectoare a Ungariei. Fără comentarii !

„Baiul” cu cartea, o mostră de megalomanie rasistă şi de aberaţie iredentistă, este că cei care au repus-o în circulaţie girează, în acelaşi timp, şi politica externă a Ungariei „democrate”. Reactualizarea cu „tâlc” a unui atac Füribund împotriva ţării noastre precum şi îndoctrinarea opiniei publice maghiare cu astfel de idei şi resentimente este imputabilă, fără echivoc, actualei conduceri politice de la Budapesta. Un astfel de act este în stridentă disonanţă cu asigurările de colaborare date de vecini şi obligă la cea mai mare vigilenţă. Înaltul patronaj de care se bucură cartea, tradusă de preşedintele republicii şi finanţată de guvern, exprimă şi intenţia conducătorilor de astăzi ai Ungariei de a continua tradiţia iredentistă marcată la vremea respectivă de bajcsy-Zsilnszky.

Asemenea tendinţelor din emigraţia maghiară americană, se observă şi în Europa o grupare a organizaţiilor revizioniste în vederea realizării unui front mai unitar. În acest spirit a avut loc constituirea, în septembrie 1989, la Budapesta, a asociaţiei Confederaţia Transsylvanica (cu sediul la Viena) din unirea unor organizaţii revizioniste maghiare europene şi din SUA.

Iniţiativa şi partea leului în aceste acţiuni o au, în ultimul timp, refugiaţii secui şi maghiari din Transilvania.

Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may also like