0 0
Read Time:18 Minute, 9 Second

La 14 mai 1955, Moscova a semnat tratatul prin care se încheia ocupaţia în Austria şi, de aceea, nu mai exista baza legală pentru a putea păstra forţe pe teritoriul României (aceea de a proteja legăturile de comunicaţii cu trupele din Austria). În august 1955, folosindu-şi instinctul de supravieţuire dezvoltat în decada de ocupaţie stalinistă, Dej, susţinut de CC al PCR, a decis să ceară retragerea trupelor sovietice şi a înscenat chiar un marş de protest al studenţilor pentru a pregăti terenul.

Protestele şi “reacţiile lui Hruşciov în faţa acestora au fost intens mediatizate” în presa română a vremii. Mai târziu, Hruşciov şi-a justificat reacţia violentă atunci când Bodnăraş i-a cerut “părerea despre retragerea trupelor din România” – moment în care liderul sovietic i-a acuzat pe toţi că sunt “naţionalişti şi anti-sovietici” şi că doresc “să ne dea afară” – punând-o pe seama faptului că a fost uimit şi se afla încă sub “influenţa politicii lui Stalin”. În 1957, agentul sovietic Iosif Chişinevski a încercat să dea naştere unui conflict între Bodnăraş şi Dej, acuzându-l pe acesta din urmă că l-a “forţat” pe Bodnăraş să înainteze această solicitare, în loc să facă acest lucru personal. Bodnăraş, care vorbea în numele partidului, vorbea fluent rusa, pe când Dej nu). Cu toate că furia sa era întru totul veritabilă, cu siguranţă el nu a fost luat prin surprindere.

Nikita Sergheevici Hrusciov
Nikita Sergheevici Hrusciov

Imediat după încheierea tratatului austriaco-sovietic, URSS a anunţat formarea Tratatului de la Varşovia, convocând în grabă la Moscova reprezentanţi din România, Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, Bulgaria şi Albania, pentru a-l putea semna în aceeaşi zi cu tratatul austriaco-sovietic, creând astfel o nouă bază legală pentru menţinerea trupelor sovietice în zonă. Cu numai zece zile înainte de vizita sa la Bucureşti din luna august, Hruşciov a propus într-o scrisoare personală reducerea numărului trupelor sovietice din România (de la 250.000 la 210.000), încercând evident să prevină discuţiile legate de o eventuală retragere. Cu toate acestea, Bucureştiul a ridicat problema retragerii complete, cauzând un “blocaj” în relaţiile româno-sovietice din august până în noiembrie 1955. La aniversarea Revoluţiei Sovietice din Octombrie, mai mult pentru a ameliora relaţiile decât pentru a-şi lua un angajament solid, Hruşciov l-a informat pe Bodnăraş că Moscova avea să retragă până la urmă trupele. Însă liderul sovietic a subliniat faptul că acest lucru avea să se întâmple “nu” pentru că Bucureştiul o ceruse, “ci pentru că am ajuns la concluzia că este necesar să ne retragem”.

Emil Bodnaras
Emil Bodnaras

Acordul Moscovei a generat o corespondenţă intensă pe această temă, deşi retragerea propriu-zisă nu avea să aibă loc mai devreme de doi ani şi jumătate. Cererea a fost făcută pe fondul următoarele aspecte: nemulţumirea colectivă generată de cei 40 de ani (în mai multe valuri) de ocupaţie militară rusească, în prima jumătate a secolului al XIX-lea; prezenţa prelungită a trupelor ruseşti după războiul ruso-turc din 1877-1878, pentru a “asigura comunicaţiile” cu forţele din Bulgaria; ocupaţia militară rusă de facto din Moldova în perioada 1916-1917; evacuarea forţată a trupelor bolşevice din perioada 1917-1918 (al căror comportament distructiv a fost criticat chiar şi de social-democraţii de atunci); şi regimul de ocupare brutal al lui Malinovski din 1944-1945. În timp ce aceste evenimente constituiau numai o parte din experienţa imperială a Rusiei, ele erau elemente centrale ale conştiinţei româneşti, astfel încât ideea retragerii trupelor era extrem de agreată.

Paradoxal, serviciile de informaţii americane au trecut cu vederea această dramă atunci când au prezis, în ianuarie 1956, că trupele sovietice vor fi retrase din România până la finalul deceniului. Fără a cunoaşte detaliile conflictului intra-comunist româno-sovietic şi dinamica sovieto-ungaro-română, serviciile de informaţii americane au concluzionat că, dată fiind consolidarea puterii comuniste în România şi necesităţile militare în faţa conflictului dintre est şi vest, Moscova nu mai avea nevoie de trupe în zona aceea. Astfel, retragerea din 1958 a fost interpretată ca fiind determinată de politica internă sovietică, şi nu ca un rezultat al iniţiativei româneşti, şi a fost greşit interpretată ca având un impact marginal asupra României, mai mult la nivel psihologic. (Washingtonul a considerat retragerea ca fiind “lipsită de importanţa” şi “fără vreun impact semnificativ”).

Impertinenţa solicitării, care sosea în mijlocul unei lupte încă nerezolvate pentru succesiune la Kremlin, a atras imediat din nou atenţia sovieticilor asupra Bucureştiului. Pentru a înfrâna alte viitoare iniţiative ale Bucureştiului, generalul Aleksei A. Epişev, partenerul lui Hruşciov în sovietizarea Ucrainei de vest şi în operaţiunile de secesiune din Transilvania, a fost imediat trimis ca ambasador în România la finele anului 1955 şi a rămas în această funcţie în următorii cinci ani. Apropiat al lui Hruşciov, sinistrul Epişev deţinea o putere impresionantă la Moscova şi cunoştea foarte bine “situaţia” României. (Şeful comitetului militar şi de informaţii al partidului cehoslovac şi legătura sa la Tratatul de la Varşovia l-a descris pe Epişev nu doar ca fiind “sinistru” şi “nemilos”, ci şi ca “cel mai înspăimântător rus pe care l-am întâlnit vreodată”) În calitate de director adjunct al KGB în perioada 1951-1953, Epişev a condus purificarea din România (prin ambasadorul Anatoli I. Lavrentiev, numit la Bucureşti după ce a supravegheat purificarea din Praga) şi s-a asigurat ca cei eliminaţi să fie “înlocuiţi cu un număr mare” de persoane cu legături în Ucraina. Epişev a rămas un personaj cheie chiar şi după căderea lui Hruşciov şi a condus echipele militare de recunoaştere în Cehoslovacia chiar înainte ca aceasta să fie invadată în 1968, şi apoi în Afganistan înainte de invazia sovietică din 1979). Ochiul format al unui fost director adjunct KGB, cu o experienţă bogată în operaţiuni clandestine, reprezenta un inconvenient pentru plecările româneşti din rezervaţia sovietică.

Liderii români aveau de rezolvat trei sarcini importante pentru a prelua controlul din mâinile Moscovei. Trebuia să scape de omniprezenţa evidentă a puterii sovietice – trupe şi consilieri. Trebuia să neutralizeze influenţa exercitată prin cetăţeni români sau cu dublă cetăţenie, cunoscuţi ca agenţi sovietici şi aflaţi în poziţii cheie în cadrul partidului sau aparatului de stat – în special cei din instituţiile de aplicare a legilor statului – o problemă ce avea legătură cu desfiinţarea “biroului de la Moscova”. Şi, în cele din urmă, trebuia să identifice şi să neutralizeze reţelele de agenţi sovietici secreţi şi să limiteze puterea Kremlinului de a recruta agenţi şi a construi reţele.

Pericolul şi oportunităţile din 1956

Fiecare dintre aceste ţinte presupunea o restricţionare a legăturilor dintre armatele şi serviciile de informaţii române şi sovietice, la scurt timp după ce Moscova anunţase o nouă “comandă unificată” a noii sale alianţe militare şi în momentul în care (martie 1956) directorul KGB Ivan Serov convocase o şedinţă a tuturor serviciilor din ţările Tratatului, pentru a ajunge la un acord. Directorul KGB a făcut apel pentru “unificarea puterilor” serviciilor Tratatului de la Varşovia împotriva “principalelor guverne agresive, cele ale Statelor Unite şi Angliei”, coordonând activitatea fiecărui serviciu cu Moscova, desfăşurând operaţiuni comune împotriva SUA şi a Marii Britanii, făcând schimb de informaţii şi analize privind operaţiunile vestului împotriva statelor membre ale Tratatului de la Varşovia şi “coordonând culegerea de informaţii din transmisiuni şi serviciile tehnice operaţionale”.

Dacă atenţia sovieticilor nu ar fi fost distrasă de aglomerarea de conflicte violente din interiorul şi din exteriorul Blocului, Bucureştiul s-ar fi confruntat cu dificultăţi mult mai mari în încercarea de a-şi atinge obiectivele. În iunie 1956, protestele polonezilor care cereau reforme economice şi retragerea din Tratatul de la Varşovia au avut drept consecinţă 53 de morţi, făcând necesară intervenţia politică sovietică şi numirea lui Wladislaw Gomulka. La sfârşitul lunii octombrie, agitaţia populară din Budapesta a condus la numirea fostului prim-ministru şi agent NKVD, Imre Nagy, în fruntea Partidului, după care acesta, la numai trei zile, a cerut retragerea din alianţa sovietică. Acest eveniment a fost urmat aproape imediat de izbucnirea războiului israeliano-arab, dată fiind criza Canalului Suez.

Modul în care a fost soluţionată situaţia din Ungaria a cauzat îngrijorare în România. În Budapesta, pe lângă sloganurile anti-sovietice, se auzeau apeluri repetate pentru redefinirea graniţei dintre Ungaria şi România şi anexarea Transilvaniei, apeluri care îşi găseau ecou în Regiunea Autonomă Ungară, acolo unde numeroşi membri ai elitei de etnie ungară considerau că autonomia era singurul pas ce putea fi făcut spre reintegrarea în Ungaria. În opinia lui Bottoni, autonomia “pare să fi produs un reflex condiţionat la unii unguri care credeau că acesta este pasul spre anexarea la Ungaria”, ca şi “anexarea Ţinutului Secuiesc la Ungaria în 1940, care era foarte proaspătă în conştiinţa colectivă”.) În cadrul campaniei de dezinformare menite să izoleze România de partenerii vestici, Hruşciov (şi sursele sale ungare) au susţinut mai târziu că liderii PCR erau “nerăbdători” să susţină înăbuşirea revoltei de către trupele sovietice şi ar fi oferit trupe pentru a participa la această operaţiune. Dimpotrivă, măsurile luate de Bucureşti erau în totalitate defensive şi erau menite să împiedice revizionismul violent din Transilvania. În plus, la 28 octombrie 1956, Gheorghiu-Dej şi Tito au semnat un comunicat comun, făcând apel la “neamestecul în afacerile interne ale altui stat”, iar aceasta avea să devină curând un laitmotiv al politicii externe a României. Acest lucru a fost posibil deoarece Moscova introdusese un paragraf similar în acordurile sale bilaterale, deşi interpretarea rămânea la latitudinea oficialilor sovietici.

Gheorghe Gheorghiu-Dej
Gheorghe Gheorghiu-Dej

Deoarece raza de acţiune şi metodele propagandei şi serviciilor de informaţii ungare faţă de România nu suferiseră modificări esenţiale din timpul Primului Război Mondial, România avea motive serioase să fie preocupată de intenţiile Budapestei. La 1 noiembrie, cu numai câteva ore înainte ca Janos Kadar să dispară pentru a forma un guvern aprobat de Moscova, care avea să ceară “asistenţă” militară sovietică şi să justifice astfel invazia, ambasadorul român în Ungaria, Aurel Mălnăşan, şi Valter Roman, aflaţi la Bucureşti pentru consultări, au avut o întrevedere cu mai mulţi lideri ungari. Chiar în mijlocul adunării, Zoltan Vass “a avertizat cu insistenţă” că “va izbucni un val anti-românesc”. Vass, a povestit Mălnăşan, a declarat că ungurii “ne urăsc” şi “au lansat deja sloganul “nem, nem, soha” [Nu, nu, niciodată], fostul slogan ungar şovintist-iredentist, şi ne putem aştepta la izbucnirea unui val şovinist iredentist anti-românesc.”

Vass a subliniat în faţa interlocutorilor săi că:

Încă aveţi o problemă pe care credeaţi că aţi rezolvat-o, dar nu este aşa. Până la urmă, forma acestei autonomii nu este de fapt autonomie şi ar trebui să vă gândiţi foarte bine, pentru că nu trebuie să uitaţi că ungurii de acolo ascultă Radio Budapesta, că Ludas Matyi [săptămânalul satiric maghiar] este distribuit [în ţara voastră], că ungurii se îndreaptă în această direcţie.

Roman a explicat că liderii români nu îşi puteau permite să închidă ochii în faţa “atitudinii vădit anti-româneşti din rândul conducătorilor” deoarece, deşi existau, desigur, “presiuni privind Tansilvania”, care se datorau refuzului Budapestei de a adopta “o poziţie fără echivoc în problema Transilvaniei, acestea încurajau astfel de manifestări”. Pentru a exemplifica acest lucru, a remarcat acest lucru în întâlnirea lor de bun-rămas cu Kadar:

…şi, chiar şi în această situaţie disperată, în loc să spună să fiţi puternici şi mai ştiu eu ce, Kadar – am reţinut câteva cuvinte de-ale lui Kadar –a spus: “Daţi autonomie Transilvaniei.” Este exact ceea ce a spus. Ce înţelegea el prin asta, nu am avut posibilitatea să discutăm. Chiar şi în aceste condiţii, aflându-se în toiul contra-revoluţiei, în loc să spună: ţineţi cu dinţii de Transilvania, el a spus: “Daţi autonomie Transilvaniei”.

Bucureştiul s-a aliniat celorlalte state socialiste, China şi Iugoslavia, în susţinerea intervenţiei sovietice propuse de Kadar. La cererea sovieto-ungară, PCR a trimis la Budapesta şi 2.000 de activişti de etnie maghiară pentru a ajuta la reconstrucţia partidului. Şederea lor nu a ajutat însă deloc la ameliorarea problemei identităţii maghiare din Transilvania.

Beneficiile României de pe urma acestei cooperări au fost importante, chiar dacă au fost de scurtă durată. Pentru prima dată după război, Moscova a permis contactul între România şi cei peste 2 milioane de etnici români din Moldova, dându-le posibilitatea miilor de membri de familie separaţi de graniţă să se vadă pentru prima dată după 10 ani. Aproape imediat şi până în 1959, Chişinăul a susţinut că “RSS Moldova are cele mai apropiate relaţii cu România.” Un alt beneficiu temporar a fost declaraţia făcută de către Kadar în timpul vizitei sale în România din februarie 1958, potrivit căreia Ungaria nu avea nicio pretenţie teritorială împotriva României: prima – şi ultima – declaraţie a unui lider comunist ungar. (Acest lucru nu a pus capăt declaraţiilor apărute în presa scrisă şi vorbită (inclusiv filme şi desene animate), potrivit cărora Transilvania ar fi a lor de drept, iar românii ar fi duşmanii lor.)

Alungarea trupelor şi a consultanţilor sovietici

În data de 31 octombrie 1956, doar cu câteva zile înainte ca forţele sovietice să înăbuşe revolta maghiară, Comitetul Central al PCR i-a dat indicaţii primului ministru de la vremea respectivă, Gheorghe Stoica, să facă presiuni privind retragerea trupelor şi a consultanţilor în cadrul următoarei reuniuni a Tratatului de la Varşovia din noiembrie-decembrie de la Moscova. Drept urmare, liderul maghiar Imre Nagy i-a cerut sfatul lui Gheorghiu Dej în seara zilei de 2 noiembrie, după ce Moscova se hotărâse să invadeze. Translatorul a presupus că Bucureştiul s-a folosit de Epişev pentru a trimite aceste mesaje, ceea ce este plauzibil, ţinând cont de circumstanţele respective. Cu toate acestea, toate comunicaţiile oficiale din interiorul Tratatului de la Varşovia erau direcţionate prin Moscova, graţie “generoaselor” echipamente sovietice de transmitere “securizată” către partenerii lor. Fostul şef adjunct al KGB, Epişev, la vremea respectivă ambasador în România, era pe lista scurtă pentru că primea comunicaţii din România.) Susţinând încă o dată argumentul din 1955, potrivit căruia prezenţa trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformând România într-o ţintă uşoară a atacurilor politice din afară, Comitetul Central a dorit să reamintească Moscovei că “nu considera necesară staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul său” şi a sugerat posibilitatea “rechemării consultanţilor sovietici prezenţi în diferite instituţii.” Nefiind la curent cu cererea Bucureştiului de retragere a forţelor sovietice, misiunea diplomatică a SUA a interpretat greşit interesul şi scopul autorităţilor române, raportând exact opusul, “că regimul de la Bucureşti va ţine piept presiunilor populare pentru îndepărtarea trupelor sovietice.”

Impunerea acestor argumente era o activitate delicată, în special deoarece Hruşciov a vizitat România următoarea zi pentru a o informa despre decizia de a interveni cu forţe militare în Ungaria. În cele din urmă, o mulţime de factori, care includeau cu siguranţă obiectivele de politică externă ale liderului sovietic, faptul că prezenţa trupelor acţiona ca un paratrăsnet pentru insatisfacţia rudimentară, impactul militar secundar asupra unui potenţial conflict est-vest şi costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii au suferit 2.260 de victime (669 de morţi, 1.540 de răniţi şi 51 de dispăruţi), erau argumente suficiente pentru a influenţa Moscova.

Din ianuarie 1957 până în aprilie 1958, într-o serie de scrisori destinate conducerii PCR, Kremlinul a fost de acord să îşi retragă consultanţii. Hruşciov s-a oferit să retragă trupele din Ungaria, dar Kadar a solicitat rămânerea acestora pentru a-şi întări regimul. Bucureştiul nu a cedat presiunilor, raportând sârguincios greşelile personale, politice şi profesionale ale consultanţilor sovietici pe probleme de informaţii. Hruşciov, care înţelegea logica rechemării lor, a declarat faptul că era:

….practic imposibil să supraveghem activitatea fiecărui expert sovietic care lucrează în România. Deşi experţii sunt foarte bine pregătiţi în domeniul lor de activitate, unii dintre ei nu se pot adapta situaţiei politice şi caracteristicilor naţionale ale statului respectiv. Drept urmare, apar neînţelegeri, care nu sunt în favoarea relaţiilor noastre prieteneşti.

Pentru a proteja sistemul de “consultanţi” prin reorganizarea lor oficială ca “ofiţeri de legătură”, liderul sovietic proteja activitatea acestora, afirmând, de exemplu, că termenul de “consultanţi sovietici” nu corespunde rolului pe care aceştia îl joacă şi că ar putea transmite ideea greşită că aceştia se amestecă în afacerile interne ale României. Această afirmaţie a fost demontată – şi cea susţinută de România validată – de reclamaţiile primite chiar de la unii reprezentanţi sovietici aflaţi la post în alte state din Europa de Est.

Chiar şi directorul KGB Ivan Serov, de exemplu, a criticat “departamentul de consultanţi” din Germania de Est, afirmând că “derulează o activitatea nesatisfăcătoare” şi “nu oferă niciun fel de sprijin organelor MVD (Ministerul de Interne) din Germania”. Serov a respins ca evident false justificările consultanţilor sovietici, potrivit cărora ”cea mai mare parte a oficialilor din RDG MfS [Stasi] nu pot încă lucra independent.

Având în vedere faptul că România a exploatat concesiile post-staliniste ale lui Hruşciov cu scopul de a-şi extinde propria autoritate naţională, Kremlinul s-a bazat din ce în ce mai mult pe agenţii şi reţelele de informaţii clandestine pentru a contrabalansa pierderea influenţei militare directe şi reducerea numărului oficial de consultanţi şi experţi. (Majoritatea acestora se derulau în afara Consulatului Sovietic (Str. Păcurari nr.10) din Iaşi, aproape de graniţa româno-sovietică, şi includeau “efectiv o armată de spioni secreţi (neoficiali)”. Moscova a avut la dispoziţie o rezervă numeroasă de unde a putut alege recruţi în România. Prima generaţie de reţele şi agenţi sovietici includea foşti membri ai Comintern şi veterani ai războiului civil din Spania; foşti prizonieri de război (POW), recrutaţi în timpul instrucţiei sovietice şi apoi întorşi în 1944, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, cetăţeni sovietici rezidenţi şi persoane rezidente în zonele de graniţă româno-sovietică. Se formau acum noi reţele din ofiţeri de armată şi de informaţii (precum şi din activişti de partid) instruiţi în URSS începând cu anul 1945 şi ulterior numiţi în funcţii de conducere, precum şi din angajaţi români ai organizaţiilor ruseşti din România.

Gheorghe Gheorghiu-Dej si Nicolae Ceausescu
Gheorghe Gheorghiu-Dej si Nicolae Ceausescu

În cadrul întrunirii CAER din mai 1958, care a avut loc cu două zile înaintea întrunirii Tratatului de la Varşovia, unde Hruşciov urma să anunţe retragerea trupelor din România, PCR a lansat provocarea care urma să grăbească efectiv planurile sovieticilor de integrare economică est-europeană şi să dejoace integrarea militară a Blocului. Kremlinul aprecia prima contestare publică (în interiorul Blocului) de către România a autorităţii supranaţionale ca pe o confirmare a nevoii sale de extindere a reţelei de informaţii, care să acopere pierderea multor mecanisme directe de control. Faptul că Moscova a fost prinsă nepregătită în momentul în care Gheorghiu Dej a lansat provocarea a reprezentat o greşeală a serviciilor de informaţii şi este posibil ca ea să fi contribuit la căderea lui Serov. (Pe lângă cauzele politice, căderea lui Serov s-a datorat numeroaselor greşeli şi defectări.) KGB-ul şi majoritatea liderilor de partid au privit decizia lui Hruşciov de retragere a trupelor, în pofida acestui “steguleţ roşu”, ca pe cea mai mare greşeală a sa. Măsurile de combatere nu au întârziat să apară. Aproape imediat, Moscova a închis graniţa dintre România şi RSS Moldova, iar contactele politice şi culturale, considerate acum ca “divergenţe naţionaliste”, au fost întrerupte. 1959 a fost ultimul an în care Chişinăul s-a referit la relaţiile sale cu Bucureştiul ca fiind “cele mai apropiate” – a fost ultima referire. În schimb, scriitorii, lingviştii, antropologii şi etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască asemănări cu populaţia din România erau acuzaţi de “propagandă naţionalistă”. Acesta a fost subiectul principal al celui de-al 9-lea Plen al Comitetului Central al RSS Moldova în septembrie 1959.

Încercările Kremlinului de a-şi recâştiga dominaţia anterioară după retragerea trupelor sovietice s-au confruntat cu eforturile românilor de a scăpa în totalitate de acel control. A crescut frecvenţa confruntărilor, deoarece în timp ce KGB şi GRU încercau să-şi extindă reţelele de agenţi în interiorul ţării, autorităţile române îi expulzau agresiv pe ofiţerii de informaţii şi militari ai agenţilor de la Moscova. Un caz tipic a fost cel din ianuarie 1959, al consultantului naval sovietic nou-venit, care a început rapid să dea o raită prin instituţiile româneşti pentru a recruta agenţi din cadrul personalului român instruit anterior în URSS. Atunci când a fost chemat de către generalul Ioniţă şi i s-a ordonat să înceteze, ofiţerul sovietic a ascultat perplex (“ca o pasăre care se uită la o cobră”) şi în cele din urmă a avut o singură întrebare: “Dacă ar mai fi măcar un regiment sovietic pe pământ românesc, ai avea curajul să mă tratezi în acest mod? Generalul Ion Ioniţă era Şeful Statului Major al Forţelor Armate Române.

Liderii de la Kremlin au tratat personal această animozitate şi acest resentiment faţă de o ţară care fusese considerată atâta timp o zonă a expansionismului rus şi sovietic şi s-au implicat direct în hotărârea destinului acesteia în momentele de vulnerabilitate. Ieşirea nervoasă a lui Hruşciov şi îngheţarea relaţiilor sovieto-româneşti imediat după propunerea Bucureştiului de retragere a forţelor sovietice din august 1955 dovedesc o parte din această bădărănie. Atmosfera de la bordul navei Baltica, ce transporta delegaţiile sovietice, maghiare, bulgare şi româneşti spre New York în septembrie 1960 –când liderul maghiar Janos Kadar a apărat cu loialitate invazia sovietică in Budapesta din 1956 la Naţiunilor Unite – reda cu acurateţe această situaţie. Toate celelalte delegaţii aveau o atitudine rezervată faţă de Gheorghiu-Dej şi de români, care, la rândul lor, păstrau distanţa faţă de aceştia, în timp ce Hruşciov, Kadar şi liderul bulgar Todor Jivcov afişau o tovărăşie destul de apropiată, cu numeroase sesiuni private de băutură.

La un moment dat, Hruşciov s-a plâns că “în România, şi chiar în rândul Partidului Comunist, se dezvoltau atitudini distructive naţionaliste şi anti-sovietice, care trebuiau tăiate de la rădăcină”, înainte de a adresa injurii la adresa poporului român, pe care l-a numit “nu o naţiune, ci o târfă”.

Larry Watts, istoric militar american

Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

0 thoughts on “Mai 1958 – retragerea trupelor sovietice din România

  1. un moment bun de eimaxprre a demnitatii nationale va fi cu ocazia recensamintului populatiei care trebuie sa aiba loc cit de curind e280a6 eu sesizez de pe acum ca se va incerca o anumita inselatorie . cum e de asteptat ca un numar insemnat de locuitori sa se declare romani e28093 15-20% e28093 lucru care va prabusi din doua miscari propaganda comunisto-e2809dcentristae2809d care ne invata mai la vedere , mai pe ascuns ca moldovenii sint apropiati de romani ca neam dar totusi altceva , se va merge pe formula neclara e28093 moldoveni/romani e280a6 la prima vedere pare ceva corect e280a6 dar daca privim cu atentie marita vom vedea la mijloc o inselatorie foarte subtila . e2809cmoldovenistiie2809d filo-rusi vor putea spune oricind e28093 cum fac si acum e28093 ca romanii sint o minoritate obscura de 1-2% din populatie in timp ce grosul il constituie e280a6moldovenii . singura formula acceptabila si conform adevarului istoric o constituie e28093 romani moldoveni e280a6 fara linii despartitoare inselatoare -moldoveni/romani e280a6cu multe subintelesuri .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may also like