0 0
Read Time:13 Minute, 33 Second

Constituţia din 1923 reprezintă o sinteză între vechea constituţie din 1866 şi  reformele votate la Iaşi în 1917. Ea introducea votul universal egal, direct şi secret, aşeza interesul public înaintea celui individual sporea puterea legislativului în raport cu cea a regelui şi proclama libertăţile cetăţeneşti în spiritul unei democraţii desăvârşite.

Vechea şi nociva tradiţie a formei fără fond s-a manifestat şi în constituţia din 1923, în care mulţi au văzut temelia unei vieţi police de autentică democraţie. Realitatea a fost însă cu totul alta. De îndată ce un partid – indiferent care – s-a aflat la putere, constituţia a devenit pentru el literă moartă, căpătuirea clientelei electorale având întâietate faţă de orice lege, inclusiv cea fundamentală. Respectul constituţiei a fost strigătul partidelor în opoziţie, nu când se aflau în guvern.

Siluirea voinţei alegătorilor a fost o practică obişnuită în perioada interbelică, şi în jurnalul (deci în însemnările sale personale, nu într-un articol de polemică politică) lui Grigore Gafencu se găseşte o excelentă descriere a alegerilor din perioada considerată încă de unii „epoca de aur” a democraţiei româneşti, descriere care arată adevărata faţă a acestei democraţii: „mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, a venit ziua de alegeri; de alegeri cum sunt înţelese şi practicate de români, de administraţia română, de armata română, de magistraţi români. A fost o urgie absurdă şi barbară, dezlănţuită de sus în jos peste o populaţie paşnică şi liniştită. […] S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegători, s-au bătut, mai ales, s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători. Îngrozită, populaţia se ascundea în pădure. […] Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de laşitate abjectă, Părea o revoluţie a uniformelor militare şi administrative, o revoluţie a statului prin organele sale conştiente şi inconştiente, împotriva cetăţeanului «civil»”. Ceea ce dă măsura precarităţii democraţiei româneşti este absenţa reacţiei la astfel de stări de fapt: „Nici o conştiinţă nu s-a revoltat – scrie, mai departe, Grigore Gafencu -, nici un om de onoare nu s-a împotrivit. Simţeam în faţa acestei laşităţi generale sentimentul de ruşine care m-a cotropit când, după asfaltul şoselelor europene, ajunsesem în gropile şi şanţurile şoselelor noastre naţionale. Dar cu cât mai adânc, mai dureros. Câte gropi, câte şanţuri prăfuite şi înglodate mai are şi biata noastră conştiinţă naţională. Câte moravuri din alte vremi, ce educaţie neisprăvită, ce lipsă desăvârşită de simţ al dreptăţii şi al demnităţii individuale„. Este semnificativ că Nicolae Iorga, prim-ministru când se petreceau scenele descrise de Gafencu (1931), a răspuns la telegrama de protest a acestuia: „nu pot da de la o zi la alta moravuri bune”. Recunoştea şi marele istoric, înrobit politicii, că astfel de procedee se înrădăcinaseră adânc în viaţa noastră politică. În asemenea condiţii nu se putea afirma spiritul civic nici la nivelul elitelor, nici la cel al publicului. Este ceea ce explică frecventele „căderi în pre-modern”, după excelenta formulă a lui Sorin Alexandrescu.

Ceea ce trebuie însă relevat este că în Europa Central-Răsăriteană şi de Sud-Est, lăsând la o parte Cehoslovacia, ţară de adevărată democraţie, toate celelalte state cunoşteau regimuri semidictatoriale sau autoritare şi că în această lume de orbi în ale democraţiei România apărea ca acel chior din proverb devenit împărat.

Carol al II-lea

Esenţa lungii guvernări liberale a fost înfăptuirea politicii „prin noi înşine” de industrializare şi consolidare a poziţiilor economice ale burgheziei naţionale. Se crede greşit că formula liberală ar fi exclus orice participare a capitalului străin în economia naţională. În realitate colaborarea cu capitalul străin era luată în considerare, dar ea trebuia să fie subordontă intereselor capitalului naţional. Un şir de legi a pus în practică politica „prin noi înşine”: legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului a stabilit două mari grupe în cadrul lor: cele de interes general, precum CFR, PTT, Regia Monopolurilor Statului, Atelierele Armatei şi celelalte, în care statul putea să asocieze capital privat, dar păstra controlul prin comisari, cenzori şi membri în consiliul de administraţie; legea energiei acordă numai cetăţenilor români sau societăţilor anonime române dreptul de a obţine concesiuni de amenajări de forţe hidraulice; şi, cea mai importantă şi controversată dintre ele, legea minelor (4 iulie1924), prin care erau trecute în proprietatea statului, urmând a fi exploatate prin societăţi române sau străine, care acceptau condiţii favorabile capitalului autohton (60% din capital să fie românesc, 2/3 din administratori trebuiau să fie cetăţeni români etc). In vederea sprijinirii  întreprinzătorilor români a fost creată Societatea Naţională de Credit Industrial (23 iunie 1923); Banca Naţională şi Banca Românească, controlate de liberali, au sprijinit masiv industrializarea prin efort naţional; s-a creat Societatea Naţională de Gaz Metan, s-au pus bazele Industriei  Aeronautice Române (IAR). Reacţia capitalului străin nu a întârziat să se manifeste, şi ea a fost deosebit de dură faţă de legea minelor, care afecta interesele marilor companii petroliere din străinătate.

Ion I.C. Bratianu
Ion I.C. Bratianu

Pe plan politic, Ion I.C. Brătianu a înregistrat o victorie – din nefericire temporară – prin îndepărtarea prinţului moştenitor Carol (4 ianuarie 1926). Premierul se convinsese de mult că de la vlăstarul regal chemat să urce pe tron nu mai era de aşteptat nici o îndreptare. Primul Hohenzollern născut în România (despre adolescentul „Cărluţă” Carol I spunea că e cu siguranţă român de vreme ce înjură şi face datorii) avusese în timpul războiului o comportare deplorabilă care a culminat cu fuga şi căsătoria, oficiată la Odessa, cu Ioana (Zizi) Lambrino. Angajat într-o nouă legătură de dragoste (de astă dată cu Magda-Elena Wolf-Lupescu), Carol a trimis o renunţare la tron, acceptată de rege la stăruinţele lui Brătianu şi Barbu Ştirbey.

Barbu Stirbey
Barbu Stirbey

Eroticul ăsta e o primejdie şi pentru ţară şi pentru noi; să mulţumim Providenţei că putem scăpa de el„, a spus Ion I. C. Brătianu lui Tătărescu, puţin înainte de reuniunea de Consiliu de Coroană care a luat act de renunţarea lui Carol.

Guvernarea liberală se încheia, aşadar, cu un bilanţ de care Brătianu putea fi pe deplin satisfăcut. Pentru a evita orice surpriză, el l-a sfătuit pe rege să cheme la guvern pe omul de ordine şi disciplină din 1920, generalul Averescu, a cărui popularitate se spulberase, ceea ce făcea din învingătorul de la Mărăşti un tigru fără dinţi.

Agravarea bolii regelui Ferdinand şi moartea sa iminentă l-au decis pe Brătianu să reintre în scenă. Generalul a fost concediat fără menajamente şi, pentru prima dată, sfătuitorul de taină al regelui, cumnatul lui Brătianu şi amantul reginei Măria, Barbu Ştirbey, a devenit şeful unui guvern de tranziţie, înainte ca Brătianu să reia puterea.

Regina Maria si Regele Ferdinand I
Regina Maria si Regele Ferdinand I

La moartea regelui Ferdinand, Mihai, fiul lui Carol şi al principesei a Greciei, a fost proclamat rege, prerogativele sale fiind exercitate de o regenţă alcătuită din prinţul Nicolae, unchiul lui Mihai, patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Gh. Buzdugan (apoi, după moartea acestuia, Constantin Sărăţeanu).

„O, neştiutoare hire omenească!”, ar fi exclamat Miron Costin de-ar fi descris evenimentele anului 1927: când se credea stăpân pe toate pârghiile puterii, Ion I.C. Brătianu a fost răpus de o amigdalită infecţioasă! În timp ce fratele său, arhimodestul dar (spre deosebire de Ionel) foarte harnicul Vintilă Brătianu, devenea prim-ministru, naţional-ţărăniştii, înfometaţi de putere şi avantajele ei, după o opoziţie îndelungată îşi pierduseră răbdarea şi ameninţau cu mari manifestaţii şi chiar cu un marş asupra Bucureştiului.

Sub presiunea curentului favorabil PNŢ, Regenţa l-a chemat la guvern pe Iuliu Maniu, care la alegerile organizate apoi a repurtat o victorie de mari proporţii. Fără a se bucura de acea popularitate mistică a lui Averescu, Iuliu Maniu a devenit prim-ministru într-un climat de mare încredere şi speranţă.

Guvernarea naţional-ţărănistă (noiembrie 1928-aprilie 1931 şi  iunie 1932-noiembrie 1933) avea să fie o perioadă a frustrărilor. PNŢ  a avut imensa neşansă ca, în cea mai mare parte a lor, anii cât s-a aflat la cârma ţării să coincidă cu marea criză economică (1929-1933) care s-a abătut dureros asupra economiei naţionale. Dacă ţări ca SUA sau Germania s-au clătinat sub şocul crizei, este mai degrabă de mirare că România nu a falimentat economic. Este adevărat că zguduirile provocate de criză au fost foarte puternice, dar edificiul nu s-a prăbuşit. „România este o ţară atât de bogată, încât dacă ar fi condusă succesiv de cei zece oameni cei mai proşti din lume şi tot nu ar putea să o ruineze„, remarca atunci un comentator. Nu a fost vorba de competenţă în acei ani, ci de conjunctura economică cu totul defavorabilă, criza de credit şi scăderea preţurilor la produsele cerealiere lovind, de la debutul  guvernării naţional-ţărăniste, în politica economică a guvernului roman.

Situaţia era de la început îngreunată de moştenirea naţionalismului economic practicat de Vintilă Brătianu, a cărui politică de consolidare a capitalului autohton impusese un efort suprasolicitant. PNŢ înscrisese în programul său principiul „porţilor deschise”, prezentat de adversarii săi de atunci şi de mai târziu ca surbordonare faţă de capitalul străin, ceea ce este cu totul fals. În realitate, politica economică a PNŢ a avut ca punct de pornire asigurarea de credite ieftine. Într-o ţară de mică proprietate agricolă ai cărei deţinători erau asaltaţi de mari dificultăţi economice, creditele ieftine erau stringent necesare. Or, pentru a obţine refacerea creditului era nevoie să fie eliminată orice piedică – iar naţionalismul economic al lui Vintilă Brătianu crease numeroase obstacole în această direcţie – din calea circulaţiei capitalului internaţional. Apărând acest principiu al politicii economice a PNŢ, Grigore Gafencu nota în jurnalul său: „Interesele clasei producătoare ţărăneşti erau, în această privinţă, aceleaşi cu interesele întregii clase burgheze: industriaşi, comercianţi, profesii libere. Împotriva ideii politice a naţionalismului economic trebuia dusă la izbândă ideea economică a liberei circulaţii de bani şi de bunuri. Prima idee menţine oligarhiile, dar distruge gospodăriile. A doua deschide hotarele pentru schimbul de bunuri, de bani şi de idei – în zilele de azi, ea întăreşte democraţia„. Departe, aşadar, de a urmări „înfeudarea” ţării faţă de capitalul străin, politica economică a avut drept ţel asistenţa economică pentru ţărănime şi, pe această cale, consolidarea sistemului democratic.

Obiectivele nu aveau însă să fie atinse. Crizei economice avea să i se asocieze criza politică, latentă, este adevărat, dar nu mai puţin profundă. La originea ei s-a aflat reîntoarcerea în ţară a prinţului Carol, care l-a înlăturat de la domnie pe propriul său fiu, Mihai, şi a devenit la 8 iunie 1930, regele Carol al II-lea (Mihai, ca prinţ moştenitor, a primit titlul de „mare voievod de Alba Iulia”).

Prim-ministru când Carol s-a reîntors în ţară, Iuliu Maniu nu s-a opus restauraţiei, dându-şi seama că Regenţa era o autoritate fictivă şi văzând în revenirea „fiului risipitor” un aliat împotriva liberalilor. Maniu l-ar fi dorit pe Carol membru al Regenţei în locul lui C.Sărăţeanu, dar, spre deosebire de personajul evanghelic evocat mai sus, care s-ar fi mulţumit şi cu situaţia de argat, Carol se voia cu orice preţ rege.  Maniu a cedat şi a cerut noului suveran să nu-şi aducă amanta de la Paris, ci să-şi refacă, în beneficul ţării şi al propriului prestigiu, căsnicia cu principesa Elena. Regele a promis, dar nu şi-a ţinut făgăduiala, Elena Lupescu revenind în tară graţie lui Mihail Manoilescu, care a prezentat-o la frontieră drept soţia sa.

Carol al II-lea si Elena Lupescu
Carol al II-lea si Elena Lupescu

Gravitatea revenirii lui Carol consta nu în schimbările intervenite la vârful puterii şi nu atât în imoralitatea personajului devenit regele României (au existat suverani, ca Henric al V-lea al Angliei, care după o viaţă dezordonată, ca prinţi moştenitori, au fost suverani exemplari), ci în hotărârea sa de a pune capăt sistemului democratic întemeiat pe competiţia partidelor şi de a instaura o monarhie autoritară, în fapt, dincolo de aparenţe, o dictatură regală.

Ca prinţ moştenitor, Carol cunoscuse – pe „propria piele”, dacă este permisă o formulare vulgară, dar sugestivă – consecinţele tiraniei unui partid sau a unui lider de partid ori favorit regal să-şi subordoneze chiar coroana. Brătianu şi Barbu Ştirbey – unul pe scena vieţii politice, celălalt în culise – fuseseră, în timpul domniei regelui Ferdinand, adevăraţii stăpâni ai ţării. Carol voia să împiedice repetarea unor astfel de situaţii.

Ostilitatea prinţului faţă de partide fusese sporită, în anii exilului   de constatare că situaţia lui personală era luată în considerare de partide numai în măsura în care ea putea înlesni sau bloca drumnul  spre putere. Prinţul le apărea ca o armă sau o piedică în lupta politică. Atât şi nimic mai mult.

În sfârşit, Carol considera că singurul mijloc pentru a impulsiona progresul societăţii româneşti era de a înlocui ceea ce i părea o luptă sterilă între partide, obsedate de câştigarea puterii ( guverne de pălăvrăgeală”, califica suveranul echipele guvernamentale născute de sistemul democratic), cu o cârmuire fermă, nestânjenită în politica ei de progres de rânduieli constituţionale, excelente în principiu, dar neadecvate realităţilor româneşti. Percepţia lor în spiritul lui Carol nu va fi fost prea departe de cea a lui Grigore Gafencu (devenit ministru de Externe în anii dictaturii regale), consemnată în jurnalul său, „Dacă masa ţărănească (din România – n.n.) aparţine Orientului, prin sărăcie şi ignoranţă, în schimb aparatul administrativ, inclusiv ofiţerii şi magistraţii, aparţin Orientului, printr-o nemaipomenită lene, printr-o desăvârşită neputinţă de reînnoiri, de primenire intelectuală şi morală”. Carol s-a vrut un suveran eficace, intervenind direct în jocul politic, ajungând, în anii dictaturii regale să-şi creeze propriul partid. „Meseria de rege” i-a plăcut şi s-a achitat conştiincios de obligaţiile sale. Liviu Rebreanu consemnează în jurnalul său discuţia avută cu Carol în legătură cu proiectul legii teatrelor  (scriitorul era directorul Teatrului Naţional), discuţie în cursul căreia interlocutorul regal făcuse dovada studierii atente a textului legii şi capacitatea de a formula observaţii pertinente.

Şi totuşi Carol a făcut mai mult rău democraţiei româneşti decât cele două totalitarisme – de extremă dreaptă şi de extremă stângă -care în epocă condamnau, de pe poziţii diametral opuse, regimul democratic. Regele a dus o campanie sistematică de erodare a partidelor, încurajând diviziunile din interiorul lor şi sprijinind sciziunile, mai ales în cele două mari partide – PNŢ şi PNL. Într-o ţară cu un regim parlamentar atât de apăsat de moştenirile turco-fanarioto-orientale, în loc să permită partidelor să înveţe democraţia, regele, înainte de a o desfiinţa,le-a  administrat-o într-o formă care a compromis-o.

În locul clientelei politice a partidelor, regele a impus atotputernicia unei camarile al cărei centru era amanta sa, Elena Lupescu.  În scurt timp, ea a devenit un factor decisiv în viaţa politică a ţării, regele alegându-şi miniştri în funcţie de atitudinea favoritei regale faţă de oamenii politici. Este semnificativă mărturia din însemnările lui Armand Călinescu, când consemnează discuţia cu Ernest Ungureanu, „omul de casă” al regelui, deci, un membru al camarilei, bucurându-se de favoruri speciale, intime chiar, din partea Elenei Lupescu: „Ernest Urdăreanu – notează Călinescu la 6 februarie 1939 – îmi povesteşte conflictul cu Duduia (Elena Lupescu – n.n.). Se amestecă în toate, în remaniere, în politică şi ameninţă scandal (sic!) în faţa regelui, câteodată în faţa voievodului. Nu mai poate suporta, va pleca”. Nu o va face, va fi până la capăt servitorul umil al metresei  regale. Elena Lupescu era atât de sigură de puterea ei încât i-a spus prinţului moştenitor Mihai: „Dacă vrei vreodată ceva de la tatăl tău cere-i-o prin mine, pentru că pot să-1 fac să facă orice vreau eu”. Iată cea mai clară expresie, datorată chiar protagonistei, a „Lupeascocraţiei” instaurată, progresiv, în anii ’30.

Ar fi profund greşit să se dea o tentă rasistă „Lupeascocraţiei”. Nocivitatea acestei femei nu a stat în calitatea ei de evreică, ci în imixtiunea ei permanentă în viaţa publică. Pamfil Şeicaru a găsit o formulă lămuritoare a atitudinii Elenei Wolf-Lupescu: „Elena Lupescu nu cunoştea solidarităţi de rasă, ci numai solidarităţi de comision, aşa cum a dovedit-o în procesul Max Auschnit” (referire la marele om de afaceri evreu ajuns pe banca acuzării).

Florin Constantiniu O istorie sinceră a poporului român

Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may also like