Convorbirile secrete ale lui Kissinger

Cine este Henry Kissinger

Henry Kissinger s-a născut în Furth, Germania, la 27 mai 1923, iar la cincisprezece ani a emigrat cu familia sa, de origine israelită, în SUA, unde a devenit unul dintre cei mai influenți bărbați americani. Și-a câștigat fără nici un ajutor una dintre cele mai proaste reputații din istoria actuală, din cauza faptului că a participat la conspirații politice care urmăreau înlăturarea regimurilor socialiste din America Latină și promovarea războaielor cu scopuri imperialiste și economice. În anii 1950, Rockefeller i-a oferit cheia de acces în cercul sus-pușilor și, nu mult după aceea, a intrat la Pentagon. A lucrat cu președinții John F. Kennedy, Richard Nixon, Henry Ford, Jimmy Carter și George Walker Bush, aducând servicii oligarhiei financiare, în special lui David Rockefeller, care l-a lansat și tutelat, dar nu s-a uitat nici pe sine și a devenit unul dintre funcționarii cei mai bogați din America. Antisemiții îl acuză că este evreul care i-a garantat Israelului obținerea constantă a unor imense subvenții și a celor mai bune arme. Evreii ortodocși l-au dat afară din sinagogă, acuzându-l de trădare căci consideră că, în războiul purtat de sărbătoarea Yom Kippur (una  dintre cele mai mari sărbători ale religiei iudaice; are loc la zece zile după Anul Nou evreiesc, între septembrie și octombrie, fiind ziua marii căințe ori a marii iertări pentru greșelile comise), a amânat intenționat ajutorul militar american, pentru ca Israelul „să facă o baie de sânge” și astfel să accepte un acord de pace.

În 1973, a primit premiul Nobel pentru pace, alături de partenerul său de negocieri, vietnamezul Le Duc Tho, pentru acordurile semnate în vederea încetării războiului; dar, deși acesta din urmă a refuzat premiul, considerând că nu-și încheiaseră misiunea, el l-a acceptat.

Tot în acel an, a participat activ la loviturile de stat din Chile și Uruguay. În Chile este acuzat că, pe lângă organizarea așa-numitei operațiuni Condor, a elaborat și un plan de eliminare sistematică a opozanților, cu scopul de a „combate comunismul” în America Latină. În timpul convorbirilor avute cu Augusto Pinochet la Santiago de Chile, în ziua de 8 iunie 1976, Henry Kissinger i-a spus generalului: „În SUA, simpatizăm cu ceea ce încercați să faceți aici. Cred că guvernul anterior se îndrepta spre comunism. Vă dorim toate cele bune”. Mai rău este că Henry Kissinger știa ce se întâmplă în Chile, fiindcă tocmai îi trimisese un raport președintelui Ford, informându-l despre practicarea torturii în acea țară, de parcă aceasta ar fi fost ceva natural. A adăugat în raport și că noua putere soluționa chestiunea expropierii companiilor americane: „Ne interesează neapărat supraviețuirea Juntei, căreia trebuie să-i asigurăm sprijinul nostru discret, dar ferm”, a adăugat în documentul său.

Cu ocazia loviturii de stat din Argentina, la 24 martie 1976, a încurajat și sprijinit Junta militară să ia puterea. Este cunoscută implicarea sa directă în bombardamentele secrete din Laos și Cambodgia, ordonate în 1969 fără permisiunea Congresului, bombardamente care au provocat masacrarea nelimitată a civililor. Kissinger a sprijinit și regimul indonezian al generalului Suharto, acuzat de genocidul populației din Timorul Oriental.

Există numeroase inițiative care urmăresc trimiterea lui Kissinger în judecată internațională, ca și retragerea premiului Nobel primit. Unii magistrați au încercat fără succes să-l aducă pe banca acuzării, pentru numeroase crime împotriva umanității. Cu ocazia acuzării lui Pinochet de către judecătorul spaniol Baltasar Garzon, The New York Times a semnalat că nu-i departe nici ziua când personaje abjecte, precum Henry Kissinger, vor trebui să dea socoteală în tribunale internaționale pentru faptele lor. Iar Kissinger a răspuns: „Nu cred că persoanele binecunoscute sunt în primejdie. Eu, cel puțin, nu-mi fac griji”. Jurnalistul Christopher Hitchens, autorul cărții de succes Judecarea lui Hendry Kissinger (The trial of Henry Kissinger) susține că, la șaptezeci și opt de ani, Kissinger se teme și își consultă avocații înainte de a întreprinde orice călătorie în străinătate.

În decembrie 1974, iritat de acuzațiile pe care i le aduceau apărătorii drepturilor omului, Kissinger le-a spus colaboratorilor lui: „Astea nu-s decât prostii sentimentale. Aici facem politică externă, nu regenerare morală”. Cu acest soi de răspunsuri, nu mai e ciudat că însăși Catedra UNESCO pentru problemele păcii din Universitatea Bradford, în Marea Britanie, a cerut Fundației Nobel să-i retragă premiul lui Henry Kissinger.

Profesorul universitar emerit al Școlii Wharton (Universitatea din Pennsylvania), Edward Herman, semnalează: „Rolul jucat de el în genocidurile din Cambodgia, Chile și Timorul Oriental face din Kissinger un criminal de război de primă clasă, cel puțin de categoria ministrului de externe a lui Hitler, Joachim von Ribbentrop, spânzurat în 1946. Dar Kissinger se bucură de impunitatea liderilor și agenților puterii dominante”.

(Cristina Martin – Clubul Bilderberg. Stapanii Lumii 2007)

Convobri secrete

Când a donat arhivelor guvernamentale transcrierile convorbirilor sale telefonice secrete, fostul secretar de stat american Henry Kissinger nu s-a gândit că acestea i-ar putea afecta imaginea pe care i-o va păstra istoria, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Richard Nixon. Spre deosebire însă de fostul președinte, care își instalase un sistem automat de înregistrare integrală a coversațiilor, Kissinger folosea secretare care ascultau, luau notițe stenografice și băteau apoi textul la mașină. Rezultatul este același: o uriașă cantitate de materiale, în mod cert de uz secret. Kissinger a folosit uneori și benzi audio pe care le-a distrus. Nu însă și transcrierea lor. Înaltul oficial american și-a însoțit donația de condiția ca textele să nu fie declasificate atâta vreme cât este în viață. Cercetătorii au insistat totuși, publicul obținând acces, în 2004, la întregul material, adică la un total de aproximativ 20000 de pagini. Ele acoperă perioada dintre 1969 și 1974, când Kissinger a fost consilierul lui Nixon pe probleme de securitate națională și apoi ministrul său de externe. Transcrierile dezvăluie un om plin de inteligență, carismă, umor, cu o deosebită capacitate de a folosi aceste calități pentru manipularea celor din jur; un bărbat cu mult temperament și foarte preocupat de imaginea sa publică. James Warren, redactor-șef adjunct la Chicago Tribune, a selectat o parte din textele declasificate de Arhivele Naționale ale Statelor Unite, încredințăndu-le revistei „The Atlantic Monthly”.

Dați o dezmințire!

Henry Kissinger era mâhnit de apariția, în „Women’s Wear Daily”, a unei relatări semnate de Kandy Stroud, în care autoarea insinua că (pe atunci) consilierul pe probleme de securitate națională invitase diverși oaspeți la un restaurant de lux din Washington, plătind consumația din banii contribuabililor. Deși publicația nu avea un tiraj foarte mare, era totuși cea mai influentă dintre revistele de modă, iar autoarea articolului – unul dintre reporterii de prestigiu. Așa se explică de ce Kissinger, foarte agitat, s-a plâns imediat editorului.

Henry Kissinger și James Brady, 18 mai 1971

HK: Vă sun în legătură cu un text apărut joia trecută…

JB: Cel despre cheltuieli prin diverse restaurante?

HK: Îl consider scandalos… Unu, n-am un cont pentru cheltuieli; doi, nu l-am încărcat niciodată pe președinte cu vreuna dintre mesele date; trei, afirmațiile sunt absurde… Cred că e aproape o calomnie, dar nu fac din asta un caz legal, ci unul etic…

JB: Aș fi bucuros să primesc o declarație din partea dvs.

HK: Nu fac asta.

JB: Nu vreți să scrieți o declarație de clarificare a lucrurilor?

HK: Cred că dvs. îmi datorați mie una.

JB: Personal, nu cunosc faptele.

HK: Credeți că e cinstit să sugerezi ceva fără măcar să știi dacă am un cont pentru cheltuieli?

JB: Dar ne-am interesat și ni s-a spus că…

HK: Dar ea nu s-a interesat.

JB: Nu?

HK: Nu… Și chiar dacă faptele ar fi adevărate, ceea ce e absurd, este treaba mea personală.

JB: Totuși problema interesează. Sunteți persoană publică.

HK: Să punem lucrurile la punct! V-ați dus la un șef de sală care a vrut să pară important. Deci nu cred că eu sunt cel care trebuie să dea o declarație.

JB: Bine, nu cunosc faptele… Trebuie să vorbesc cu Kandy. Apoi vă sun.

Henry Kissinger și Kandy Stroud, 18 mai 1971

HK: Kandy?

KS: Henry, când mă inviți la cină?

HK: Vreau o rectificare.

KS: Ce vrei să spui?

HK: O rectificare la ce ai scris pe 13 mai. Ideea că aș încărca guvernul cu prânzuri și cine este o calomnie.

KS: Era o speculație. Am spus „mă întreb dacă”.

HK: Dar dacă ai fi spus „mă întreb dacă și-a ucis mama”?

KS: Am spus „mă întreb dacă plătește dintr-un cont pentru cheltuieli”.

HK: În plus, din 18 februarie am luat masa de cinci ori la Sans Souci… Iar tu spui că am luat prânzul acolo de zece ori și cina în mod frecvent.

KS: Voi publica bucuroasă ceea ce-mi spui.

HK: Nu trebuie să mă citezi.

KS: Cum ai vrea să apară?

HK: Pur și simplu să spui că te-ai interesat și ai aflat că nu e adevărat.

KS: Și cu declarația lui Paul (șeful de sală) cum rămâne?

HK: N-a spus adevărul.

KS: N-ai invitat niciodată pe nimeni pe baza unui cont pentru cheltuieli?

HK: Nu, am plătit din buzunarul propriu. Cu jobul ăsta o să ajung falit… Faptul că mănânc la Sans Souci împreună cu șase femei n-ar trebui să fie treaba nimănui. Dar că aș folosi banii guvernului are implicații destul de…

KS: O să public ce-mi spui.

HK: Dar nu citându-mă.

KS: Cum dovedim că nu e adevărat?

HK: Poți să spui că ai verificat și ai aflat că nu cheltuiesc banii guvernului pentru a lua masa la restaurante publice.

KS: Ai o cifră totală a cheltuielilor?

HK: Nu ți-aș spune-o ție, dacă aș avea-o. E treaba mea cât cheltuiesc pe mâncare. Dar e ridicol să spui că prânzesc de opt sau de zece ori pe lună la Sans Souci… Tu afirmi că am fost de mai multe ori acolo cu o blondină înaltă.

KS: Era o brunetă?

HK: Genul ăsta de bârfă nu-ți cer să-l corectezi. Dar banii guvernului… Pentru Dumnezeu, e o chestiune de onoare!

KS: Te-aș putea vedea cândva?

HK: Întâi rectifică și apoi ne vedem.

Henry Kissinger și James Brady, 18 mai 1971

JB: Am vorbit cu Kandy… Cred că este corect din partea noastră să spunem: am constatat că faptele prezentate au fost mult exagerate, iar cheltuielile făcute de dl. Kissinger sunt din banii proprii, nu din cei ai guvernului sau ai vreunei agenții guvernamentale.

HK: Dacă faceți asta, sunt liniștit.

Un sfat util

Pe 14 septembrie 1971, a apărut în presă știrea despre o întâlnire desfășurată la Saigon între generalul Creighton Abrams, șeful armatei americane din Vietnamul de Sud, și senatorul George McGovern, care, un an mai târziu, va fi contracandidatul lui Richard Nixon în alegerile prezidențiale. Senatorul le-a spus reporterilor că, potrivit lui Abrams, trupele americane se vor retrage din Vietnam după ce va fi semnat un tratat de pace. Nixon și Kissinger s-au înfuriat, condamnând indiscreția lui Abrams și scurgerile de informații de la Pentagon. După ce a vorbit la telefon cu președintele, care s-a plâns că Abrams bea și vorbește prea mult, Kissinger i-a contactat pe secretarul apărării, Melvin Laird, și pe amiralul Thomas Moorer, șeful Statului Major Interarme.

Henry Kissinger și Melvin Laird, 14 septembrie 1971

HK: Mel, tocmai am vorbit cu președintele. Amândoi am citit povestea din „Star”. Nu știu ce să facem în legătură cu Pentagonul.

ML: O treabă jenantă!

HK: Sunt surse de la Pentagon.

ML: Ai citit ce-am spus la conferința de presă de acum o săptămână?

HK: Nu. Nu puteau să-și țină toți gura?

ML: Nu-i poți face pe reporteri să tacă.

HK: Nu mă refer la reporteri. Cine naiba e Abrams să afirme că nu vor rămâne acolo forțe reziduale?

ML: McGovern a ieșit de la întâlnirea cu Abrams și a spus că programul de vietnamizare va duce probabil la o retragere totală… Dar nimeni de la Pentagon n-a vorbit despre asta. Dacă te iei după McGovern…

HK: Nu dau doi bani pe el!

ML: Sunt treburi absolut jenante…

HK: Acționează, pune-ți oamenii la punct.

ML: Am făcut-o deja, dar când vezi…

HK: Cred că dacă-i sperii…

ML: Nu-i poți speria pe oamenii ăștia.

HK: Ba cheamă-ți oamenii la ordine!

Henry Kissinger și Thomas Moorer, 14 septembrie 1971

HK: Am citit „Washington Star… Președintele și cu mine suntem foc de supărare… Surse din Pentagon să spună că toate trupele vor fi retrase, comentariul acestui Abrams…

TM: Nu cred c-a spus el așa ceva.

HK: Nici un ofițer nu trebuie să rostească nici un blestemat de cuvânt despre retragere!

TM: Corect.

HK: Nu trebuie să spună absolut nimic. Președintele m-a sunat de trei ori, urlând.

TM: Nu cred c-a spus el așa ceva.

HK: Și altceva: spune-le celor din Saigon să-și țină gura! Nu numai lui Abrams, dar și băieților de la presă.

TM: Bine.

HK: Arde pe careva!

TM: OK.

Pe cuvântul meu…

Uneori, Kissinger putea fi destul de duplicitar. O dovadă o constituie convorbirile avute pe parcursul aceleiași zile pe tema apropiatelor alegeri prezidențiale. Interlocutori: Hugh Sidey, editorialist la revista „Time”, și H.R. Haldeman, șeful de cabinet al lui Nixon.

Henry Kissinger și Hugh Sidey, 22 septembrie 1972

HS: Cum merge treaba?

HK: Bine, progresăm.

HS: Dă-ți spun ceva. Am făcut un sondaj pe care-l vom publica săptămâna viitoare… Dacă aș fi McGovern, cred că aș ernunța.

HK: Poți să-mi spui ce indică? Nu mai spun nimănui.

HS: Da, dar cât se poate de confidențial, pentru că…

HK: Îți dau cuvântul meu, nu spun nimănui.

HS: E o diferență de 39-40 de procente… Ceva de genul șaizeci și ceva la, Dumnezeule mare, douăzeci… Undeva, pe-aici…

HK: Uluitor.

HS: Da… Pornind de la asta, perspectiva apare cu totul altfel.

Henry Kissinger și H.R. Haldeman, 22 septembrie 1972

HRH: Bună. Eu sunt, Bob.

HK:  Ești în avion?

HRH: Sunt la sol.

HK: Pe o linie deschisă?

HRH: Nu, pe una sigură.

HK: Probabil că știi deja, iar mi s-a livrat sub forma unei informații foarte confidențiale. M-a sunat Hugh Sidey. Tocmai au realizat un sondaj care arată că președintele are 39 de procente avans.

HRH: N-a spus când îl publică?

HK: M-a sunat ca să-mi comunice altceva, așa că nu s-a referit la asta. N-ar fi trebuit să spun nimănui. M-a rugat să-i promit…

Ipocriții ăștia!

În convorbirea de mai jos, Nixon și Kissinger pun la cale discreditarea democraților prin scoaterea la lumină a unor înregistrări secrete efectuate de Robert Kennedy și alții. Pe atunci, afacerea Watergate nu fusese încă dată în vileag și nu se cunoștea faptul că și Nixon îi înregistra pe mulți în secret. Kissinger nu-și dăduse seama că era… monitorizat de Nixon. Dar nici Nixon nu știa că secretarele lui Kissinger transcriau convorbirile dintre ei…

Henry Kissinger și Richard Nixon, 1 iunie 1973

RN: Mi-ai spus că McGeorge Bundy (fost consilier pe probleme de securitate națională al lui John Kennedy) a avut nerușinarea să-ți spună că Bobby Kennedy n-a avut nici un fel de benzi… S-o lase mai moale cu porcăria asta. Bobby Kennedy a înregistrat cel mai mult: avea 300 de benzi în 1963. Aproape 300. Aflu eu numele tuturor și le public joia viitoare… Nemernicii ăia să știe că așa o să fac, Henry.

HK: Sigur, așa cred c-ar trebui să faceți.

RN: Pentru că și ei ne-au făcut la fel… Ei au început. Vor o luptă dură? Păi, exact asta o să aibă… Și-aș vrea ca tu… Până luni, nu. Dar după aceea fă să transpire afacerea. Vorbește cu unul dintre prietenii tăi liberali și spune-i că pregătim o bombă.

HK: Pot s-o fac, bineînțeles.

RN: Poți spune, uite, toată treaba asta cu înregistrările, ei au declannșat-o… De fapt, Hoover (fostul șef al FBI) mi-a spus. El zicea că Bobby Kennedy înregistra pe toată lumea. Cred că până și eu sunt pe listă.

HK: Nu m-ar mira.

RN: Nu că mi-ar păsa. Problema e că nu-mi place blestemata asta de ipocrizie!

HK: Domnule președinte, dacă facem rost de nume, putem da drumul la câteva.

RN: Nu la câteva, la toate! Trebuie dat drumul la tot, la toată lista aia blestemată.

HK: Da, dar atunci ne vor forța să spunem și noi toate numele…

RN: Ei, pe naiba… Ale noastre vor ieși la lumină oricum… Și nu-i mai permite nici o obrăznicie lui McGeorge Bundy.

HK: În regulă.

RN: Întrce orice închipuire!

Nu, nu vrea să plece!

Deși scandalul Watergate era în floare și speranțele de a-l domoli scădeau văzând cu ochii, Nixon și cei din anturajul său nu erau conștienți de amploarea consecințelor lui devastatoare. Puține au fost momentele în care și-au dat seama de posibilitatea unei demisii forțate a președintelui. Chiar și atunci, s-au referit la adversarii lui Nixon în treacăt, cu dispreț și condescendență.

Henry Kissiger și Richard Nixon, 10 iunie 1975

HK: Domnule președinte, nu e vorba de lipsă de încredere în ceea ce faceți… Problema e că unii senatori democrați… Problema e că avem în țară asemenea trădători nemernici.

RN: Nu te lăsa descurajat, Henry. Auzi tot felul de lucruri de la oamenii ăștia, dar nu vreau ca ele să te descurajeze.

HK:

RN: Adevărata problemă este asta: încearcă să distrugă toate victoriile noastre asupra lor. I-am învins în China, i-am învins în Rusia, i-am învins în război…

HK: N-o să reușească folosindu-se de Watergate. Dimpotrivă, Watergate îi va împiedica să facă acele lucruri pe care astfel le-ar fi făcut.

RN: Oamenii ăștia… Niște perfizi, nu-i așa? Ai spus tu asta de mult, Henry, chiar aici, în Biroul Oval.

HK: Și era adevărat.

RN: Am supraviețuit până acum, vom supraviețui și de acum încolo… Să nu ne pierdem cu firea. Dacă vor reuși, va fi ceva de scurtă durată. Să presupunem că… Eu n-am de gând să demisionez, dar și ceea ce vor ei e de neconceput: Nixon și Agnew (vicepreședintele) să demisioneze și Congresul să numească un președinte.

HK: Domnule președinte, demisia ar fi o catastrofă națională.

RN: Asta nu se va întâmpla niciodată.

HK: Mă gândesc, domnule președinte, la câte lucruri ați putea face în următorii trei ani ai mandatului.

RN: păi, s-o spunem cu voce tare; Henry Truman a continuat să promoveze Planul Marshall deși avea în sondaje 20-23 la sută. Iată de ce ne aflăm noi aici.

HK: Domnule președinte, puteți rămâne în istorie ca omul care a realizat cea mai mare revoluție produsă vreodată în politica externă americană.

Poetul și diplomatul

Chiar cei mai vechi ziariști acreditați la Casa Albă sunt derutați de convorbirea dintre Kissinger și poetul beat Allan Ginsberg. După toate aparențele, cei doi nu se cunoșteau. Dar Kissinger era la curent cu viața literară și, cu toate că le vorbea de rău în fața lui Nixon sau a altor oficiali, încerca să rămână în grațiile elitelor de stânga din care făcea parte Ginsberg. Când acesta a produs o întâlnire între membri ai administrației (printre care șeful CIA, Richard Helms) și diverși adepți ai păcii (senatorul Eugene McCarthy, activiștii antirăzboi Rennie Davis și David Dellinger, și luptătorul pentru drepturi civile Ralph Abernathy), Kissinger s-a arătat de îndată interesat.

Henry Kissinger și Allan Ginsberg, 25 aprilie 1971

AG: Vă sun, în parte, la cererea senatorului McCarthy… Ideea este de a organiza o discuție între dvs., Helms, McCarthy, poate chiar Nixon, și Rennie Davis, Dellinger și Abernathy. Poate avea loc oricând.

HK: M-am întâlnit cu mulți membri ai grupurilor pacifiste, dar ceea ce am constatat este că se grăbesc întotdeauna să dea presei conținutului întâlnirilor. Îmi plac totuși asemenea întrevederi, nu atât pentru a lămuri oamenii cu care stau de vorbă, cât pentru a-mi face o idee despre ceea ce gândesc. Sunt oricând gata, în principiu, să avem o întâlnire particulară.

AG: Corect, numai că apare o problemă de delicatețe față de ceilalți. Când ai de-a face cu simțul etic al omului, este greu să stabilești limite.

HK: Nu poți stabili limite simțului etic, dar…

AG: În timpul discuției, am putea încerca să ajungem la o oarecare înțelegere.

HK: Poți fixa limite la ceea ce declari public.

AG: Ar fi mult mai amuzant dacă am desfășura întrevederea la televiziune.

HK: Ce?

AG: Ar fi și mai utilă dacă am putea-o face în pielea goală, la televiziune.

HK: (Râde în hohote)

Material aparut in revista „Lumea”, An XIII Nr. 6(146) 2005

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %