Traian BASESCU. Politica si epoleti – Partea I

Intr-o lume dominata de interese financiare transationale este nevoie mai mult decat oricand de oameni care sa decripteze mesajele ce pot amagii masele si sa patrunda dincolo de bunele intentii clamate de purtatorii de vorbe ai trusturilor monopoliste din est, vest sau de aiurea. In asemena situatii experienta oamenilor din fostele si actualele servicii de informatii este absolute necesara. De aceia  nu consider ca normal blamarea fostilor ofiteri de securitate care au intrat in politica. Blamabila este dorinta de imbogatire, de saracire a maselor, de subminarea interesului national si a economiei romanesti la care unii dintre acestia au participat alaturi de multi oameni politici. Este regretabil ca si-au uitat juramintul de credinta pe care l-au depus poporului roman si tarii, prin care se angajau sa slujeasca interesul national, independenta tarii si propasirea patriei.

În 18 iunie 1998, în contextul în care izbucnise un nou scandal public privind colaborarea unor politicieni cu Securitatea, care a aprins din nou spiritele (fiind aduse în discuţie cazurile vicepreşedintelui PNŢCD Vasile Lupu şi cel al ministrului Sănătăţii, Francis Barany, de la UDMR), Traian Băsescu, pe atunci vicepreşedinte al Partidului Democrat şi ministru al Transporturilor, a afirmat la o conferinţă de presă a partidului, răspunzînd unei întrebări, că a semnat în calitate de comandant de navă rapoarte către Navrom, care ajungeau apoi la Securitate. Băsescu a opinat că dosarul lui de la Securitate nu poate apărea într-un ziar, deoarece a lucrat „12 ani în străinătate“ şi, din această cauză, dosarul „trebuie adus cu camionul“. El a precizat că PD cunoştea activitatea lui de comandant de navă şi că, în opinia sa, acum apar în presă doar dosarele celor care nu mai sînt „utili serviciilor secrete“. Ceea ce, implicit, nu era cazul său – căci dosarul de obiectiv „Cîrma“ este bine păzit de Serviciul Român de Informaţii pînă în ziua de azi, dacă nu cumva a fost ars la Scăeni sau îngropat în vreun Berevoieşti mai bine conspirat. La vremea respectivă, Băsescu a refuzat să comenteze cazurile lui Lupu şi Barany, a cărui demisie fusese deja solicitată de premierul Radu Vasile – conform Mediafax din 18 iunie 1998 –, dar el a evitat să explice ce anume înţelege prin „a fi util serviciilor secrete“.

În 14 februarie 2004, după ce a fost readusă în discuţie nota din Registrul cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate, care îl menţionează ca „sursă“, Traian Băsescu se vedea din nou confruntat cu umbrele trecutului. A reacţionat prompt, afirmînd: „nu am fost niciodată informator al Securităţii şi nici nu mi s-a propus să devin aşa ceva […]. Nici un comandant de navă, nici un ofiţer de marină nu şi-au turnat echipajul la organele de Securitate. Ca şi comandant, într-adevăr, la întoarcerea dintr-o călătorie trebuia, conform legilor de atunci, să-l informez pe armator în legătură cu zonele unde am fost, persoanele cu care am stat de vorbă, eventualele probleme de ordine şi disciplină din rîndul echipajului, starea tehnică a navei angajate în voiaj. Atît şi nimic altceva. Unde trimitea mai departe armatorul raportul pe care eu îl prezentam, asta nu mai am de unde să ştiu“.

Traian Băsescu a mai declarat că, atît în calitate de ofiţer la bordul navei Crişana, cît şi în calitate de comandant al petrolierelor Argeş, Crişana şi Biruinţa, avea ca obligaţii de serviciu întocmirea de rapoarte care vizau starea tehnică a navei, rapoarte de escală, rapoarte privind evenimente de navigaţie, starea disciplinară de la bord şi rapoarte de cheltuieli: „niciodată rapoartele nu au vizat atitudinea oamenilor faţă de regim sau puncte de vedere exprimate în particular. Întotdeauna rapoartele se depuneau la sediul Companiei de navigaţie şi erau semnate“. Prin semnătură, în calitate de comandant, îşi asuma „responsabilitatea celor înscrise“.

Partidul Democrat – Frontul de Salvare al lui Băsescu

În aceeaşi zi a anului 2004, a ieşit în apărarea lui Traian Băsescu şi partidul. Biroul de presă al Partidului Democrat declara că „preşedintele PD nu a cunoscut nici un ofiţer pe numele Avramides […]. Preşedintelui Traian Băsescu nu i s-a adus niciodată la cunoştiinţă că ar fi fost sursă a Securităţii […]. Drept urmare, liderul democrat nu accepta nici un fel de responsabilitate pentru înscrisurile ce se aflau în registrele foştilor prim-secretari“.

Dar, în 29 noiembrie 2005, o echipă a televiziunii Antena 3 a stat de vorbă cu fostul locotenent major de securitate Mihai Avramides. El a negat că ar fi fost cel care l-a recrutat pe Băsescu, şi susţine că s-a întîlnit cu Traian Băsescu „doar de vreo două ori, la sfîrşitul anilor ’70“. Avramides recunoştea că a fost ofiţer de Securitate în portul Constanţa, dar afirma că singura lui misiune era aceea de a strînge informaţii tehnice, susţinînd că a povestit telefonic aceste detalii inclusiv membrilor Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Mihai Avramides a declarat, pentru reporterii Antenei 3, că „este scos la înaintare din răzbunare“, că şefii lui din acea vreme „ştiau mai multe despre activitatea lui Traian Băsescu, dar nu sînt întrebaţi“.

În fond, declaraţia lui contrazice afirmaţia din 14 februarie 2004, potrivit căreia Traian Băsescu nu l-a cunoscut niciodată pe ofiţerul de securitate Mihai Avramides. Cît despre „şefii“ săi de atunci, au toate motivele să tacă. După 1989, Dumitru Nicuşor şi Constantin Decu, cei care este posibil să-l fi „preluat“ ca „sursă“ pe Traian Băsescu, după ce Avramides a plecat din Securitate, au avut toate motivele să tacă. Primul, Dumitru Nicuşor, a fost avansat la gradul de general şi a ajuns şeful SRI Ialomiţa, iar cel de-al doilea, Constantin Decu, fostul coleg de la Şcoala de ofiţeri a Ministerului de Interne al lui Avramides, a fost, pînă în 1997, şeful SRI Constanţa.

Indiferente la declaraţii, la adresele oficiale sau la tăcerea foştilor securişti şi a Serviciului Român de Informaţii, umbrele trecutului i-au asediat lui Traian Băsescu din timp în timp liniştea, i-a pus la încercare nervii, aducîndu-l de mai multe ori în situaţia de a-şi pierde cumpătul şi de a se contrazice pe sine. Căci, în confruntarea cu trecutul, stăpînirea de sine se pierde, argumentele şi explicaţiile se sfărîmă de fapte. Inclusiv de acelea consemnate într-un anume registru, într-o zi de noiembrie a anului 1977.

Complotul tăcerii

Peste ceea ce se întîmpla cu foştii securişti din Portul Constanţa, coalizaţi într-un adevărat complot al tăcerii (cu excepţia reacţiei singulare a lui Mihai Avramides, ofiţerul operativ care l-a racolat pe Băsescu în 1977) şi dincolo de aceeaşi tăcere care a învăluit şi activitatea sa la Anvers, s-au găsit, în schimb, ofiţeri din fosta Securitate care să-i ia apărarea lui Traian Băsescu. În 6 octombrie 2005, Gheorghe Dinu a declarat că, din poziţia sa de fost şef al Serviciului Contraspionaj al Inspectoratului Judeţean de Securitate de la Constanţa, ştie că „Băsescu nu a fost informatorul meu sau al subalternilor mei“, fără să precizeze însă dacă Securitatea Portului Constanţa i se subordona sau dacă, încălcînd bine cunoscutul principiu al conspirativităţii „muncii de securitate“, ofiţerii îi raportau despre fiecare informator racolat. În schimb, fostul securist lăsa să se înţeleagă că alta ar fi fost situaţia lui Traian Băsescu la Anvers, căci „în toată lumea, numai ambasadorii, dar foarte rar, nu au fost ofiţeri acoperiţi“.

Toate aceste jumătăţi de adevăr pornesc din liniştea încleştată cu care foştii ofiţeri de la Serviciul de Securitate al Portului Constanţa privesc în urmă, spre acea zi din noiembrie 1977. Explicaţia acestor atitudini a fost sintetizată de Mircea Dinescu, într-o declaraţie din 13 decembrie 2005. Membrul Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii spunea: „în mod normal, Traian Băsescu ar trebui chemat la audieri. Însă, acum el este preşedinte şi nu ştiu în ce măsură vreun fost ofiţer de Securitate va mai avea curajul să vorbească de trecutul lui“. Cu atît mai puţin un serviciu de informaţii – astfel încît „camionul de rapoarte“, despre care vorbea la un moment dat Traian Băsescu, a dispărut, învăluit în umbrele trecutului, precum odinioară camionul de margarină, împărţit frăţeşte între fabrica de îngheţată a fraţilor Băsescu şi prăjiturile cofetăriilor Ana ale lui George Copos.

Solicitat public din nou de către două organizaţii nonguvernamentale (Grupul de Investigaţii Politice şi Miliţia Spirituală) să dea publicităţii numele informatorilor din reţeaua folosită de Mihai Avramides, în perioada august 1977-august 1982, cînd acesta a fost ofiţer operativ principal cu gradul de locotenent major la serviciul Securitate pentru Portul Constanţa (UM 0757 – DSS), notele pe care reţeaua informativă i le-a furnizat, rezultatele „muncii operative“ şi dosarele de urmărire informativă (D.U.I.) „Marcu“ şi „Cîrma“ la care ofiţerul lucrase, SRI a răspuns din nou că nu deţine asemenea dosare.

Mihai Darie – un securist bun

Traian Băsescu a avut în preajma sa întodeauna cîte un „securist de treabă“, simţindu-se, probabil, în siguranţă şi confortabil în prezenţa lor, ca o pavăză menită să-l apere împotriva trecutului. Aşa că par cel puţin inexplicabile – şi de pus doar pe seama tensiuinii pe care o trăia în preajma verdictului aşteptat de la CNSAS cu privire la colaborarea sa cu Securitatea – afirmaţiile pe care avea să le facă în 5 septembrie 2006, intervenind în direct la emisiunea „Ştirea zilei“ de la Antena 3, pentru a spune, între altele, că atacurile la care este supus, cu privire la trecutul său de colaborator, vin tocmai din partea foştilor securişti.

Este drept, cu unii dintre aceştia a avut şi experienţe nefericite. De pildă, cu Mihai Darie, fostul secretar al Partidului Democrat (dinaintea lui Silvian Ionescu), de asemenea provenit din Securitate. Darie a fost ofiţer în Direcţia de Informaţii Externe, din 14 aprile 1976 şi pînă la fuga lui Mihai Pacepa, din 1978, cînd, asemenea multor ofiţeri din spionaj al căror nume era cunoscut de „defector“, a fost „reciclat“ şi trimis la Securitatea Municipiului Bucureşti, unde, între altele, a avut sub supraveghere Spitalul Fundeni şi, inclusiv, pe soţia dizidentului Radu Filipescu, care lucra acolo. Activitatea sa în Securitate nu l-a împiedicat să se „reorienteze“ profesional; din 1990 ajunge şef al Comisiei economice din cadrul Frontului Salvării Naţionale şi apoi Secretar General al Partidului Democrat, după scindarea FSN. În 1997 a fost propulsat, cu susţinerea PD, ca secretar general al Prefecturii Capitalei şi apoi ca vicepreşedinte al Agenţiei Naţionale de Dezvoltare şi membru în mai multe comisii de „privatizare“. Ca şi Silvian Ionescu, Mihai Darie este acţionar la mai multe firme, a acumulat o avere conformă cu „rangul“ său şi are certificat de revoluţionar, cu toate drepturile aferente. Nu odată, a participat, la dreapta lui Traian Băsescu, la întîlniri politice importante.

În 12 februarie 1998, răspunzînd unui ziarist care l-a întrebat de ce a fost inclus Mihai Darie în delegaţia PD care s-a întîlnit în ianuarie 1998 cu preşedintele Emil Constantinescu, avînd în vedere că a făcut parte din Securitate, Băsescu a răspuns că acesta a fost invitat pentru că era nevoie de mai mulţi oameni care să confirme ceea ce s-a discutat cu preşedintele şi că, de altfel, Darie este „unul din foştii securişti cinstiţi“. În 2001, el a fost unul dintre susţinătorii lui Traian Băsescu în cucerirea poziţiei de preşedinte al PD. Era atît de cinstit, încît, în 17 iunie 2003, a fost primit şi de Patriarhul Teoctist. Dar o lună mai tîrziu, pe 8 iulie, securistul cinstit Mihai Darie părăseşte Partidul Democrat şi trece peste drum, la PSD, argumentîndu-şi decizia prin faptul că fostul său protector, Traian Băsescu, de fapt distruge partidul, provoacă scandal şi creează animozităţi în clasa politică. „Mă doare, după 14 ani de zile, să constat că lucrurile în PD se îndreaptă într-o direcţie greşită“, spunea acum fostul securist protejat de Traian Băsescu (Azi, 9 iulie 2003). Ca o paranteză, trădarea sa nu a rămas nerăsplătită: a ajuns consilier al prim-ministrului Năstase, pe probleme de administraţie publică locală.

Silvian Ionescu – un securist şi mai bun

În partid şi de-a dreapta lui Traian Băsescu, locul rămas liber a fost ocupat de bine-cunoscutul Silvian Ionescu. El este, cum am mai arătat, un apropiat al actualului preşedinte, ei acordîndu-şi reciproc, după 1989, sprijin în ascensiunea politică.

Silvian Ionescu s-a născut la 1 septembrie 1951, în Constanţa. A intrat în Securitate în anul 1974, după absolvirea Academiei de Studii Economice, Facultatea de Comerţ Exterior din Bucureşti. Între 1979-1983, s-a aflat în misiune permanentă în Portugalia. Ulterior a avut mai multe deplasări în străinătate, în misiuni speciale. În 1985 a devenit şef de serviciu în Direcţia I din cadrul Centrului de Informaţii Externe, care avea drept atribuţii principale spionarea ţărilor membre NATO şi urmărirea informativă a disidenţilor români stabiliţi în străinătate, post pe care l-a deţinut pînă în decembrie 1989.

În aprecieri de serviciu din perioada în care a lucrat în Securitate, se afirmă că „a încălcat normele muncii“, avînd relaţii neoficiale cu cetăţeni străini, deconspirări, raportări şi chiar deconturi false. A fost trecut în rezervă la data de 31 martie 1990, cu gradul de căpitan, de la C-510, unitatea de contraspionaj din cadrul Serviciului de Informaţii Externe (fosta unitate 0195 din cadrul DIE, cea a generalului Moţ, care „centralizase“ operaţiunile de „aport valutar special“). A obţinut certificat de revoluţionar şi beneficiază de drepturile prevăzute de lege.

De la începutul anului 1990, Silvian Ionescu a intrat în politică, fiind unul dintre membri fondatori ai Frontului Salvării Naţionale ca partid. A făcut parte din primul Colegiu Director, fiind secretar executiv organizatoric, iar după scindarea FSN, a ocupat funcţii similare în Partidul Democrat. În anul 2000, a făcut parte din echipa de consilieri generali ai lui Traian Băsescu pentru Primăria Capitalei, din care a demisionat în 2002, în urma publicării rezultatelor anchetei Corpului de Control al primului-ministru, referitoare la afacerile pe care consilierii locali (între care şi el) le făceau cu Primăria Municipiului Bucureşti.

Suspiciunile privind implicarea sa în acte de corupţie sînt mai vechi. Într-un raport înaintat Consiliului Naţional de Acţiune împotriva Corupţiei şi a Crimei Organizate, în 1998, se arăta că „dispune de o situaţie materială deosebită, deţine mai multe apartamente în Bucureşti, o vilă la Mogoşoaia, mai multe autoturisme“. De atunci încoace şi pînă astăzi, situaţia lui materială s-a îmbunătăţit simţitor. Ca şi cea politică. El a ocupat funcţiile de membru în Biroul Permanent al PD, secretar executiv al PD, preşedinte al Organizaţiei PD Sector 3 şi a fost nominalizat pe lista de consilieri cu care Traian Băsescu s-a prezentat în alegerile pentru Primăria Capitalei.

După succesul în alegeri al Alianţei „Dreptate şi Adevăr“, în 9 ianuarie 2005, a fost numit Prefect al Capitalei, dar în 14 ianuarie a demisionat din funcţie, în urma unor afirmaţii publice ale preşedintelui Traian Băsescu, care s-a exprimat într-o emisiune televizată împotriva numirii pe care PD a făcut-o pentru Prefectura Capitalei, din cauza trecutului său. Era „o mare dezamăgire şi o surpriză neplăcută“ din partea foştilor colegi din PD: „nu era cazul să fie desemnat prefect în cea mai mare prefectură din ţară […]. Măcar problemele mediatice ştrebuiau să contezeţ şi nu trebuia să facă acest lucru. Se găsea un loc sub soare pentru un om care a muncit, pentru un om devotat, nu neapărat în cea mai importantă prefectură a României“.

Patru zile mai tîrziu, Silvian Ionescu a demisionat, declarînd că în decizia sa „a prevalat dezamăgirea domnului preşedinte Traian Băsescu“, iar domnul preşedinte s-a declarat mulţumit de „eleganţa gestului lui Silvian Ionescu“. Locul sub soare pentru Silvian Ionescu a fost găsit în 8 aprilie 2005, cînd a fost numit Secretar de Stat în Ministerul Mediului şi comisar-şef al Gărzii de Mediu, înlocuindu-l în acestă funcţie pe generalul Silinescu, care înainte de 1989 fusese coleg cu Silvian Ionescu în cadrul DIE.

Traian Băsescu simţea, probabil, nevoia să aibă permanent în preajmă o persoană calmă, echilibrată, cu o perspectivă asupra „dedesubturilor“ acestei lumi, aşa cum se vede că ar fi un „securist de treabă“. În termeni psihologici, această reacţie se numeşte „teamă de abandon“. Căci puteau veni vremuri în care umbrele trecutului să bîntuie din nou, iar pavăza împotriva lor trebuia ţinută aproape.

Aliat cu Măgureanu şi „securiştii cei buni“

Pînă la întîmplările pe care le vom descrie mai jos şi care aveau să-i tulbure din nou curba lină, dar decisă, a ascensiunii sale, Traian Băsescu a găsit cu cale chiar să provoace el însuşi atacuri politice pe tema Securităţii.

De pildă, în 25 aprilie 2000, Teodor Meleşcanu, pe atunci preşedinte al Alianţiei pentru România, a fost acuzat de Băsescu tocmai din această direcţie: „sub aparenţa zîmbetului liniştit, Meleşcanu încearcă să aducă fosta Securitate în zona de decizie politică […]. Singura soluţie pentru îndepărtarea din viaţa politică a unor indivizi de teapa domnului Meleşcanu este aplicarea Legii privind accesul la dosarele fostei Securităţi“. În replică, Meleşcanu i-a răspuns lui Băsescu că nu se lasă impresionat de ameninţările lui Traian Băsescu, deoarece „nu va avea timp să şi le pună în practică, după ce efectele Legii Ticu se vor face simţite“. Probabil, fiecare ştia sau bănuia cîte ceva despre celălalt; dar, cum se va dovedi, timpul l-a contrazis pe domnul Meleşcanu – cel puţin din perspectiva faptului că umbrele trecutului nu au stat în calea ascensiunii lui Traian Băsescu.

În curînd, Traian Băsescu avea să-şi tempereze de tot elanul antisecuristic, după ce, în mai 2001, s-a realizat fuziunea între Partidul Democrat şi Partidul Naţional Român, condus de Virgil Măgureanu. Întrebat pe 24 mai 2001 ce rost are fuziunea dintre PD şi PNR, în condiţiile în care sînt cunoscute legăturile membrilor acestui partid cu fosta Securitate, Traian Băsescu a răspuns printr-un subterfugiu neconvingător: „în ce priveşte pe domnul Măgureanu şi pe alţi oameni care au colaborat cu Securitatea, sigur că infestarea partidului cu astfel de oameni este toxică, dar legislaţia în vigoare îi pune în faţa opiniei publice şi opinia publică decide dacă poate fi ales, dacă nu poate fi ales în vreo structură de conducere“. Cu alte cuvinte, pînă la proba contrarie, toţi securiştii sînt buni – cel puţin pentru politică. Balanţa lui Traian Băsescu de a judeca oamenii din perspectiva trecutului lor a înclinat de-a lungul timpului, se pare, mai întotdeauna în favoarea celor care, în vreun fel sau altul, aparţineau acelei lumi a ochilor albaştii şi a privirii oţelite.

Lui Traian Băsescu umbrele trecutului i-au oferit un răgaz de cinci ani, din 1992 şi pînă în 1997, cînd, după cum am văzut, cu prilejul izbucnirii scandalului „lista lui Severin“, a trebuit să facă unele confesiuni faţă de colegii din conducerea Partidului Democrat cu privire la activitatea sa ca reprezentant NAVROM la Anvers. Tema a revenit în dezbatere în iunie anul următor, în contextul scandalului Barany, cînd Băsescu a fost solicitat din nou la clarificări cu privira la relaţiile sale cu Securitatea. Dar, practic, la mai bine de un deceniu de la dezvăluirile din 1992, bătăliile sale pentru apărarea propriei imagini au fost puternic ancorate în prezent, fiind legate de acuzaţiile care i-au fost aduse cu privire la activitatea ca ministru al Transporturilor, cu precădere la ceea ce presa a numit, preluînd un caz aflat pe masa procurorilor, „dosarul Flota“. Un nou scandal public avea să izbucnească, în legătură cu trecutul său dinainte de 1989, la doisprezece ani de la primele dezvăluiri cu privire la legăturile pe care Traian Băsescu le-ar fi avut cu Securitatea.

Băsescu, „parte vătămată“

Pe 15 februarie 2004, Mugur Ciuvică, fost şef de cabinet al preşedintelui Emil Constantinescu, alături de fostul ofiţer navigator Max Bădin, din Constanţa, l-au acuzat din nou pe Traian Băsescu de colaborare cu poliţia secretă comunistă, readucînd în atenţia publică Registrul cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate, în care acesta figura ca „sursă“ a Securităţii. Băsescu l-a dat în judecată pe Mugur Ciuvică pentru calomnie, acesta din urmă fiind condamnat – prin sentinţă definitivă la 14 februarie 2005, cînd „partea vătămată“ ajunsese preşedintele României – la plata a 500 milioane lei despăgubiri. Iniţial, Traian Băsescu solicitase, simbolic, un leu, dar a revenit – iar instanţa i-a acordat exact suma cerută ca despăgubiri, dar pe care acesta nu a mai întreprins, ulterior, demersuri pentru a o obţine de la cel condamnat. Procesul a fost intens mediatizat şi a avut darul să readucă în atenţia publică sensibila problemă a relaţiilor sale cu Securitatea.

Traian Băsescu fusese deja audiat, în conformitate cu statutul său public şi cu legea, de către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. După republicarea datelor din registrul amintit, în 27 februarie 2004, Mircea Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, a declarat că, la această instituţie, împotriva lui Traian Băsescu „nu există nici o probă reală. Acest registru a mai ieşit la lumină acum cîţiva ani. Noi cînd l-am audiat pe Băsescu l-am întrebat despre acest lucru, iar el ne-a spus că, în momentul în care venea din cursă, era luat la întrebări de un ofiţer“. Cu aceeaşi ocazie, Mircea Dinescu declara că „mai interesant“ este cazul lui Silvian Ionescu, a cărui convocare la CNSAS era iminentă. În aceeaşi zi, după cum am văzut deja, fostul spion recunoştea că a fost şeful Serviciului I, care se ocupa de Vestul Europei, inclusiv de Belgia, calitate în care ştia că „acolo exista un cetăţean Traian Băsescu la NAVROM la Anvers“, de care îşi amintea, deşi nu îi fusese subordonat. După audierea lui Silvian Ionescu, în luna februarie 2005, Mircea Dinescu declara că acesta „a lucrat la SIE şi a răspuns de Agenţia NAVROM-Anvers, între 1987-1989, unde a fost angajat domnul Băsescu“.

Dar nu la CNSAS avea să poarte Traian Băsescu bătălia cu propriul trecut, ci în faţa instanţei de judecată, unde îi chemase pe Mugur Ciuvică şi Max Bădin, acuzîndu-i de calomnie. În declaraţia de parte vătămată, din 17 martie 2004, Băsescu arăta că rapoartele sale făcute cu privire la voiajele pe mare „nu se refereau la persoane, ci numai la activităţile desfăşurate pe parcursul voiajului […]. Nu am avut legături cu persoane ce făceau parte din Securitate […]. De altfel, niciodată nu am fost contactat de un astfel de reprezentant“. Noua afirmaţie nu era de natură să facă lumină printre umbrele trecutului, ci să producă o şi mai mare confuzie. Căci alte declaraţii trecute şi viitoare ale lui Traian Băsescu (din iunie 1998, din 30 septembrie 2004, din 1 iunie 2004, din 3 iunie 2004, din 8 octombrie 2004, din 7 februarie 2005, din 13 decembrie 2005, din 19 iunie 2006 şi din 5 septembrie 2006), conform cărora activitatea sa de dinainte de 1989 reclama contacte cu ofiţerii poliţiei secrete comuniste, o contrazic pe cea făcută în instanţă la data de 17 martie 2004, în care spunea că nu a avut legături cu persoane din Securitate.

Traian Băsescu avea să revină asupra acestei afirmaţii destul de repede, fără să o corecteze explicit. La 1 iunie 2004, prezent la emisiunea „Tu decizi“, difuzată de Prima TV, la întrebarea dacă a fost colaborator al Securităţii, a răspuns că „în limitele legii a colaborat cu toate instituţiile statului, inclusiv cu Securitatea statului“, iar în 3 iunie 2004, la emisiunea „Alege Naşul“, difuzată de B1 TV, tot el declara: „eu vă pot spune, sub cuvînt de onoare, că nu am făcut niciodată poliţie politică, aşa cum este definită de lege, şi că atîta timp cît am fost comandant de navă, atîta timp cît am fost în anchete privitoare la mari accidente navale, înainte de 1990, blocaje de cîrmă pe Canalul Suez la un petrolier, scufundarea navei «Independenţa», scufundarea navei «Unirea», cazul dramatic de la Haga, judecata de la Haga, în cazul navei «Mehedinţi», am participat la aceste cazuri, acolo au fost mulţi specialişti, comandanţi de navă, jurişti, avocaţi, şefi mecanici, dar şi ofiţeri de securitate, întotdeauna“. Între timp, continua procesul Băsescu – Civică, prin citarea martorilor. (În vara anului 2004, am fost citat ca martor al apărării în procesul intentat de Traian Băsescu lui Mugur Ciuvică, în urma dezvăluirii legăturilor actualului preşedinte cu Securitatea. Am declarat în faţa instanţei că documentele prezentate de Ciuvică sînt autentice şi că ele sînt conforme cu practicile şi uzanţele Securităţii, fără a face nici o referire personală la Traian Băsescu. Răspunsurile date au privit efectiv aspecte legate de practicile poliţiei politice în racolarea informatorilor şi consemnarea activităţii acestora în documente şi registre, precum cel incriminat.)

Serviciul Român de Informaţii – „martor“ al acuzării

Începînd cu luna mai a acelui an, Mugur Ciuvică a solicitat mai multe probe în apărare. Pe 25 ale lunii, adresa Colegiului CNSAS o cerere de reverificare a colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea, indicînd, în acest sens, mai multe documente care ar trebui consultate: Registrul jurnal pentru evidenţa reţelei informative din Judeţul Constanţa; adresa numărul 0043467 din 3 august 1978, prin care dosarul personal al lui Traian Băsescu a fost primit la arhiva Securităţii; procesul verbal numărul 58212 din 15 august 1979, pe baza căruia a fost distrus dosarul personal al lui Traian Băsescu; dosarul personal numărul 3990 din perioada 1977-1979 al colaboratorului Securităţii Constanţa Traian Băsescu; dosarul de urmărire informativă (DUI) „Cîrma“, din perioada 1979-1981, referitor la o avarie petrecută pe nava Dacia şi dosarul de urmărire informativă privind petrolierul Independenţa.

CNSAS a transmis mai departe SRI-ului lista acestor documente, prin adresa S/2256 /A/28 mai 2004, după cum a fost înştiinţat Ciuvică, dar răspunsul, sosit după numai zece zile, a fost dezarmant: „nu au fost identificate în arhiva preluată de la fostele organe de securitate“ documentele din adresa citată. Tot la sfîrşitul lunii mai, aceleaşi documente erau solicitate SRI-ului de către Judecătoria Sectorului 2, unde se derula procesul Băsescu – Ciuvică, dar răspunsul (transmis, de astă dată, o lună mai tîrziu) a fost acelaşi cu cel transmis CNSAS-ului: „documentele solicitate nu au fost identificate în arhiva preluată de la fostele organe de securitate“ (Adresa SRI către CNSAS este descrisă la Punctul 6 al Deciziei Colegiului CNSAS nr. 310/26.09.2006, iar răspunsul transmis Judecătoriei Sectorului 2 de către SRI a fost înregistrat la instanţă cu nr. 62978 din 28 iunie 2004).

În toamna aceluiaşi an, umbrele trecutului aveau să se năpustească din nou asupra lui Traian Băsescu, tocmai datorită acestui proces pe care el îl intentase, constituindu-se parte vătămată, faţă de calomnia privind colaborarea sa cu Securitatea. Era îngrijorat, iar colegii de partid i-au stat alături; pentru prima dată în carieră, cum nu se întîmpla nici măcar în vremea scandalului „Flota“, Traian Băsescu nu-şi ascundea supărarea şi simţea nevoia de sprijin. Cel puţin din partea Serviciului Român de Informaţii l-a primit sub forma negării oricărui dosar care îl priveşte.

Băsescu sub apăsarea trecutului

Băsescu era mîhnit şi abătut, din nou bîntuit de umbrele trecutului. În faţa instanţei de judecată, la 1 septembrie 2004, doi dintre apropiaţii săi de atunci, Adriean Videanu şi Dorin Iacob, pentru a potenţa efectele negative pe care „calomnia“ lui Ciuvică cu privire la colaborarea cu Securitatea o avea asupra preşedintelui lor, au declarat că „atitudinea lui Traian Băsescu în perioada cînd au fost făcute acele afirmaţii a fost una de mîhnire. Stătea de vorbă cu noi, cu apropiaţii din partid, pînă la două-trei noaptea, simţea parcă nevoia să se disculpe în faţa noastră. Începuse să vorbească şi cu foştii lui colegi din Marina Civilă, parcă ar fi simţit nevoia să ceară dovezi în sprijinul lui“, spunea Videanu, care, ca responsabil cu „imaginea partidului“, a avut, după cum declara, mult de lucru pentru a înlătura „efectele pe care aceste calomnii le-au avut asupra imaginii publice a lui Băsescu“.

Mai ales că, după cum dovedeau sondaje de opinie, credibilitatea liderului PD a fost „zdruncinată“ începînd cu luna februarie a acelui an. „El este un om care a dus multe bătălii cu instituţiile statului, dar puţine lucruri l-au afectat aşa cum au făcut-o aceste afirmaţii. A fost singura ocazie de acest gen cînd a discutat cu reprezentanţii partidului problemele sale personale. De exemplu, în dosarul «Flota» ne-a rugat să nu angrenăm partidul, susţinînd că este o problemă personală“, a mai adăugat Videanu. Mîhnirea lui Băsescu a fost sesizată şi de fostul secretar executiv al PD Dorin Iacob (provenit şi el tot din „zona serviciilor“, precum predecesorii): „Traian Băsescu are o mîndrie personală şi o satisfacţie a tot ce a realizat în cariera sa, însă, aşa de mîhnit, de zdruncinat, cum l-am văzut atunci cînd Bădin şi Ciuvică l-au acuzat că ar fi fost «turnător» pentru Securitate între anii 1978 şi 1989, nu l-am văzut niciodată“ (Cotidianul, 2 septembrie 2004).

Dar confruntarea cu umbrele trecutului era abia la început; procesul abia stîrnise apele întunecate, iar mîlul de la fundul lor ieşea încet la suprafaţă. Jucată sau nu de apropiaţii săi ca argument de sensibilizare a instanţei, mîhnirea lui Traian Băsescu avea în curînd, cu siguranţă, să nu mai rămînă doar o poză de familie cu democraţi adunaţi în jurul preşedintelui abătut, ci o reală problemă de imagine.

După mai multe demersuri, o adresă a Ministerului Apărării Naţionale (MApN) din 30 septembrie 2004, trimisă Judecătoriei Sectorului 2 ca răspuns la cererea instanţei care avea pe rol dosarul nr. 1949/2004 (Băsescu versus Ciuvică), avea să provoace noi valuri de acuzaţii şi dezminţiri cu privire la colaborarea „părţii vătămate“. Adresa afirma că „Băsescu Traian a fost colaborator al organelor de contrainformaţii militare, pe timpul cît era elev al Institutului de Marină, avînd dosarul personal nr. 3990/09.11.1973“.

O răsturnare de situaţie: apare dovada

Mai precis, în depozitul de arhivă al MapN, fusese identificat un nou registru în care figura numele lui Traian Băsescu – Registru-jurnal pentru evidenţa reţelei informative a Comandamentului Marinei Militare Constanţa, inventariat la nr. 39/1972. Din studiul acestuia, după cum se arată în adresa transmisă instanţei de judecată, a rezultat că „Băsescu Traian, născut la data de 4 septembrie 1951, a fost colaborator al organelor de contrainformaţii militare, pe timpul cît a fost la Institutul de Marină, avînd dosarul personal nr. 3990 din 9 noiembrie 1973. Nu i s-a stabilit nume conspirativ. La data de 27 septembrie 1976, la terminarea studiilor, s-a încetat legătura cu acesta. Dosarul personal cu numărul de mai sus a fost transferat la Inspectoratul Judeţean Constanţa al Ministerului de Interne, cu adresa nr. 00151392 din 29 septembrie1976“. Se mai spune că în arhivele militare nu există alte documente din acest dosar, preluat de fosta Securitate, în afara menţionării sale, dar şi că „nu a fost identificat procesul verbal de distrugere a dosarului personal nr. 3990“ (document reprodus de Bogdan Tiberiu Iacob în Libertatea, din 30 septembrie 2004).

După aceste date, înainte de a fi „sursa“ Traian Băsescu, racolată de locotenentul Mihai Avramides în 5 noiembrie 1977, acesta colaborase cu Securitatea încă de pe băncile Liceului de Marină. Faptul pune într-o nouă lumină şi menţionarea numelui său în Registrul cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate: se poate spune că nu a fost „racolat“ de Avramides (cum acesta şi susţine), ci, pur şi simplu, preluat de acesta şi utilizat în diferite „sarcini pe linie de securitate“, după uzanţele instituţiei, odată cu încadrarea sa la noul său de muncă. Intrat sub „jurisdicţia“ Securităţii din Portul Constanţa, un absolvent de marină, colaborator al Securităţii, schimba atît ofiţerul care-l avea în coordonare, cît şi natura informaţiilor pe care trebuia să le furnizeze. După cum arată cele două registre, cel de la judeţeana de partid şi cel de la Marină, cînd s-a deschis dosarul său de colaborator – elev la Institutul de Marină –, Traian Băsescu împlinise de 5 zile 22 de ani, iar cînd a fost transferat Securităţii, pentru a fi preluat de ofiţerul operativ Avramides de la Securitatea Portului Constanţa, împlinise 26 de ani.

Băsescu contraatacă: „pînă la poliţie politică e cale lungă“

În primele momente după ce aceste noi informaţii au fost făcute publice, Băsescu a declarat că „instanţa a primit de la MApN un document falsificat de serviciile secrete“. Acuzaţia, extrem de gravă, s-a dovedit a fi nefondată – probabil îşi pierduse cumpătul, sub asaltul trecutului. Ulterior, autenticitatea registrului din arhivele militare a fost confirmată de conducerea MApN şi recunoscută de acesta. Dar Traian Băsescu, vicepreşedinte al Alianţei Dreptate şi Adevăr, susţinea în continuare că este victima unui şantaj politic. În 30 septembrie 2004, referitor la documentul MapN, care fusese trimis deja şi se afla la Judecătoria sectorului 2, document potrivit căruia ar fi colaborat cu contrainformaţiile militare de cînd era pe băncile Institutului de Marină, el a dezvăluit că „am primit şi eu acest document cu şapte zile în urmă, sub formă de şantaj, de la o persoană care îmi cerea să negociez, altfel hîrtia va ajunge în dosarul de la judecătorie. Am refuzat orice înţelegere, dar nu am făcut public documentul pe care l-am primit, pentru a nu fi acuzat de scenarită. Acum, informaţia a ajuns la presă pe alte căi decît de la mine şi pot să spun că este o încercare de discreditare puerilă“.

Traian Băsescu a mai declarat că documentul (cu antetul UM 01150, care deţine arhiva MApN) face trimitere la un registru din anii 1972-1973 şi, cum este vorba de un serviciu de contraspionaj, trimiterea ar fi trebuit făcută la un dosar, nu la un simplu registru.

În mod ciudat, Traian Băsescu nu a făcut nici o precizare în legătură cu identitatea persoanei care l-ar fi şantajat – nici atunci şi nici mai tîrziu – şi nici una dintre acţiunile sale ulterioare nu arată că ar fi încercat să facă în aşa fel ca acesteia să i se administreze cuvenita pedeapsă legală – cu atît mai mult ar fi trebuit să lămurească această chestiune în justiţie, din postura sa de preşedinte al României. Căci, în fond, este vorba de o acţiune gravă, de şantajare a unui candidat la alegerile prezidenţiale. Singurul atac a fost atunci cel la adresa „serviciilor secrete“, acuzate în acea ocazie că sînt „implicate în campania electorală“: „documentul de la Libertatea (cotidianul care l-a publicat – n.n.) este similar cu cel clasificat, prezentat doar judecătoarei? Atunci, înseamnă că avem un serviciu implicat în campania electorală şi mai ales servicii care scot documente de dragul de a face un joc politic“, a acuzat Băsescu. Dacă cele publicate în presă corespund cu documentele depuse la instanţă, adăuga el, „înseamnă că serviciile de informaţii ale armatei s-au implicat în şantaj şi în campanie electorală“, mai preciza. Cît despre conţinutul în sine, Train Băsescu a spus că se face trimitere doar la un registru din 1972-1973, deşi, cum este vorba de un serviciu de contraspionaj, trimiterea ar fi trebuit făcută la un dosar şi nu la un simplu registru.

Altfel, Băsescu recunoştea că „în 1973, cînd se zice aici că am devenit colaborator al Serviciului de Contrainformaţii al Armatei, eram în anul II, la Facultatea de Marină. În luna mai a acelui an, am avut o ieşire cu şcoala în Mediterana. Pentru a ieşi peste hotare, la vremea aceea, trebuia să completăm un formular al Serviciului de Contrainformaţii şi să trecem printr-un interogatoriu al ofiţerului de contrainformaţii. Acesta ne-a întrebat fel de fel de stupizenii, despre felul în care se înţeleg părinţii, ce prieteni am, cu ce se ocupă, ce muzică ascult, ce rude am în străinătate şi altele de acest gen. Asta este tot. De aici pînă la poliţie politică este cale lungă“.

Dincolo de aceste afirmaţii şi de cele care i-au urmat, atît ale sale, cît şi ale altora, prieteni sau inamici politici, dezlănţuite într-un adevărat carusel – urmărind aceeaşi axă a legăturilor lui Băsescu cu Securitatea –, cert este un lucru: procesul îl vătăma, în sine, mai mult decît o făcuse afirmaţia lui Ciuvică de la începutul anului 2004. De atunci încoace, Traian Băsescu nu a mai putut relua niciodată ceea ce spusese în prima declaraţie făcută în instanţă, sub jurămînt, la data de 17 martie 2004: „Nu am avut legături cu persoane ce făceau parte din Securitate“.

Sursa: Marius Oprea – Observator Cultural 2010

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %