A fost în decembrie ’89 revoluție?

În orice mișcare de masă există un incident declanșator, adesea cu o legătură firavă cu motivele reale de nemulțumire. Această funcție a îndeplinit-o acțiunea miliției din Timișoara pentru a-l evacua pe pastorul reformat Laszlo Tokes din locuința sa, după ce acesta refuzase să dea curs deciziei episcopului reformat de Oradea de a fi transferat în altă parohie. Este evident că românii, care nu se mișcaseră când s-au demolat biserici, ca mânăstirea Văcărești sau Sf. Vineri din București, nu s-au ridicat pentru a-l proteja pe un pastor… ungur, fie el și disident. Întocmai cum în Răscoala lui Liviu Rebreanu incidentul declanșator al răscoalei țăranilor de pe moșia boierului Miron Iuga îl constituie palma dată de șoferul latifundiarului unui copil din sat care sărise în fața automobilului, gata de a fi călcat, tot astfel evacuarea lui Laszlo Tokes a fost scânteia care, în atmosfera supraîncărcată de nemulțumire, a declanșat explozia.

Ceaușescu și-a imaginat tulburările de la Timișoara (comitetul de partid a fost atacat și devastat) ca o reeditare a celor din 15 noiembrie 1987 de la Brașov. Pentru a nu dramatiza situația, el a hotărât să efectueze vizita de mult programată în Iran, lăsând conducerea țării în seama Elenei Ceaușescu și a lui Manea Mănescu.

Încercările de a reprima revolta timișoreană s-au dovedit infructuoase. Sentimentul că trebuie mers până la capăt, că nu mai există întoarcere, pusese stăpânire pe toți. Represiunea – arestări, morți și răniți, ca urmare a deschiderii focului de către armată și securitate – nu mai speria mulțimea. Un sentiment de solidaritate și de forță unea pe cei hotărâți să răstoarne acum un conducător detestat.

Primul-ministru Constantin Dăscălescu, trimis de Ceaușescu la Timișoara, nu a putut decât să constate neputința organelor și forțelor locale de a zăgăzui potopul: „Azi în Timișoara, mâine în toată țara”, era convingerea – și speranța – îndrazneților locuitori din capitala Banatului.

Din noaptea de 17-18 decembrie agențiile de presă străine, îndeosebi cele ungare și iugoslave, au început să transmită relatări despre evenimentele din Timișoara, cifrând la mii de morți victimele represiunii. „Măcelul” de la Timișoara (până la 22 decembrie s-au înregistrat 73 de morți din care 71 împușcați), astfel cum era prezentat de radiourile și televiziunile străine, receptate în România, a jucat un rol hotărâtor în „demonizarea” imaginii lui Ceaușescu și în crearea curentului de revoltă în rândurile populației din întreaga țară.

Replica lui Ceaușescu a fost total inadecvată: el a pus tulburările din Timișoara pe seama agenturilor străine, în cadrul unei cuvântări televizate în seara zilei de 20 decembrie, iar a doua zi a organizat un miting la București, în fața sediului Comitetului Central, crezând că va putea reedita performanța din 21 august 1968. Ceaușescu nu citise, desigur, lucrarea lui Marx 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, care întregind o observație a lui Hegel desre repetarea evenimentelor, preciza că, prima dată, ele au o solemnitate tragică, iar a doua oară iau aspect de farsă. Mulțimea din Piața Palatului a intrat în panică din motive neelucidate (s-a spus că s-a aruncat o petardă, că femei care ar fi fost înțepate pe la spate au început să țipe, ceea ce a născut panica), astfel că Nicolae Ceaușescu însuși, descumpănit, a trebuit să-și întrerupă discursul. El denunțase din nou uneltirile forțelor ostile României și, în final, promisese derizorii sporuri de venituri.

Mitingul, încheiat într-o stare de confuzie, a dezvăluit tuturor că Nicolae Ceaușescu scăpase situația de sub control. În centrul Capitalei, grupuri formate spontan manifestau împotriva lui. În cursul după-amiezii, în Piața Universității, rândurile nemulțumiților au sporit considerabil; a apărut o baricadă în fața hotelului „Intercontinental”. Încercările armatei și Securității de a împreștia pe manifestanți s-au lovit de hotărârea lor de a ține piept forțelor de represiune. În cursul nopții, ca urmare a intervenției blindatelor, piața a fost golită.

Răgazul obținut de dictator a fost doar de câteva ore. A doua zi, mulțimea a blocat străzile din jurul Comitetului Central. Ceaușescu s-a aflat în fața alternativei de a ordona o baie de sânge sau a ceda. Sinuciderea ministrului Apărării, generalul Vasile Milea, a sporit deruta dictatorului, care s-a lăsat convins de generalul Victor Atanasie Stănculescu (pe care hotărâse din după-amiaza zilei precedente să-l numească ministrul Apărării, chemându-l în acest scop de la Timișoara) să părăsească sediul CC cu un elicopter. Fuga cuplului prezidențial a marcat sfârșitul regimului Ceaușescu.

Rapiditatea căderii dictaturii a declanșat entuziasmul mulțimii. „Ole, ole, ole – Ceaușescu nu mai e!”, răsuna pretutindeni. La Televiziune a început un adevărat asalt, de astă dată pentru a apărea pe micul ecran. Un poet, Mircea Dinescu (aflat până atunci în stare de arest la domiciliu pentru atitudinile sale de disident), și un actor, Ion Caramitru, au vestit căderea dictaturii. Apoi studioul 4 a fost invadat de „revoluționari”, foști demnitari comuniști, personalități ale vieții culturale, fețe bisericești etc. Puterea era la îndemâna oricui și oricine dintre cei aflați în stradă era îndeptățit să o reclame.

Când Ceaușescu mai era încă în clădirea CC, în Piața Palatului, dintr-o mașină cu un megafon se rostise numele lui Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Gheorghe Apostol (semnatari ai „Scrisorii celor șase”), precum și al disidenților Doina Cornea și Dan Petrescu, ca viitori membri ai conducerii țării.

De la prânz, în timp ce rapida succesiune a vorbitorilor de la Televizune părea să corecteze zicala „Românul e născut poet” în „Românul e născut orator”, un grup alcătuit din Ion Iliescu, Silviu Brucan, Dumitru Mazilu, Petre Roman și generalul Nicolae Militaru începea să facă acte de autoritate. S-a constituit un Front al Salvării Naționale, al cărui conducător a devenit Ion Iliescu. Odată cu căderea serii au început să se răspândească zvonurile despre iminente atacuri ale „teroriștilor” asupra Televiziunii, Radioului, fostului Comitet Central. La lăsarea întunericului, s-au auzit și primele focuri de armă.

Au urmat trei zile ale celui mai straniu război din istoria României. Armata, în multe locuri, înconjurată de mulțimea chemată isteric la Televiziune să apere instituțiile împotriva „teroriștilor” (nimeni nu se intreba cum ar fi putut niște civili, fie și înarmați – dar de unde și cu ce? – să lupte mai bine decât militară), a purtat „lupte” cu „forțele ostile revoluției”, rămase până la capăt învizibile.

Sub motiv că atacurile „teroriștilor” erau determinate de dorința lor de a-i elibera pe cei doi Ceaușești, reținuți încă din după-amiaza zilei de 22 decembrie într-o cazarmă din Târgoviște, nucleul din jurul lui Ion Iliescu a decis execuția cuplului acum răsturnat. Pentru a da o aparență de legalitate, s-a organizat în pripă un proces, dovedit a fi ultimul proces de tip stalinist din Europa de Est, și care, la difuzarea sa în străinătate, a provocat un val de proteste, contribuind masiv la discreditarea țării. Cei doi avocați au fost, pentru a relua formula unui comentator străin, „odioși prin ridicol”, unul (Nicolae Teodorescu) spunând: „le-am făcut noi onoarea, venind de la București să le acordăm apărarea”, celălalt (Constantin Lucescu) cerând președintelui tribunalului să nu-l mai lase pe acuzat să vorbească („dacă îi mai dați cuvântul în continuare, considerăm că este o jignire adresată poporului român și actului de justiție românească”!). s-ar putea – este, așadar, o ipoteză – ca președintele tribunalului, înaintat imediat la gradul de general, Gică Popa, să se fi sinucis când și-a dat seama, mai târziu, că prezidase un linșaj juridic. Dacă ipoteza este corectă, Gică Popa a fost singurul om de onoare dintre cei aflați la Târgoviște pentru a organiza procesul și execuția soților Ceaușescu (25 decembrie 1989).

O comisie parlamentară precum și numeroși ziariști, analiști și istorici au încercat fără succes să lămurească evenimentele petrecute în zilele de 22-25 decembrie 1989. Ipoteze și scenarii s-au revărsat în paginile publicațiilor sau pe micile ecrane. Nici astăzi nu poate fi formulat un răspuns cert.

Un fapt tulburător și unic în istoria militară universală s-a petrecut atunci în România: în lupta dintre armată și „teroriști”, partea înfrântă – „teroriștii” – nu a lăsat pe „câmpul de bătălie” nici un mort, nici un rănit și nici un prizonier. Acest fapt neobișnuit îndreptățeste ipoteza – certitudine nu poate exista fără o fundamentare documentară – că, în realitate „teroriștii” au fost un grup restrâns de diversioniști. Acțiunile lor, amplificate de anunțurile și apelurile isterice de la Televiziune, au creat un climat de adevărată teroare în rânudurile populației, stăpânită, în cea mai mare parte a ei, de gândul de a supraviețui în fața acestor forțe malefice care atacau, ucideau, otrăveau apa etc. Pentru a cita doar un singur exemplu, iată un fragment din însemnările unui elev al Școlii Militare de ofițeri activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, 22 decembrie 1989: „Ora 21,00. Sunt pe aliniament în spatele școlii[…]. Se așteaptă un atac terorist pe aici. Ora 23,00. Sunt chemat la companie. Suntem așezați în dispozitiv de plutoane la campaniile și comanda batalionului. Mi-e teamă noaptea, cănd nu se vede nimic. Elevii se împușcă între ei. Clipe de coșmar.

Teroriștii otrăvesc apa. Tuturor le este teamă pentru familii. Se găsește în poșeta unei securiste planul <<Orient 79>>, data 17 decembrie 1989 – plan groaznic: distrugerea armatei, ocuparea școlii și depozitului de muniții”.

Astfel de zvonuri au circulat în toată țara. Războiul psihologic și războiul electronic au fost desfășurate cu o singuranță care indică prezența experților. Eficacitatea lor a fost sporită de nepregătirea armatei (foarte multe din victimele acelor zile – inclusiv militari – au fost oameni împușcați de militari, care se credeau atacați) și de spaima populației.

Diversioniștii au tras numai cât era necesar pentru a crea climatul de teroare. La cele câteva focuri ale diversioniștilor, militarii au răspuns cu mii de gloanțe, creând astfel impresia (mai ales când s-au asociat și incendiile, ca acelea de la Biblioteca Centrală Universitară și fostul Palat Regal) a unui adevărat război.

Acțiunile diversioniștilor nu pot fi explicate – evident, ipotetic, în absența probelor decisive – decât ca având funcția să împiedice crearea altor centre de putere, îna afara nucleului instalat la conducerea FSN. Revoltei populare împotriva regimului Ceaușescu i-a urmat o lovitură de stat în pregătirea căreia forțe externe au avut un rol de seamă – aceasta este opinia noastră în stadiul actual al cercetărilor.

Dacă la procesul cuplului Ceaușescu dictatorul a fost acuzat de „genocid”, adică de moartea a peste 60000 de persoane, investigațiile ulterioare au arătat că în timpul evenimentelor din decembrie 1989 au murit 1104 persoane, din care 160 până în 22 decembrie, iar 944 după această dată; numărul răniților s-a ridicat la 3321, dintre care 1107 până la 22 decembrie 1989, iar 2214 după această dată. Cum se poate, așadar, constata, majoritatea morților și răniților provine din perioada de după căderea lui Ceaușescu.

Prăbușirea comunismului în România, dezagregarea sistemului socialist – în realitate, sfera de hegemonie a URSS din Europa de Est – și destrămarea Uniunii Sovietice au deschis națiunii române drumul spre democrație și economia de piață, adică acele structuri politice și economice considerate ca fiind cele mai apte să asigure în principiu libertatea și prosperitatea oamenilor. În sens hegelian, Francis Fukuyama a vorbit de „sfârșitul istoriei”, adică de atingerea unei organizări a societății umane care poate apărea, cel puțin azi, ca definitivă.

Reconstituirea și analiza evenimentelor din anii 1990-2008 nu pot fi încă întreprinse de către istoric, sursele de informare fiind inaccesibile. Orice tentativă în această direcție l-ar duce pe cercetător de la istorie la politică.

Un fapt se impune însă cu evidență pentru oricine a urmărit perioada de tranziție din România: aproape toate sectoarele de activitate s-au aflat, în acești ani, sub semnul celor două plăgi abătute asupra societății românești de cel puțin trei sute de ani: bacsiș și hatâr. Corupția și hoția au ajuns la niveluri fără precedent în istoria națională. Libertatea – atât de râvnită în anii dictaturii comuniste – a fost înțeleasă ca libertatea de a face orice sau de a nu face nimic: în timp ce se înregistra creșterea masivă a accidentelor de circulație, pentru că democrația era percepută ca dreptul de a trece pe roșu, producția scădea vertiginos. Exemplul germanilor și japonezilor, care după catastrofele din anii celui de-al doilea război mondial și-au suflecat mânecile și au făcut ca țările lor să renască din ruine și, în domenii esențiale, să- întreacă pe învingătorii lor, a rămas străin plaiului mioritic.

Românii și-au imaginat că libertatea aduce de la sine prosperitatea; credeau – cei mai mulți – că a doua zi după căderea comunismului vor trăi ca familia Ewing din serialul „Dallas”; nu înțelegeau că numai prin eforturi proprii vor putea aduce bunăstarea în țara lor. Incompetența și corupția guvernanților s-a altoit pe un sentiment de lehamite, mai întâi, de descurajare, apoi de neputință în final.

Vechea aspirație de „a fi în pas cu Europa” (de fapt, cea apuseană) a îmbrăcat forma dorinței integrării structurilor europene și euro-atlantice. Integrarea a fost înțeleasă, în primul rând, ca semnarea unor acorduri și tratate și aproape deloc ca o schimbare structurală de moravuri, obișnuințe, comportamente. Europa Occidentală a fost pregătită pentru capitalism de școala severă a vieții urbane din evul mediu. Locuitorul orașului medieval a trecut prin școala aspră a disciplinei impuse de regulamente riguroase, care stabileau cum să producă marfa, când să stingă, seara, focul etc. Biserica catolică i-a impus un orar fix de rugăciune.

La noi, în lumea de țărani (orașele din Vechiul Regat erau niște sate mai mari) până și reglementările agrare din perioada fanariotă nu au putut uniformiza regimul de obligații ale țăranilor: „câte bordeie, atâtea obiceie”. Capitalismul nu a apucat să facă din disciplina muncii un fenomen de masă. Absența orașelor autentic românești (nu cele fondate de sași sau de maghiari în Transilvania) a făcut să nu se nască un adevărat spirit civic, un spirit care să oblige cetățeanul să respecte colectivitatea și constrângerile vieții în comun; fiecare locatar din bloc – spre a lua un singur exemplu – își „închide” balconul cum îl taie capul, fără nici cea mai mică preocupare de estetica ansamblului. Mentalitatea țărănească e atotputernică la oraș. Ce-ar fi dacă la New York fiecare locatar al unui zgârie nori și-ar „îmbunătăți”, la exterior, apartamentul după cum vrea el?

Suntem în Europa, aparținem, prin urmare, Europei, dar dominația otomană și influența orientală, exercitată în umbra ei, ne-au desprins de marele curent înnoitor generat de apariția capitalismului în Europa Apuseană și Centrală. Când, în secolul al XVIII-lea, asupra societății românești a început să se exercite influența apuseană – mai exact, franceză –, efectele ei s-au resimțit doar la nivelul elitei. Ocupația sovietică și regimul comunist ne-au readus sub capacul strivitor al Orientului; acum însă în locul turcului era rusul și, așa cum s-a spus, zgârie-l puțin pe rus și dai de mongol.

Integrarea structurilor europene și euro-atlantice este un proces de lungă durată, mult mai lungă decât admiterea României în NATO (2004) și în Uniunea Europeană (2007). Nu e vorba doar de demersuri diplomatice, ci de o schimbare de mentalitate.

În dorința – legitimă și în perfect acord cu interesul național – de a deveni membri ai Alianței nord-atlantice, factorii de decizie ai României au hotărât negocierea și semnarea unui tratat de bună vecinătate și cooperare cu Ucraina, un tratat care să netezească drumul spre NATO. El a fost precedat de un tratat similar cu Ungaria (1996), conceput ca expresie a unei „reconcilieri istorice”, de tipul celei franco-germane, dar rămas, cel puțin deocamdată, fără suportul de conștiință colectivă al celor două națiuni.

Tratatul cu Ucraina a fost conceput astfel: ca expresia unui „sacrificiu istoric”, adică al abandonării drepturilor românești asupra nordului Bucovinei, nordului și sudului Basarabiei, ținutului Herța, insulelor de pe brațul Chilia și insula Șerpilor anexate de URSS în 1940 și 1948 (Insula Șerpilor). De astă dată nu mai era vorba nici de note ultimative, nici de înfrângeri militare, nici de ocupație sovietică, nici de un guvern impus de ocupanți; Nu! Eram liberi și stăpâni pe deciziile noastre. O negociere făcută sub presiunea nemiloasă a timpului (tratatul trebuia semnat înainte de summiutul NATO de la Madrid, care avea să decidă asupra noilor membri), o negociere desfășurată împotriva regulilor diplomației – căci partea ucraineană știa dinainte că suntem gata să renunțăm, la totul (președintele României ceruse poporului român să facă „un sacrificiu istoric”) și nu ne putem ridica de la masa tratativelor fără să semnăm tratatul înainte de reuniunea de la Madrid – a dat Ucrainei un avantaj considerabil și ea a avut câștig de cauză, fiindu-i recunoscută suveranitatea asupra unor teritorii românești pe care nu le-a stăpânit niciodată ( în afara perioadei sovietice, după actul de forță stalinist din 1940). 2 iunie 1997 – ziua semnării la Neptun a tratatului româno-ucrainean – e o dată dureroasă în istoria României.

Sacrificiul s-a dovedit inutil: România nu a fost admisă atunci în NATO, iar situația românilor din Ucraina nu s-a îmbunătățit.

Apăsați de grijile traiului zilnic, românii – cei mai mulți dintre ei – nu au înțeles că s-a produs un fapt de excepțională gravitate: am renunțat – acum de bună voie și nesiliți de nimeni – la părți din patrimoniul istorico-teritorial al neamului nostru.

Criza iugoslavă din 1999 și, mai ales, atentatele din 11 septembrie 2001 au creat un nou context geostrategic – regional și mondial.

Garanțiile de securitate aduse de apartenența NATO nu valorează însă mare lucru, dacă România va continua să se scufunde în corupție și capitalism de tip latino-american. Mizeria nu face casă bună cu democrația. Românii vor trebui să iasă din starea de resemnare și să ceară clasei politice să-și facă datoria. Dar pentru ca eforturile tuturor – cârmuiți și cârmuitori – spre propășirea țării să aibă succes, este necesar ca ei să aibă o măsură dreaptă a calităților și defectelor lor, să înceteze, așadar, de a confirma remarca usturătoare a lui Paul Goma: „Românii din moși-strămoși sunt ferm convinși că ei sunt cei mai deștepți și cei mai șmecheri dintre traci”. Deocamdată au devenit „căpșunari” în Spania, angajați huliți în Italia, mercenari în Irak și Afganistan (pe 70-80 de dolari zilnic!). Viitorul este sumbru: suntem un neam sleit, ieșit din istorie.

Florin Constantiniu – O istorie sincera a poporului roman

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %