0 0
Read Time:3 Minute, 31 Second

A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi a ţării tale, înseamnă a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism. O viaţă întreagă de luptă înseamnă o viaţă întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană şi alta se cască mai adânc în faptura ta morală. A cui e această ţară şi care e destinul ei că românii, care se ridică până la consţiinţa superioară a unei misiuni româneşti sunt izolaţi ca nişte neleguiţi şi arătaţi cu degetul ca nişte năuci? În România trăieşte mai bine numai cine face tranzacţii cu străinismul. În România duce existenţă mucenicească numai cine, refuzând aceste tranzacţii, pulsează în ritmul sîngelui acestui neam nenorocit.

N.Balcescu
N.Balcescu

Un Bălcescu a trebuit să moară ofticos în exil. Un Kogălniceanu, un Alecsandri au trebui să pribegească peste hotare. Un Eminescu a dus o viaţă de martir şi a murit părăsit şi nebun. Un N. Păulescu a fost boicotat toată viaţa, în primul rând de colegii săi de la medicină. Un N.Iorga a fost declarat nebun în anii săi de superb naţionalism. Un A.C.Cuza a trebuit să treacă printr-o mie de injurii şi prin purgatoriul unei mari înscenări juridice, acuzat de plagiat de către un armean iudaizat , care nu cunoştea nici limba din care pretindea că profesorul ieşean ar fi plagiat.

Kogalniceanu
Kogalniceanu

O formidabilă acţiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalităţi, din moment ce ea devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim de cei exterminaţi fiziceşte. Constatările acestea duc la una şi aceeaşi concluzie: că pătura noastră conducătoare e coruptă până în măduva oaselor. În suprastratul conducător s-a încuibat un virus permanent, care roade energia morală a mai tuturor celor care se ridică sus. E adevărat ca acest suprastrat a fost alcătuit multă vreme din scursura Levantului. Seminţia aceea a dispărut, dar virusul a rămas. Optimiştii au sperat că forţele ridicate din sănătatea ţărănească vor schimba faţa lucrurilor cu vigoarea lor morală, proaspătă. Dar s-au înşelat. Au urmărit ani de zile procesul de trasformare a naţional-tărăniştilor, bunăoară. Oameni ridicaţi din popor în cea mai mare parte, fiii şi nepoţii de ţăran. Avalanşa lor în loc să schimbe faţa morală a statului a sfârşit printr-o asimilare a oamenilor acestora în structura coruptă a statului. Din exponenţi ai tărănimii, au devenit uzurpatori şi duşmani ai românismului. Pentru oameni de felul acestora, drumul puterii duce prin complicitatea cu străinismul parazitar. A conduce România în sensul curent presupune condiţia prealabilă de a trăda. Politicianul se simte puternic numai în actul de prigonire a românismului şi înţelept numai în lepădarea de specificul spiritual al strămoşilor lui. Românii dezromânizaţi-iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noştri politici. Puşi în faţa naţionalismului, au imediat sentimentul intim al propriei lor turpitudini şi ca să se elibereze de această stare sufletească, îl prigonesc cu zvăpăială de apostaţi. Căci numai apostazia cunoaşte înverşunarea nimicitoare împotriva credinţei părăsite si numai trădarea alimentează ura celor trădaţi. Prigonitorii naţionalismului sunt unelte ale străinismului împotriva propriului lor neam.

A face naţionalism în asemenea condiţii implică doua sarcini deopotriva de grele. Una, să lumineze necontenit pe consângeni asupra chemării lor în propria lor istorie şi alta, să te aperi necontenit de loviturile apostaţilor şi ale trădătorilor. Cu o mână să arăţi drumul spre zorile neamului, cu cealaltă să ţii spada împotriva loviturilor din spate. Din punct de vedere omenesc, în sensul obişnuit, evident nu e o existenţă de invidiat. Dar din clipa în care te simţi român şi nu altă lighioană sub soarele lui Dumnezeu, ai datoria să porţi această existenţă cu sudoare de sînge. Descriind oricât de palid neplăcerile îndurate, nu-mi vin nici lacrimile babei în gene, şi nici regretul că n-am trăit altfel de cum am trăit. Câinii nu latră şi nu muşcă pe cine îl adulmecă prieten. Iar eu am înţeles o existenţă fără prietenia apostaţilor şi a trădătorilor neamului meu.

Sursa:  Nichifor Crainic- extras din „ZILE ALBE-ZILE NEGRE”

Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may also like