Păpușarii evenimentelor din decembrie 1989: De la Dimitri Fonareff la agentura sovietică din Armată şi ofiţerul Emil Străinu

 În atenţia Parchetului General, dosarul revoluţiei 

KGB / GRU şi războiul psihologic – De la Dimitri Fonareff la agentura sovietică din Armată şi ofiţerul Emil Străinu, via rolul global al Cavalerilor de Malta (SMOM)

    Căpitanul Emil Străinu (viitorul general), în decembrie 1989 activ în cadrul Direc­ţiei Propagandă Specială (de război psihologic) din sub­or­di­nea Consiliul Politic Superior al Armatei ( M.Ap.N.), arăta atunci „terorişti“ la televizor! Misunea lui a fost apreciată ulterior ca diversionistă şi de ma­nipulare a populaţiei, care trebuia să creadă că există terorişti, iar Ion Ilies­cu şi sistemul aveau să îl răsplătească pe Străinu mai târziu.

Jurnaliştii de investigaţii au reluat în analiză reportajul filmat de Televiziunea Română şi difuzat în 25 decembrie 1989, în care erau ară­ta­te cadavrele luptătorilor USLA (unitatea de luptă antiteroristă), în frunte cu co­man­dantul Gh. Al. Trosca (şeful statului major al USLA), ucişi de armată în faţă sediului M.Ap.N. într-o ambuscadă bine regizată. Dacă în anii ’90 le era necunoscut căpitanul de armată zelos din imagini, care se străduia din răsputeri să dovedească că teoriştii care trag în populaţie există şi că armata îi lichideză, după anul 2010 acesta a fost identificat cu uşu­rin­ţă cu generalul Emil Străinu, devenit persoană publică, o vedetă chiar a emisiunilor privind incursiuni în paranormal, în care ar fi expert. Cum zi­cea jurnalistul Dan Badea, care s-a ocupat de cazul USLA la „revoluţie“ din 1990, când lucra la Expres Magazin, şi care, de asemenea, l-a iden­ti­ficat pe generalul Străinu în filmul din 1989, din faţa sediului M.Ap.N.: „ce­lebrul autor de romane de ficţiune, specialist în OZN-uri şi omuleţi verzi, personaj pe care îl cunosc personal (…dar mai drag mi-e adevărul, Emile!) şi care astăzi este un brav general al armatei române, arma OZN, sau psi­hozn, desigur, specialist – aşadar – în diversiuni“.

„Individul [căpitanul Emil Străinu, aşa cum apare în reportajul TVR] tot insista să se filmeze totul şi s-a liniştit doar când a aflat că înre­gis­tra­rea va ajunge la Televiziune. Iată transcrierea intervenţiei acestuia în do­cumentarul lui Cornel Mihalache, Terorist, Erou martir (TVR 2011).

– Vino încoa, că are tricolorul la mână, uite! (cpt  MApN E. Străinu)

– Domnu căpitan, dar ăsta e securist român, nu?

– Nu toţi dom’le, nu ştim deocamdata! Nu i-am identificat. Hai staţi la maşină. (Pe ton autoritar:) Filmează!. Uite, maior (cpt MApN Ştrăinu ară­tând epoletul lui Trosca)… Filmezi mă? Filmezi?… şi aici e locotenent co­lo­nel. Ai filmat mă? (vocea căpitanului era extrem de autoritară)

– Şeful statului major de la USLA? (voce din off)

– Da! …Eu am vrut să vă întreb, voi ce faceţi cu caseta aia? Unde ajunge? (cpt MApN Străinu)

– La Televiziune ajunge! (răspunsul operatorului)

Misteriosul căpitan MApN era pe deplin satisfăcut că, astfel, prin imaginile transmise, lumea va afla, în sfârşit cum arătau teroriştii de la… USLA. Cum s-a văzut, el ştia cine era cel care avea manta de lt.col şi ves­­ton de maior, adică ştia că e vorba despre Gheorghe Trosca.“

Operaţiunea de lichidare a ofiţerilor şi militarilor USLA în faţă se­diului MApN a fost una legată de serviciile secrete sovietice.

Generalul Militaru, impus de Brucan ca ministru al Apărării din 22 decembrie 1989, urmare a strategiei ce fusese ticluită recent la Moscova de către conspiratorul evreu cu cel mai înalt nivel de conducere sovietic, era absolvent al Academiei Militare a Uniunii Sovietice şi avusese o ra­pi­dă ascensiune în Armata Română şi în Partidul Comunist până când, în 1978, a fost trecut în rezervă din funcţia de comandant al Armatei a II-a, dislocată în garnizoana Bucureşti (1969-1978), şi transferat pe un post de funcţionar civil, după ce a fost deconspirată legătura sa clandestină cu spionajul sovietic, atât KGB, dar mai ales cel militar, fiind identificat ca spion GRU, vizând chiar înlăturarea lui Ceauşescu, zicea el mai târziu (în anii ’90).

Când, în anii ’70, Militaru fusese deconspirat ca spion şi agent so­vietic, dosarul său de ur­mă­­ri­re in­for­mativă îl întocmiseră ofiţerii de con­­tra­­informaţii Trosca şi Cotună.

Militaru şi-a în­­­suşit propriul dosar în decembrie 1989, după ce a subor­do­nat Se­cu­­­rita­tea mi­­nis­­te­ru­lui Apărării, ofiţerii tri­mişi de el pre­­lu­ând func­­ţi­ile de con­ducere şi arhiva aces­teia. Mai trebu­iau însă în­lă­tu­raţi cei doi ofiţeri de informaţii – Trosca şi Co­tună – şi, deoarece ei lucrau acum la USLA, era o ocazie ex­ce­­lentă pen­tru a fi lichi­daţi fizic şi tot­o­dată fo­lo­si­ţi în justificarea pre­luării puterii de către gru­pa­rea „ka­ghe­­bis­tă“. Iată re­la­tarea Gen (r) Neagu Cosma:

„Generalul Militaru a dat ordin colonelului Arde­lean, co­­man­­dan­tul USLA, care se afla atunci… în clă­­direa M.Ap.N., să cheme forţe în sprijin… «Mai au în­cre­­de­re în tine sub­ordonaţii?», îl întreabă Mi­li­taru pe col. Ar­de­lea­nu. La răs­punsul afirmativ al acestuia, Militaru i-a ce­rut să che­me trei ABI-uri [maşini militare] din dotarea USLA, să vină la MApN. «Dar nea­pă­rat să vină Trosca şi Cotună», mai pre­ciza proaspătul ministru…

Trebuie spus că în ziua de 23 decembrie 1989, când Mi­li­ta­ru a dis­pus să intre în sistemul de apărare al clădirii mi­nis­­te­ru­lui şi trei ABI-uri ale USLA, acel obiectiv era cel mai bine păzit din în­trea­ga Capitală… Acele trei ABI-uri, dacă ar fi in­trat în sis­te­mul de apărare ar fi produs doar în­cur­că­turi şi nici un aju­tor, fiind, cum se spune, în plus. Dar ele nu fuseseră chemate pentru a participa la apă­ra­rea MApN, ci pentru a fi distruse în apropierea clă­di­rii, pro­du­cân­­du-se, în felul acesta, «dovada» că USLA şi-a tri­mis te­ro­riştii pen­tru a ata­ca «noua putere». Aşa cum este şti­ut, sediul noii puteri în acele zile era clădirea MapN…

Aşa-numita confuzie, care a dus la distrugerea celor două ABI-uri (al treilea, spre norocul echipajului, a rămas în pa­nă, pe traseu), a fost deliberată. Dovada? Colonelul Trosca şi toţi ceilalţi lup­tători din cele două ABI-uri au fost expuşi [în stra­dă, morţi], ca «dovadă indubitabilă» a calităţii lor de terorişti“.

De fapt, din ziua de 22 decembrie 1989, în jurul orei 14, deci la scurt timp după fuga lui Ceauşescu, generalul Militaru a sosit la unica Tele­vi­zi­­­une (de stat), îmbrăcat în uniformă militară, unde, între altele, a acuzat voa­­lat că unităţile ministerului de Interne (de care ţinea şi USLA) trag în po­pu­laţie, deşi nu mai trăgea nimeni din noaptea trecută, când ar­ma­ta tră­sese în populaţie, la Universitate. Abia seara, pe 22 decembrie a în­ce­put iar să se tragă, de către persoane necunoascute, în scop di­ver­sionist. Dar ge­ne­ralul Militaru vorbea prin televizor: „Fac apel la colegii şi prietenii, unii din­tre ei, generali din ministerul de Interne, tovarăşe ge­ne­ral [Iulian] Vlad… şi ceilalţi, luaţi măsurile care se cuvin pe linia minis­te­rului de In­ter­ne! Opriţi măcelul! Indiferent, indiferent ce s-ar întâmpla, nu mai trageţi! Intro­duceţi trupele în cazărmi!…“. Dar tot el, Militaru, avea să cheme la MApN tru­pele de la Interne pentru a le distruge.

Dar cum ajungea Militaru ministru? Îl anunţa public, ca din senin, ca fiind numit de revo­luţie, televiziunea controlată de Brucan şi de Iliescu. Brucan nu putea sta în prima linie, aşa că l-a trimis pe „preşedintele re­voluţiei“, Iliescu, să îl instaleze la MApN pe Militaru, unde, debusolată şi de fuga lui Ceauşescu, armata l-a acceptat o vreme.

„După felicitările reciproce [cu Ion Iliescu, în Televiziunea Româ­nă, După emisie pe 22 decembrie 1989], am plecat – spunea Militaru – la Ministerul Apărării Naţionale cu două maşini de ocazie“. Într-una din ma­şini se aflau, împreună, Ion Iliescu şi Nicolae Militaru. Înainte de a pleca spre MApN, generalul Militaru fusese anunţat poporului, prin intermediul TVR, drept noul ministru al Apărării. Era ora 14³⁰, iar anunţul, comunicat de căpitanul Mihai Lupoi, era făcut în prezenţa şi cu acordul lui Ion Iliescu (şi al lui Brucan). „Decretul“ de numire a generalului Nicolae Militaru în func­ţia de ministru al Apărării fusese chipurile deja semnat, la nici trei ore de la fuga lui Ceauşescu cu elicopterul. Nimic nu era legal sau democratic.

Căpitanul Lupoi, cel care anunţase numirea lui Militaru, era şi el un agent străin, din „prietenie“, zicea el. Când a anunţat pe post că Ni­co­lae Militaru este noul ministru al Apărării, el aruncase şi o ameninţare sol­da­ţi­lor români, afirmând „posibilităţii unei intervenţii militare din afară [URSS] în caz că se va ajunge la haos“, adică dacă nu este ministru Militaru. Lupoi a re­fuzat, ulterior, să dezvăluie cine s-a aflat în spatele anunţului prin care l-a nominalizate pe Militaru la conducerea Armatei, cu toate că a fost acuzat de presă şi de istorici că a avut, la rândul său, relaţii strânse cu serviciile se­crete ale Uniunii Sovietice. Într-un interviu (dat ziarului Adevărul în no­iem­brie 2009), însă, Mihai Lupoi a recunoscut chiar că avea întâlniri pe­ri­o­dice cu şeful reţelei GRU (serviciul de spionaj al armatei sovietice) din Bucu­reşti, deşi „Nu există nici o probă în sprijinul acestor bănuieli, decât întâlnirile mele cu Maiorov, şeful GRU de la Bucureşti, pe care le recunosc – zicea el -. Nu le-am ascuns niciodată. Am fost la el acasă, a fost la mine acasă… Îmi amintesc doar că îmi aducea nişte biscuiţi danezi excepţionali pentru fiul meu. Ne-am împrietenit, mi-a povestit de fiul lui, care era şi el ofiţer în ma­­rina militară… eu am avut la Armată dosar de presupus agent brita­nic …“. Da, dar liderul Uniunii Sovietice se înţelesese cu Occidentul privind „democratizarea“ Estului european (cu România la pachet), iar SUA îi dă­duse liber să acţioneze acolo unde apăreau greutăţi (precum cu încă­pă­ţâ­natul Ceauşescu), ajutând indirect, şi cu agentura occidentală.

Trebuie să ţinem cont că, în tot acest timp, de circa două săp­tă­mâni, în România se aflau trupe speciale de intervenţie sovietice clan­des­ti­ne (în civil), coordonate atât de către KGB, cât şi de către GRU, motiv pen­tru care în ziua de 20 decembrie 1989, între orele 20⁵⁴ şi 21⁰⁹ Ceauşescu îi în­­mânase un protest însărcinatului cu afaceri al ambasadei URSS, fapt con­semnat şi de istorica franceză Cat. Durandin: „înainte ca Ceauşescu să pă­răsească clădirea cu elicopterul, l-a invitat pe ministrul-consilier al am­ba­sadei sovietice, V. Pozdneakov, şi a acuzat direct Uniunea Sovietică de a fi susţinut mişcările de protest“, fapt pe care cercetătoarea l-a aflat per­so­nal de la fostul şef de cabinet al liderului sovietic Gorbaciov^[1].

Acest detaliu înseamnă că Securitatea ştia ce se întâmplă, ca şi contrainformaţiile militare, căci iată ce avea să declare despre acele mo­men­te fostul şef al Direc­ţiei Informaţii a Armatei, viceamiralul Ştefan Dinu: „Mos­cova nu era străină de acţiunile grupurilor de cercetare-diversiune ce ope­­rau pe teritoriul nostru. Uniunea Sovietică le era ţara de origine, de acolo se transmiteau ordinele de misiune şi din acelaşi centru urma a fi dat sem­nalul încetării acţiunilor şi înapoierii lor la bazele de origine, după înfăp­tu­irea misiunii avute… Ştim că infiltrarea lor în România a fost rezultatul unor înţelegeri secrete Est-Vest, vizând înlăturarea regimului totalitar a lui Ceau­şescu şi instalarea în fruntea ţării a unor organe favorabile reformelor de tip perestroika şi glasnost.“^[2]

Trebuie să amintim un fapt uluitor. La Bucureşti ar fi fost pre­zent atunci, din partea KGB, şi un important prieten de astăzi al gene­ra­lului Emil Străinu, cel care atunci, în decembrie 1989, căpitan la Direc­ţia Pro­pa­gan­­dă Specială a M.Ap.N., apare într-un reportaj tv acuzându-i că fuseseră te­ro­rişti pe Usla-şii omorâţi de armata română la ordinul lui Militaru.

Istoricul militar Cristian Troncotă, fostul decan al Facultăţii de In­for­­maţii a Academiei SRI, arată în lucrările sale că ofiţerul sovietic Cinchiz Abdullaev, cel care a condus visautniki (ofiţeri Spetnaz ai GRU, operaţiuni speciale, care acţionează, de regulă, în civil) timp de 7 ani în războiul din Af­ganistan, în timpul re­vo­luţiei din România a condus o grupă de 22 de visautniki care au acţionat la Timişoara şi alte oraşe din Transilvania (Sibiu, Bra­şov, Târgu Mureş, Cluj-Napoca etc.), iar o altă grupă de 22 de visautniki acţiona la Bucureşti sub comanda gene­ralului Dimitri Nico­la­evici Fonareff (specialist în ceea ce se numeşte astăzi războiul psi­ho­lo­gic şi infor­ma­ţi­o­nal, adică diversiunea). Acesta este bunul prieten de azi al lui Emil Străinu, iar prietenia lor s-a sudat, foarte probabil, chiar în 1989.

În 1989, Dimitri Fonareff era de câţiva ani comandantul direcţiei a IX-a KGB şi, conform unor mărturii, s-a deplasat personal în România în timpul loviturii de stat, pentru a supraveghea, pe de o parte, uciderea şe­filor USLA şi UM 0110 (unitate militară anti-KGB), iar pe de altă parte pentru a transfera arhivele celor două unităţi româneşti anti-KGB la Mos­cova. Aces­te trupe, dotate cu armament, veniseră să tragă în diferitele puncte fierbinţi ale „revoluţiei“. „Eram fireşte, atât eu cât şi colegul meu înarmaţi – relata un ofiţer KGB din cei de mai sus, care în decembrie 1989 fusese în Româ­nia – …Urma să executăm trageri pentru a crea o stare de confuzie.“ (România liberă din 18 aprilie 1991 şi col. Filip Teodorescu, Un risc asumat, 1992).

Direcţia a IX-a a KGB se ocupa oficial de protecţia preşedinţilor Uniunii Sovietice, dar, de fapt, se ocupa şi de operaţiuni speciale, la co­man­da liderilor sovietici, precum diversiuni militare şi racolare de agenţi pe te­ri­toriile altor state. Fără probe directe, urmele fiind şterse şi cu compli­ci­ta­tea autorităţilor române, în lumea serviciilor secrete se ştie că aceas­tă di­recţie a KGB a participat activ la lovitura de stat din 1989, miza fiind dis­tru­ge­rea USLA, ca şi a arhivelor UM0110 (fosta 0110 se ocupa atât de KGB şi de STASI – spionaj est-german, cât şi de AVO, spionajul ma­ghiar).

După ce a absolvit un liceu tehnic, Fonareff şi-a început cariera militară, din 1981 lucrând pentru securitatea clădirilor guvernamentale ale Direcţiei a IX-a a KGB. A urmat facultatea KGB, speciali­zân­du-se in­clu­siv în tehnica aviaţiei, dar s-a preocupat deopotrivă de cercetări în stra­te­giile de securitate, contribuind la dezvoltarea unui „club“ al body­guard­zilor „umbre cenuşii“ (grey shadows). Începând cu 1982, a lucrat, în ca­drul acestei direcţii a KGB, pentru protecţia personală a şefilor statului so­vie­tic: Iuri Andropov, Constantin Cernenko şi Mihail Gorbaciov, ca şi a mem­brilor biroului politic al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, mai ales la deplasările în străinătate ale acestora. Astfel, în 1987 a făcut parte din echipa de protecţie personală la summit-ul Reagan-Gorbaciov din Wa­shington, unul din primii paşi ai în­ţe­le­ge­rilor secrete dintre liderii sovietic şi al SUA privind noua ordine mondială. Apoi, în 1988 Fonareff a fost co­mandantul şef al gru­pului antiterorist pentru vizita oficială a pre­şe­din­telui SUA la Moscova. Când în 1989 ocupa funcţia de şef al Direcţiei-a a 9-a a KGB, el era şi ofiţer responsabil al echipei de protecţie personală pen­tru vizita oficială la Moscova a secretarului de stat american James Baker, acesta fiind finalul războiului rece dintre SUA şi Uniunea So­vietică şi în­ceputul co­laborării globale (frânată apoi de Putin). După această întâl­ni­­re, pentru a acţiona pe deplin conspirat, Fonareff şi-a depus demisia la KGB pentru a executa aceleaşi operaţiuni în domeniul privat, dar nu a pă­răsit KGB-ul decât după desantul asupra României din decembrie.

În 1968, după invazia Cehoslovaciei, sovieticii au pătruns în bi­ro­urile serviciului de contrainformaţii ceho­slo­vac anti-KGB, i-au forţat pe agenţi să le arate arhiva, i-au pus cu faţa la fişete şi i-au împuşcat în ceafă, iar arhiva a fost triată şi confiscată. Şi în 1989, KGB-ul şi GRU au venit la Bucureşti să vadă şi să ridice sau să distrugă dovezile activităţii lor.

Astfel, în 22 decembrie 1989, în plină „revoluţie“ deci, nişte pre­tinşi civili cu banderole tricolore de revoluţionari au venit să „protesteze“ în faţa DGDAL, o banală direcţie a Primăriei care se ocupa cu încasarea chiriilor de pe strada bucureşteană Roma. Au intrat în sediu şi s-au dus direct la UM 0110 (în acea clădire banală funcţiona, fără ca populaţia să ştie sau să bănuiască, acea unitate „anti-KGB“). Învăţând lecţia ceho­slo­vacă din 1968, agenţii români au fost găsiţi fără arhivă. Obiectivul prin­ci­pal al UM 0110 din 1989 era urmărirea grupului „Corbii“, din care făceau parte Nicolae Militaru şi Ion Iliescu, care tocmai aca­pa­rau puterea. Mai târ­ziu, Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, vorbind des­pre rolul KGB în România, în 1989, zicea: „Ion Iliescu avea la vremea aceea legături destul de strânse cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l înlocui pe Nicolae Ceauşescu… Pentru operaţiunea propriu-zisă noi am ales momentul când Ceauşescu se afla la Teheran, deoarece altminteri acţiunea ar fi prezen­tat dificultăţi“. KGB-ul şi GRU simulaseră că revoltele vor porni la Iaşi (şi poate au şi avut în vederea un asemenea scenariu), dar Iaşiul a fost până la urmă o derută pentru UM0110, Timişoara fiind adevăratul loc viabil al unei revoluţii. „La 14 decembrie am fost trimis la Iaşi cu o echipă, să văd implicarea ruşilor – avea să relateze mai târziu fostul şef al unităţii spe­ci­ale anti-KGB, generalul-locotenent Victor Neculicioiu -. S-a semnalat că va fi o acţiune de anvergură. [Sovieticii] Aveau oameni care-i ţineau la cu­rent şi cadre de informaţii la ambasadă. Să scoată lumea în stradă. Pe 15, erau doi sau trei reţinuţi… E drept, zona era bătută de ruşi. Trebuia să se iasă în stradă pe 16, 19 şi parcă 22. Nu au ieşit“.^[3]

„În tot cazul, ziua de 22 decembrie [1989], când aşa-zişii revo­lu­ţi­onari ne-au intrat în sediul secret, ne-a prins cu arma noastră, pixul, în mână. N-au prea avut ce să ia [sovieticii]. Eram pregătiţi. Am scăpat cu viaţă şi ne-am retras. Ţinta era comandantul nostru [Victor Neculicioiu, spre a fi ridicat şi eventual lichidat]. Dar noroc că acesta era în alt dispozitiv…“, spu­nea un alt ofiţer rezervist de contrainformaţii.

Comandantul se afla în altă locaţie, şi mai secretă, pe stradă pa­ralelă Londra. Fusese evacuat în timp util (ca şi ar­hi­va), deoarece Iulian Vlad, şeful Securităţii, cre­dea că putea fi urmărit pen­tru a fi lichidat de către agenţii sovietici (ceea ce, prin manipularea ar­ma­tei ro­mâne, avea să se întâmple în aceeaşi zi cu Trosca, fost şef la 0110, şi cu colegii săi de la Usla, în faţa sediului MApN). În afară de ofiţerii 0110, atent se­lectaţi, de coman­dan­tul unităţii şi de generalul Iulian Vlad, ni­meni nu ştia unde era nici mă­car prima locaţie a unităţii-fantomă, adică în spa­tele unei uşi dărăpănate din sediul DGDAL (unde plă­teau bucureştenii chiriile). „Noi aveam [acolo, îna­inte de evacuarea ei] toată schema de spionaj so­vie­tică din România şi le ştiam reţelele. Ei nu puteau su­pra­vieţui cu reţe­le­le în România democra­ti­că, infiltrate în viaţa politică, în stat, şi noi să ştim cine sunt. Au găsit fişe­tele goale [însă]“, spunea peste ani un alt ofiţer, ce arată că şi-au distrus arhiva, dar că ar mai exista copii „undeva“.

În concluzie, spe­cia­liştii anti-KGB au pus uciderea colonelului Gh. Trosca, fost şef al contrainformaţiilor militare, pe seama „agen­ţilor ruşi pre­zenţi în număr mare la aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989 şi în fruntea structurilor de comandă ale Frontului Salvării Naţionale“. Motivul: Trosca, împre­ună cu Ioan Tecşa (şi el ofiţer ce lega UM 0110 de USLA), docu­men­taseră îndelungat activitatea de spion al GRU a g-ralului Nicolae Militaru, care tocmai fusese instalat ministru al Apărării de Ion Iliescu.

Că totul a fost o crimă sinistră o dovedesc şi relatările unora din persoanele care au fost lângă Militaru în noaptea de 22 decembrie 1989 în sediul MApN. Iată, astfel, relatarea lui Victor Atanasie Stănculescu, fost şef al Armatei: „Militaru a fost un tip răzbunător. Locţiitorul [coman­dan­tu­lui Usla] Trosca nu avea ce să caute în ABI de intervenţie. Militaru s-a opus: «Nu, să vină încoace să dovedească acum că este de partea noastră!». Când au raportat că au ajuns la linia de tramvai, le-am spus să nu vină! Era noapte deja, nu aveam legături, eram vai de capu’ nostru. Când am auzit lovitura de tanc care a călcat ABI-ul, le-am spus: Domnule, v-am zis că nu trebuie să vină. Iar el [Militaru] a răspuns: «Lasă, domnule, la război ca la război»“. Şi locţiitorul comandatului Miliţiei, Romeo Câmpeanu, ţinut şi el la ministerul Apărării, lângă Militaru, relata: „Tot asasinatul s-a auzit în staţie, în biroul lui Militaru. L-am auzit pe Trosca urlând: «Tovarăşe mi­nistru, daţi ordin să nu mai tragă!»“. Degeaba! Ba chiar, cum relata un mar­tor ocular din stradă, cei de la Usla fuseseră ucişi de aproape: „În loc să ne conducă, din stânga noastră a început un tir bezmetic, trăgeau ca la ba­lamuc în noi, aşa că i-am spus lui Trosca: «Jos, că ăştia ne omoa­ră!»“. Martorul a apucat să vadă la lumina trasoarelor cum Trosca s-a îndreap­tat spre al doilea ABI: „A apucat să bată în portieră, să-i deschidă co­legii. Apoi am văzut cum de pe tanc au coborât soldaţi care au venit la el şi l-au împuşcat de aproape“^[4]. Iar colonelul Gh. Ardeleanu, şeful Usla, ţinut şi el în biroul lui Miliarul din sediul ministerului, avea să relateze despre ace­leaşi momente: „Generalul Stănculescu a raportat lui Militaru şi celorlalţi că forţele armate au executat foc, că sunt morţi şi răniţi. Eu am izbucnit în plâns şi m-am adresat generalului Militaru: «Ce aţi făcut, tovarăşe ge­neral, mi-aţi omorât oamenii?» Acesta mi-a răspuns: «Ce să-i faci, colo­ne­le? Aşa e la război!»“ (vorbele lui Militaru fiind confirmate şi de Câmpeanu).

Chiar şi şeful Securităţii, Iulian Vlad, era ţinut în acele momente în sediul ministerului Apărării, la dispoziţia lui Militaru, dar la alt etaj. Sacrificarea lui a venit în dimineaţa de 31 decembrie 1989, odată cu desfiinţarea a ce mai rămăsese din UM 0110^[5], când, printr-o „hotărâre a Frontului Salvării Naţio­na­le“, adică a lui Iliescu şi echipa lui, „organele de Securitate au fost dizol­va­te“. Totodată toată arhiva Securităţii (deci inclusiv a UM 0110, cea care nu a fost găsită de pretinşii revoluţionari în 22 decembrie), s-a dispus să fie preluată de Armată, după care toţi agenţii sovietici de marcă, gen Mili­ta­ru şi Brucan (şi mulţi alţii) şi-au sustras dosarele personale.

Vlad, şeful Securităţii, fusese la un moment dat trimis la mi­nis­te­rul de Interne de Militaru ca să elaboreze chipurile un plan de măsuri, de fapt pentru a-i pregăti cu ambasadorul sovietic arestarea, la întoarcere. „În dimineaţa zilei de 31 decembrie – relata abia în 2017 gen. Vlad în re­vis­ta Periscop a cadrelor militare în rezervă din spionaj -, pe la orele nouă, am dat telefon că sunt gata cu cele două lucrări. Militaru ajunsese să nu mai răspundă personal la nici un apel telefonic… I-am zis: «Sunt în măsură să vă prezint documentele pe care le-am elaborat». «Da, tovarăşe Vlad, ne vedem, dar poate peste o oră-două. O să vă dau eu un telefon când să porniţi». În fine, am plecat spre MApN cu adjuncţii mei… Pe drum, aveam radioul deschis. Cred că era trecut de orele 13, când la radio s-a trans­mis un comunicat prin care s-a anunțat că întreaga conducere a Depar­ta­men­tului Securităţii Statului, în frunte cu generalul Iulian Vlad, a fost ares­ta­tă …La ieşirea din cabinetul ministrului, mă aştepta generalul Ion Hortopan, comandant al Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, care coor­do­na­se personal represiunea de la «Baricada» din faţa Hotelului Inter­con­ti­nen­tal [din noaptea de 21 decembrie, când populaţia Bucu­reş­tiului ieşise îm­po­triva dictaturii lui Ceauşescu], un locotenent-colonel în uniformă de in­fanterie, probabil de la DIA, şi o grupă de soldaţi. Hortopan mi-a co­mu­nicat pe un ton oficial că are ordin să mă aresteze… Apoi am fost luat între ba­ionete de o grupă de soldaţi echipaţi ca de război şi condus în afara clă­di­rii la un TAB cu care am fost transportat la locul de deţinere… Nicolae Militaru şi ambasadorul sovietic Evgheni Tiajelnikov au urmărit pe viu ares­tarea mea, apoi, din cadrul ferestrei sălii de protocol, unde stăteau ală­turi, au trecut în revistă grupa de soldaţi echipată în ţinută de război care m-a introdus în TAB-ul aflat lângă autoturismul Ceaika, cu steagul URSS [Uniunea Sovietică], ce era parcat ostentativ, la vedere.“

Cineva a tras în Bucureşti între 22 decembrie şi 25 decembrie 1989, şi asupra armatei şi asupra populaţiei. Teroriştii diversionişti erau însă persoane civile şi puteau fi oricine (agenţi străini, unii dezorientaţi din gărzile patriotice din fabrici, cadre ale partidului comunist etc.), dar vina a fost pusă de Nicolae Militaru şi de acoliţii lui exclusiv pe USLA şi ministerul de Interne, deşi aceste structuri aveau ordine clare să nu tragă. Diversiunea era aşa de mare că, la Otopeni, armata a tras asupra armatei.

În birourile de la ministerul Apărării lucrurile erau însă cât se poate de clare: USLA-şii din noaptea de 22 fuseseră masacraţi de ar­ma­tă, după ce fuseseră chemaţi să scotocească după civilii care tră­geau în minister, trăgători neidentificaţi ascunşi printre blocurile de vis-a-vis. Nu era vorba de nici un terorist, ci de soldaţi nevinovaţi veniţi în sprijinul ca­marazilor lor. Dar, în mod cinic, dintr-un calcul, militarii de la poartă au fost lăsaţi mai de­par­­te să creadă că au masacrat terorişti adevăraţi şi aceeaşi poveste a fost vân­dută şi presei. Dacă serviciile secrete sovietice activa­se­ră aceas­tă stra­ta­ge­mă din interesele lor, avându-l pe Militaru ca vârf de atac în răz­bo­iul psi­hologic, din 23 decembrie cuplaseră la acţiune şi ser­viciile de propa­gan­­dă şi de manipulare ale armatei române.

Poate astfel se explică şi strânsa prietenie dintre kaghebistul D. Fonareff şi ex-căpitanul din 1989 Emil Străinu, azi generali amândoi, pri­e­tenie evidentă mai ales peste 20 de ani, când au de­ve­nit public cola­bo­ra­­tori în domeniul cercetărilor „paranormale“ (militare, mai ales).

Cum am mai spus, Direcţia a IX-a a spionajului extern sovietic, KGB-ul, a fost condusă până în anul 1990 de către Dmitri Fonareff, care oficial se ocupa de protecţia liderilor Uniunii Sovietice, „dar de fapt con­du­cea această hidră a KGB-ului. Direcţia în cauză se ocupa de diversiuni militare şi de racolare pe teritoriile altor state. A participat activ la lovitura de stat din 1989… Acum, Fonareff circulă nestingherit prin Romania, adus de lichelele care şi-au bătut joc de haina militară…“ (OrdinulNegru, UM 0110 – România).

După ce a absolvit un liceu tehnic, Fonareff şi-a început cariera militară, din 1981 lucrând pentru securitatea clădirilor guvernamentale în cadrul Direcţiei a IX-a a KGB. A urmat facultatea KGB, speciali­zân­du-se multi-disciplinar, preponderent în „strategii de securitate“ şi participând la constituirea „clubului“ bodyguardzilor ruşi „grey shadow“ (umbre cenuşii). Începând cu 1982, a lucrat, ca KGB-ist, pentru protecţia personală a şe­fi­­lor statului sovietic: Iuri Andropov, Konstantin Cernenko şi Mihail Gorbaciov, ca şi a membrilor biroului politic al Partidului Comunist din Uniunuea Sovie­tică, mai ales la deplasările în străinătate ale acestora. Astfel, în 1987 a făcut parte din echipa de protecţie personală de la summit-ul Reagan-Gorbaciov din Washington, unul din primii paşi ai în­ţe­le­ge­rilor secrete dintre liderii sovietic şi al SUA privind noua ordine mondială. Apoi, în 1988 Fonareff a fost comandantul-şef al unităţii antiteroriste pentru vizi­ta oficială a preşedintelui SUA la Moscova. Când în 1989 ocupa funcţia de şef al Direcţiei-a a IX-a a KGB, el era şi ofiţer responsabil al echipei de protecţie personală pentru vizita oficială a secretarului de stat american James Baker la Moscova, acesta fiind momentul finalului războiului rece dintre SUA şi Uniunea Sovietică. Urmând o misiune secretă, parcă, după această întâlnire, pentru a acţiona pe deplin conspirat, Dmitri Fonareff şi-a depus demisia la KGB, dar pentru a executa aceleaşi operaţiuni, din do­meniul privat, angajat însă de interesele unei puteri globale în care Gorbaciov părea să vrea să ducă şi Uniunea Sovietică, dar nu a părăsit KGB-ul decât după desantul asupra României din decembrie.

Sunt ana­lişti, care însă se bazează mai mult pe informaţiile ver­bale primite de la foşti ofiţeri de Securitate, care afirmă că „după ce Mi­hail Gorbaciov a venit la putere în 1984 şi a impus relaxarea comu­nis­mu­lui prin pro­gra­mele glasnost si perestroika, Fonareff a primit misi­u­nea de a submina aparatul de Securitate din jurul lui Ceauşescu, ultimul stali­nist al Pactului de la Varşovia. După ce s-a decis la Moscova că Iliescu este suc­ce­so­rul dictatorului…, misiunea lui Dimitri Fonareff şi a agen­ţilor săi a fost organizarea  loviturii de stat din 1989…“ (O.T.).

Este foarte probabil ca Usla să fi participat la reprimarea bucu­reş­tenilor în 21 decembrie (Usla a fost la Piaţa Universităţii), dar după 22 s-a alăturat schimbării regimului, chiar şi numai din oportunism, poate, însă Militaru avea poliţele lui de plătit, împreună cu sovieticii. El a târât şi Direc­­ţia Propagandă Specială (de diversiune şi război psihologic) în ope­raţiunea această, direcţia de la MApN unde lucra căpitanul Emil Străinu? Evident că da, după cum istoria a consemnat fără tăgadă manipulările re­­alizate atunci, inclusiv de armată. Iar dacă în umbră a acţionat atunci, la Bucureşti, din partea serviciilor secrete sovietice şi Fonareff, astfel se explică cel mai limpede prietenia din prezent dintre acesta şi Emil Străinu, deveniţi amândoi, brusc, „mari specialişti mondiali“ în psihotronică.

Dar ce făcuseră, din ce se cunoaşte, direcţia de război psi­holo­gic a Armatei române şi căpitanul Străinu la „revoluţia“ lor din 1989? Im­pli­ca­rea acestei unităţi militare speciale a început cu mitingul organizat de Nicolae Ceauşescu în 21 decembrie în faţa fostului Comitet Central, unde a produs un atac psi în masă folosind auto­spe­ciale dotate cu amplifi­ca­­­toa­re de sunet şi creând o stare alterată de conştiinţă în rândurile demon­stran­­ţi­lor prin sunete mo­dulate pe o frecvenţă joasă specifică („infra­su­ne­tele“, fo­losite de arma­te­le lumii din anii ’70, în mod secret^[6])

Nicolae Ceauşescu a încremenit atunci în mijlocul discursului pe care îl ţinea, căci un vuiet străbatea mulţimea care intrase într-un fel de agitaţie anxioasă. Privea nedu­merit spre sursa acelui zgomot care a indus groaza în zeci de mii de oameni. Când în decembrie 2016 au fost redeschise do sa au fost tri­mi­se mai multe autospeciale cu rolul de a amplifica sunetul în Piaţă, aces­tea fiind sursa vuietului care a destrămat mitingul lui Cea­u­şes­cu, „ase­mănător cu cel produs de formaţiuni de avioane, elicoptere sau tancuri“.

Folosirea acestor arme ar fi fost justificată de „asigurarea securi­tăţii“ lui Ceauşescusarele penale ale revoluţiei (clasat de procurorii militari din Parchetul General în 2015), în acestea a fost găsită şi o declaraţie a colo­nelului-inginer Dumitrescu Ionel, ofiţer 1 în cadrul U.M. 02487, unitatea spe­cială de Propagandă Specială („răz­bo­i psihologic şi asigurare cu teh­nică de propagandă la inamic“), care recunoştea că din unitatea, atunci când „un grup de contra­ma­nifestanţi a încercat să intre în Piaţă“. În realitate, având pretextul „contra­manifestanţilor“, uni­ta­tea de răz­bo­i psihologic i-a făcut, voit sau involuntar, un deserviciu dic­ta­to­ru­lui, căci dezorientarea lui Ceauşescu s-a transmis în direct la televizor, ceea ce l-a dărâmat de pe piedestalul puterii în ochii majorităţii populaţiei, care abia de atunci a prins curaj de a ieşi în stradă^[7].

Iar dacă între primii „contramanifestanţi“ s-au aflat şi agenţi străini, în frunte cu cei sovietici, avem de a face cu prima „colaborare“ între o uni­ta­te militară românească, cea de război psihologic, şi visautnikiconduşi de Fonareff. Şef al acestei unităţi româneşti de manipulare şi război psi era un colonel inginer cu un nume slav, Mircea Andrievici, iar şeful „autostaţiei radiodifuziune“ a U.M. 02487 (cea implicată în vuietul psi produs la Piaţa Palatului) era binecunoscutul de mai târziu Marcel Opriş (care avea să ajungă şeful STS după „revoluţie“, şi al cărui nume avea să fie legat de tot felul de manevre oculte în procesele de votare din România). Şi, aşa cum am mai arătat, subaltern al acestora era căpitanul Emil Străinu, care din 23 decembrie (la două zile după diversiunea cu infrasunetele de la mitingul de la C.C.) era im­plicat în manipularea presei cu „teroriştii“ în faţa MApN.

De când a absolvit în 1979 Şcoala Militară, de unde a ieşit mai de­grabă inginer decât militar, fiind specializat în radiolocaţie, Emil Străinu a fost ofiţer activ în Ministerul Apărării Naţionale, repartizat la Direc­­ţia Propa­gan­dă Specială, unde trebuia să îşi folosească cunoştinţele electronice. Azi toate diplomele sale în psihotronică sunt scrise cu caractere chirilice, căci sunt primite din Rusia şi din zonele acesteia de influenţă. Frapantă este coincidenţa faptului că, la „revoluţia“ din 1989, direcţia unde lucra el era toc­mai unitatea militară capabilă să producă diversiunile radar care impuneau con­cluzia că Armata, condusă de Militaru, este singura structură de forţă care trebuia să deţină toată puterea în ţară, subordonându-le pe celelalte, ceea ce s-a şi întâmplat.

Astfel, cineva care a avut interesul să semene panică şi con­fu­zie, a plasat ţinte false pe radarele armatei, tot aşa cum, la mitingul de la C.C., unitatea de diversiuni a lui Străinu a creat cu auto-specialele su­netele de manipulare psi. Aceste diversiuni, mai ales cele radar, au lăsat impre­sia că România era în stare de război. Astfel, Ştefan Budiac, un ofiţer de avi­aţie prins în tumultul de la finele lui 1989, le-a spus procurorilor din Do­sarul Revoluţiei“ (închis în 2015) că „au fost falsificate informaţii de pe radarele armatei. 1.300 de ţinte false au apă­rut brusc pe aparate pe 23 şi 24 de­cem­brie… Ţintele «zburau» la înălţimi de 400-600 metri, cu viteze de până la 300 km/h, ele fiind identificate ca elicoptere. Sistemul pus în funcţiune, «război electronic», a fost coor­do­nat cu mesaje telefonice. De exemplu, dacă şase «elicoptere» simulau aterizarea la sud de Bucureşti, imediat se primea telefon de la «diverşi cetăţeni» care ne informau că din eli­cop­ter se debarcă trupe“ (Ş.B.).

Cine se pricepea din cadrul Armatei la toată această diversi­u­nea şi cine ar fi putut avea misiunea să o realizeze? Ancheta penală s-a oprit din cercetări, deşi procurorii spun că Armata a comandat dispozitivele de diversiune (cam din august 1989, când le-a şi testat) dar nu putem să nu vedem un profil de persoană care se po­tri­vea acestor condiţii. Emil Străinu făcuse la Academia de Înalte Studii Mili­tare, Facultatea Comandă şi Stat Major, Secţia Apărare Antiaeriană şi Avi­a­ţie, cu aceeaşi specializare: radio­locaţie, era adică un radarist înca­drat chiar la unitatea de diversiuni, iar peste zece ani a şi publicat lucrarea Răz­boiul radioelectronic: România – Decembrie 1989…, menită a indica înspre necunoscut responsabilitatea diversiunii electronice, nu spre cadrele Armatei române. Tot el s-a străduit să apară ca spe­cia­lis­tul nr. 1 în războiul non-convenţional, geofizic, geoclimatic şi psi­ho­tronic (ultimele două fiind mai degrabă alte forme de manipulare).

La doi ani după revoluţie, din 1992 şi până în 2007 (când trece în rezervă pentru a se dedica politicii şi activităţii publicistice), Emil Străinu a fost ofiţer activ în cadrul Serviciului de Protecţie şi Pază (SPP), unul din ser­­viicile secrete şi de protecţie ale statului român, braţul înarmat al păturii politice conducătoare, perioadă în care se apro­pie de diverşi po­li­ti­cieni, dar cel mai mult avea să îl cucerească pe Corneliu Vadim Tudor, proba­bil tot într-o operaţiune/misiune de învăluire.

SPP-ul a fost de la început un fel de sinecură pentru militarii care au slujit la „revoluţie“ echipa kaghebisto-cosmopolită a lui Iliescu, Brucan, Militaru & comp., căci a fost creat de M.Ap.N (Militaru) ca „Subunitate de Pază şi Pro­to­col“ de a doua zi după asasinarea lui Ceauşescu, pe 26 de­cem­brie 1989, fiind constituit iniţial din patru ofiţeri de armată, care să „asi­gure protecţia fizică a membrilor marcanţi ai Frontului Salvării Naţio­na­le“. Până atunci protecţia demnitarilor fusese asigurată de către Direcţia a V-a (Securitate şi Gardă) a Securităţii, respectiv de ministerul de Inter­ne, dar pe aceasta, Securitatea, aveau de gând s-o inculpe şi s-o desfiinţeze.

Primul şef al SPP a fost maiorul Dumitru Venicius Iliescu, zis şi Maurul, care în mi­nisterul Apărării era la comanda politică a Armatei, unde se trăgeau toate sforile, adică secretar în Comitetul Politic Superior al Ar­matei, ceea ce explică şi prietenia lui cu Ion Iliescu. Revoluţia l-a prins pe Dumitru Iliescu cu gradul de căpitan de TAB-uri (Transportoare Blin­da­te), fiind implicat în represiunile din 21 decembrie^[8]. Deşi generalul I. Hortopan este cel care a condus represiunea din acea zi, în capitală, de la Inter­conti­nental, trei militari au coordonat TAB-urile Regimentului 3 Mecanizat, ce au strivit manifestanţii de la baricadă: Dumitru Iliescu, viitor şef SPP, Cătălin Voicu – vii­to­r general SPP şi politician PSD -, şi Ga­briel Nagy – viitor şef la SPP şi el. Aceleaşi TAB-uri cu care cei trei au înroşit Piaţa Universităţii, au fost folosite de Dumitru Iliescu începând cu 22 de­cembrie ’89 ca ta­xi­metre ce îi transportau pe Ion Iliescu, Militaru şi cei­lalţi uzurpatori ai pu­terii, la MApN, la Televiziunea Română şi apoi peste tot pe unde aveau nevoie. Atunci s-a făcut marea sudură a opor­tu­niştilor din Amată cu „ema­naţii“ lui Iliescu, ce a dus la înfiinţarea SPP, unde a fost adus, apoi, şi Emil Străinu. Aceşti ofiţeri i-au stat aproape lui Ion Iliescu în toate mo­men­­tele fierbinţi cât acesta a confiscat practic puterea în stat.

Şi celuilalt serviciu secret preluat de Armată la „revoluţie“, STS-ul (Ser­vi­ciul de Telecomunicaţii Speciale), i-a fost legiferată activi­ta­tea tot de un prieten al lui Emil Străinu, de Francisc Tobă, bun prieten la rândul lui cu Virgil Măgureanu şi cu toţi conspiratorii din decembrie 1989, după ce la data de 22 decembrie 1989 (zi în a cărei noapte au fost li­chi­daţi la MApN ofiţerii Usla), gaşca „revoluţionară“ kaghebisto-fesenistă a înfiinţat aşa-zisul „Consiliu Militar Superior“^[9], ce avea în subordine, decla­ra­­tiv, Armata, ministerul de Interne, Se­cu­ri­ta­tea şi Procuratura Militară, iar Măgureanu trans­mi­tea, în numele acestui consiliu mi­li­tar, „diferite di­rec­tive“ către unită­ţile din teritoriu ale sus-numitelor instituţii de stat, găsind destui ama­tori-aventurieri care să se subordoneze în numele „revoluţiei“ şi care s-au pretat ast­fel la crimele necesare confiscării puterii. Tobă, care repre­zenta Direc­ţia Generală de Înzestrare a Armatei la Sibiu, împreună cu militarii pe care şi i-a subordonat, a sechestrat aproape 600 de per­soa­ne, printre care şi comandanţii Securităţii şi Miliţiei Sibiu, pe care i-a şi schin­­giuit. Procurorii militari din Dosarul Revoluţiei au arătat că Tobă e implicat în distrugerea a 96 de imobile, în uciderea a 93 de persoane şi rănirea altor 218. El a comis toate aceste isprăvi împreună cu locotenent-colonelul (pe atunci) Aurel Dragomir – şeful garni­zoa­nei şi al şcolii militare din Sibiu – îşi ţinu­se­ră prizonierii, la Sibiu, în bazinul de înot al UM 01512.

Peste ani, Dragomir, „călăul din Sibiu“, cum i s-a zis, relata zi­a­ru­lui Adevărul că „l-a avut model în viaţă pe Nicolae Militaru“ şi că dialoga te­lefonic cu acesta, ca nou ministru al Apărării, în decembrie 1989, despre ce se facă, inclusiv cu „ăia la bazin“. Cei care au semănat panica şi di­ver­si­unea la Sibiu au fost, la început, erau nişte „oameni în negru“, as­cunşi printre demonstranţi şi în podurile caselor. Câţiva au fost prinşi şi rapid eliberaţi, după ce au prezentat legitimaţii de grăniceri^[10]. Dar pri­goa­na ar­ma­tei, măcelul din după-amiaza de 22 decembrie 1989, declanşate de Tobă şi Dragomir, a fost îndreptată împotriva Securităţii şi Miliţiei, ale cărei sedii au fost distruse. Când procurorul militar Voinea l-a sunat chiar în acea zi pe Dragomir şi i-a zis să înceteze focul, acesta i-a răspuns: „Bine, mâine, ca astăzi avem treabă!“. După Revoluţie, Nicolae Militaru chiar l-a fe­li­ci­tat pe Dragomir, zicându-i: „Totul a fost perfect!“^[11]. În schimb, până şi llie Cea­uşescu, care condusese ministerul Apărării până a fost arestat şi în­lo­cuit cu Militaru, îi zisese telefonic lui Aurel Dragomir, după fuga lui Nicolae Ceauşescu: „Ce faci, nu ştii ce s-a întâmplat? Opreşte focul, te retragi, chiar te predai!“. Dar Militaru l-a răsplătit pe Dragomir, făcându-l colonel, după care, relata cel din urmă „câteva zile mai târziu, m-a degradat la lo­co­tenent-colonel şi m-a trimis la Centrul Militar Suceava; …a cre­zut că-i ştiu dosarul de spion. Sunt convins de asta… În 1990, Militaru era un bătrân scofâlcit şi plin de răzbunare.“ Ranchiuna venea de la faptul că în 1982-1985, Dragomir fusese adjutantul lui Constantin Olteanu, ministrul Apă­ră­rii Naţionale, iar Militaru fusese mazilit ca agent KGB chiar în acea perioa­dă (oricât a încercat Dragomir să-i facă pe plac la Sibiu, nu a scăpat).

De fapt, întreg complotul de răsturnare a lui Ceauşescu dema­ra­se la începutul anilor ’80. În 1984, generalii Ion Ioniţă şi Nicolae Militaru au încercat înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, când acesta se afla într-o vizită în R.F. Germania, printr-o lovitură de stat, bazându-se pe sprijinul garnizoanei militare Bucureşti, urmând să-i aresteze pe colaboratorii apro­piaţi ai şefului statului şi să preia controlul asupra posturilor de radio şi tele­vi­zi­u­ne pentru a anunţa schimbarea intervenită. Lovitura a eşuat, fiind deconspiraţi de doi generali^[12]. Anchetele au arătat şi colaborarea lui Militaru cu serviciile secrete sovietice. Ion Iliescu şi-a recunoscut participarea la complot (discursul lui Ion Iliescu la cea de-a treia sesiune anuală de co­mu­ni­cări şti­in­ţi­fice a „Institutului Revoluţiei Române“ cu tema Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989), dar acele relaţii şi planuri aveau să fie reiterate în 22 decem­brie 1989, când nu mai era nevoie de o lovitură de stat pen­tru dărâ­ma­rea re­gi­mului, căci ieşise populaţia, ei doar confiscând pentru sine puterea.

Deci Armata (MApN) a preluat de la ministerul de Interne şi UM 0659 Bucureşti (Unitatea Specială de Transmisiuni „R“), prin „decretul Fron­­tului Salvării Naţionale“ nr.4 din 27 decembrie 1989 – prin care se mai tre­ceau la armată şi Securitatea (fiind, de fapt, astfel, desfiinţată) împreună cu structurile ei adiacente -, la ministerul de Interne rămând Miliţia, pompierii şi penitenciarele. Începând cu anul 1990, această unitate de trans­misiuni a tot fost reorganizată, schimbându-i-se şi numele în Serviciul de Tele­co­municaţii Speciale, la început, pentru ca, în 1966, Francisc Tobă să pro­mo­veze şi să impună, ca deputat PDSR / PSD (căci a intrat în politică cu FSN-ul, pe care l-a slujit la „revoluţie“) legea 92/1996 („legea STS-ului“).

STS-ul a fost înfiinţat, de fapt, de la finele lui 1989, „concentrând militari aleşi pe sprânceană din rândul ofiţerilor ingineri «siguri»“, din M.Ap.N. Fostul prim-adjunct al directorului STS, până la numirea lui Marcel Opriş la şe­fia instituţiei, a fost Alexandru Grumaz, care, din partea Direcţiei de război psihologic a M.Ap.N. (UM 02487) a participat direct la pro­pa­ga­rea infrasunetelor de panică la „revoluţie“, în 21 de­cem­brie, iar Marcel Opriş, următorul şi cel mai greu şef al STS, a fost chiar unul din comandanţii (şef autostaţii) la UM 02487, unde activa şi căpitanul Emil Străinu, cum am văzut, şi el un cadru militar tehnic (radarist).

De ce s-a ocupat Francisc Tobă de legiferarea activităţii STS? Căci acolo s-au adăpostit mulţi dintre colaboratorii militari ai pre­luării puterii în 1989 de către Iliescu-FSN, şi el fiind unul dintre aceştia, iar soţia lui de­ve­ni­se şef al Biroului de presă / relaţii publice din STS. Deloc întâmplător, chiar şi Tobă, iniţiatorul legii STS, este un ofiţer tehnic, fiind inginer militar spe­­cializat în rachete.

Ceea ce îi lega pe toţi aceşti ofiţeri de Armată, care s-au supus dorinţelor generalului Militaru, era, în plus, şi conexiunea lor, în 1989, cu Consiliului Politic Superior al Armatei (CPS), ce avea în subordine direc­tă U.M. 02487, de „război psihologic“. La nivelul marilor unităţi militare, îna­inte de 1989 funcţionau consiliile politice, iar regimentele, brigăzile şi bata­lioanele erau reglementate politic de comitetele partidului unic. Secre­tarul politic al CPS avea şi responsabilităţi CI (contrainformaţii), fiind ofi­ţe­rul care aviza începerea urmăririi informative a militarilor. Celebrul şef  de apoi al SPP, Dumitru Iliescu, era în 1989 secretar UTC al CPS. Această structură po­li­tico-informativă a fost vizată de complotişti şi de dirijorii lor din serviciile sovietice, ca reprezentând principalul mijloc de control al Armatei, iar ea a acceptat să treacă la un alt stăpân, perservându-şi şi interesele ei.

Unul din vehiculele intereselor acestui grup de militari, printre care se află şi Francisc Tobă, este organizaţia de tip societate secretă Semper Fidelis, care, împreună cu generalul Emil Străinu, şi-au dovedit toată cor­di­alitatea faţă de generalul rus Fonareff, devenit între timp un vestit „pa­ra­nor­mal“ mondial, în timp ce Străinu mai degrabă unul local.

Cei circa 150 de militari de la Semper Fidelis, de care s-a lipit şi Vir­gil Măgureanu, dovedesc un viu interes şi atracţie faţă de masonerie, de noua ordine mondială, de ordinele iniţiatice globale şi de spionajul in­ter­na­­ţi­onal.

Relaţiile internaţionale ale Semper Fidelis sunt dintre cele mai in­te­­re­sante. Astfel, organizaţia anunţa în aprilie 2010 lan­sa­rea la Casei Armatei din Bucureşti a ediţiei ro­mâ­neşti a cărţii de parapsihologie mi­litară şi spi­o­naj a ex-generalului rus KGB Dmitry Fo­na­reff, intitu­la­tă Metacontact. La prezentarea cărţii, lângă Fonareff se afla şi generalul Străinu, iar la apa­ri­ţia cărţii a contribuit – cf. generalului rus – şi românul C-tin Buzatu din Arad, Mare Prior al unui ordin românesc al Cavalerilor de Malta şi pa­tron al unei firme de „security“, membră a IBSSA, Asociaţia Internaţională de Gardă şi Ser­vi­­cii de Se­curitate cu sediul la Budapesta, creată de lt. ge­ne­ralul ma­ghiar George Popper, la rân­dul lui Cavaler de Malta.

Printre membrii IBSSA se numără „companii mondiale de secu­ri­ta­­te, gărzi de corp celebre, experţi de vârf din poliţie şi securitate, vânzători de arme“, „ai căror membri provin din rândul militarilor activi şi în rezervă din sistemele de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale ţărilor de apartenenţă“, respectiv Franţa, SUA, Germania, Austria, Israel, Ungaria, Ma­rea Brita­nie, Cehia, România, Rusia etc.“. Centrele lor de antrenament sunt lo­ca­lizate inclusiv în Israel, mai ales pentru că se­cretarul general al or­ga­ni­za­ţiei este israelianul Rony Kluger, iar preşe­din­tele comitetului exe­cu­tiv este alt israelian, Zeev Gefen. Organizaţia a fost înregistrată în 1994, în Franţa catolică, fiind din start asociată discret cu unul din cele două or­di­ne ale Cavalerilor de Malta, „Sovereign Order of St. John of Jeru­sa­lem“. În anul 2000 IBSSA era înregistrată oficial şi în SUA, iar în prezent are re­pre­zen­tanţe în peste 110 ţări.

Generalul rus Fona­reff este şi preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Gărzilor de Corp din Rusia, dar şi al The Worldwide Body­guard League cu sediul în Los Angeles, USA, fiind în acelaşi timp, implicit, un „membru de marcă în IBSSA“, dar şi Cavaler de Malta, ceea ce ar confirma opinia cer­cetătorilor că există o strânsă legătură între aceşti Cavaleri de Malta şi IBSSA, aceştia din urmă fiind consideraţi una dintre reţelele de spi­o­naj şi acţiune ale primilor.

Potrivit unor surse FSB (principalul serviciu secret al Rusiei), creş­terea influenţei Rusiei a condus la o puternică luptă cu Cavalerii de Malta, care încearcă să preia controlul. Următorii ruşi au primit Crucea Cava­le­ri­­lor Maltezi: Mihail Gorbaciov, Boris Ielţin, magnatul evreu rus Boris Bere­zov­ski sau diverşi miniştri ruşi, în frunte cu Serghei Şoigu, ministru al Apărării în 2012 şi lider al partidului prezidenţial Rusia Unită. „Cavalerii de Malta – spu­ne sursa FSB – încearcă să controleze toate companiile private de secu­ri­ta­te din Rusia. Ei fac aceasta prin asociaţia de gărzi de corp din Rusia con­dusă de Fonareff, care, aflându-se în subordinea organizaţiei mamă, Inter­na­tional Bodyguard and Security Ser­vice Association (IBSSA), este o mică ma­rionetă a Ordinului de Malta.“^[13]

Fiind unul dintre ordinele cavalereşti militare ale micului „Regat al Ierusa­limului“, după căderea acestui stat occidental din Orient, în anul 1291, ca­va­le­­rii de Malta (numiţi atunci ai Ordinului Sfântului Ioan) au rătăcit, lo­cu­ind mai întâi în insula grecească Rhodos, iar apoi, după expansiunea imperiului Otoman şi dizolvarea de către Vatican a or­di­nului catolic rival, al cavalerilor Templieri (care s-au vrut continuaţi de maso­ne­rie), ordinul a primit în dar de la un rege spaniol, în 1530, insula Malta, de unde i se trage şi numele.

„Cavalerii de Malta – scria un important autor mason acum 200 de ani – sunt miliţia Papei, făcând un jurământ de sânge şi de moarte prin care se obligă la o totală obedienţă. Papa, ca şef al Vaticanului, este şi şeful unei puteri naţionale străine“ (foreign national power)^[14].

Papa polonez Ioan Paul al II-lea (primul papă neitalian după multe, multe secole) este cel care a rectivat implicarea Vaticanului în probleme majore şi dure ale politicii globale, folosind în acest scop şi reţeaua ordi­ne­lor catolice. El s-a implicat alături de SUA în dis­tru­gerea imperiului sovietic.  A sprijinit în secret desfăşurarea în Europa de Vest a rachetelor ameri­ca­ne cu focos nuclear conform Deciziei NATO din 1979, pentru a restabili echilibrul nuclear şi „balanţa terorii“. Apoi, din 1981 a sprijinit sindicatele anti-comuniste din Polonia, „zguduind“ Europa de Est, urmând inocu­la­rea în Uni­unea Sovietică a ideii false că sistemul comunist putea fi salvat prin schim­bări, ceea ce a condus la apariţia liderului reformator Mihail Gor­ba­ciov, dis­pus la „dialog“ (cedări faţă de Vest).

La 1 decembrie 1989, Mihail Gorbaciov se dusese la Vatican, unde a avut o „întâlnire istorică“ (cum îi plăcea lui să zică, ceea ce îl făcea şi foarte fericit, auto-măgulindu-se, deşi consideraţia şi importanţa acordate lui nu veneau decât din ab­dicarea de pe poziţiile predecesorilor). Convins şi în­cu­rajat de Papa Ioan Paul al II-lea să continue reforma spre o economie „mo­dernă“ şi să accepte înfângerea în războiului rece (economic) cu Vestul, Gorbaciov lua a două zi direcţia Malta, unde a stat două zile (2 şi 3 decem­brie) la bordul unui vas de lux sovietic şi unde se întâlneşte la o con­sfă­tu­ire de tăină cu pre­şe­dintele american George Bush.

Conform raportului Serviciului de Informaţii Externe al Securităţii ro­mâne, întocmit chiar în prima zi a întâlnirii de la Malta, preşedintele SUA, George Bush, declarase într-un interviu cu referire la România: „Aş dori să văd unele acţiuni şi în această ţară. Nu ştiu când se va întâmpla acest lucru… În orice caz vom încerca, dar va fi foarte greu“. Tot SIE raportase cu o zi înainte că, în cadrul consultărilor cu administraţia de la Washing­ton, guvernele Angliei, Franţei, R.F.Germană şi Italiei au insistat pentru „respectarea de către Statele Unite ale Americii a înţelegerilor convenite anterior cu statele vest-europene, ca fiecare dintre acestea să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est, astfel încât să-şi asigure promovarea propriilor interese pe termen lung în această zonă“^[15].

La întâlnirea de la Malta dintre Gorbaciov şi Bush participase, ne­îndoielnic, şi Fonareff, ca şef al direcţiei de protecţie a KGB. Malta este un simbol, dar este foarte probabil că Papa a fost autorul acestei întâlniri ino­pinate dintre şeful SUA şi al Uniunii Sovietice, iar protecţia întâlnirii a fost asigurată, în această situaţie, inclusiv de Cavalerii de Malta, „miliţia Papei“, cu care Fonareff a trebuit atunci să colaboreze încă de la Vatican, şi de care vedem că a rămas apropiat. (Deşi transferaţi la Roma ca locaţie centrală, cavalerii ioaniţi nu au pă­ră­­sit Malta, revenind încet după alungarea lor din 1798 de către Bonaparte, populaţia catolică locală rămânându-le fidelă, şi având o prezenţă im­por­tantă aici după al II-lea război mondial, unde şi-au re­cuperat şi puter­nicul fort-castel, în care sunt prezenţi şi azi.)

A două zi, cu maximă viteză, Gorbaciov zbura către Moscova căci în acea zi, 4 decembrie, avea programată întâlnirea Tratatului de la Varşovia, pactul militar al ţărilor comuniste, unde Ceauşescu l-a contrat în permanenţă, ener­vându-l pe Gorbaciov, după ce că, ca şi condiţie a participării, obţi­nu­se de la Gorbaciov şi promisiunea unei întâlniri bilaterale în aceeaşi zi, în care, în esenţă, Gorbaciov îi reproşase că îl vorbeşte de rău cu Erich Honecker, liderul comunist est-german, iar Ceauşescu reproşa că Uniu­nea Sovietică tăiase livrările de gazele şi petrol contracte către România (ur­mând ca po­pulaţia să facă o iarnă în frig, motiv de proteste).

Gorbaciov îl primise la Moscova pe Silviu Brucan-Bruckner cu un an înainte, în noiembrie 1988, pentru a discuta, la cererea ameri­ca­ni­lor, ac­ţi­u­ni­le de dărâmare a lui Ceauşescu, cu condiţia să nu pome­neas­că ni­mă­nui de acest lucru, cum arăta mai târziu Brucan în cartea sa De la capita­lism la socialism şi retur. „Gorbaciov a declarat de la în­ce­put că este de acord cu ac­ţiunea de răsturnare a lui Cea­u­şes­­cu“, mai spunea Brucan. Tot cu aproa­pe un an înainte, în 20 ianuarie 1989, delegaţia Comisiei Trila­terale (braţul lung al Gru­pu­lui Bilderberg), con­du­să de magnatul Rockefeller şi de evreul Kissin­ger, puneau la cale, la Moscova, cu Gorbaciov şi Primakov, schim­bările vii­toa­re, aşa cum spunea şi Vladimir Bu­kov­schi, că decizia dărâmării re­gi­mu­rilor co­mu­niste „dure“ est-eu­ro­pene a fost luată la Mos­co­va în ia­nu­a­rie 1989, iar „KGB-ul a primit sar­ci­na de a o pune în apli­­ca­re. Ge­neralul Viktor Gruşko [adjunct al preşedintelui KGB Vladimir Kriucikov, acesta a acţionat şi în Cehia^[16]] a fost însărcinat cu aceas­tă ope­ra­ţi­u­ne… În Ro­mâ­nia, operaţiunea a avut mai mult suc­ces, din punc­tul de ve­de­re al Moscovei. Ei au vrut ca Iliescu să vină la putere ca rezultat al aces­tei ope­­ra­ţi­uni, iar el a venit la putere“ (a se vedea paginile 107-112 din prezenta lucrare).

Cum am mai arătat, a urmat dărâmarea lui Ceauşescu pe fondul unei prezenţe secrete de manipulatori ai evenimentelor, în frunte cu tru­pe­le în civil ale KGB şi GRU, în fruntea cărora, la Bucureşti, s-a aflat în­suşi Dmitri Fonareff, cel care participase din partea KGB la întâlnirile de taină ale lui Gorbaciov cu liderii occidentali, care cereau schimbări şi la Bucu­reşti. Printre aceştia se afla şi un anume azer Cinghiz Abdullaev, ofiţer în con­tra­spi­­onajul militar sovietic, care în 1990 a fost declarat „persona non grata“ în România. El a scris mai târziu un roman istoric des­pre acele evenimente, numin­du-le „răscoa­la din decembrie ’89“. Ediţia românească a cărţii ex-spionului sovie­tic (Beznă sub soare, 2009) a fost postfaţată de generalul (r) Victor Ata­nasie Stăn­culescu, unul dintre personajele cărţii, implicat din plin în eve­nimente şi asociat organizaţiei Semper Fidelis a lui Francisc Tobă.

Generalul Stănculescu îl confirma pe ex-agentul sovietic, arătând că unele grupuri speciale au sosit în România la ordinul dat de pre­şe­din­tele KGB de atunci Kriucikov. Pentru păstrarea secretului aces­tor acţiuni, „des­pre sosirea lor în România nu ştia nimeni, nici chiar ambasadorul so­vietic la Bucureşti şi nici chiar rezidentul KGB în România“. Secretul mi­si­­u­nii lor este subliniat de replica unui superior din KGB: „Îţi dai seama ce vor scrie ziarele din întreaga lume dacă un singur om de-al tău va eşua sau va ră­mâne lungit pe caldarâm, în rol de cadavru“ în România. Iar misiunea lor, cum o descrie Abdullaev, ar fi fost doar provocarea dezordinii prin ames­te­cul în mulţimea care participa la mitinguri, ca şi înlocuirea lui Ceauşescu „cu o persoană mai puţin odioasă şi loială ţării lor“ (U.R.S.S.?).

După 1990, cam în acelaşi timp cu declinul Uniunii Sovietice, îl re­găsim pe Fonareff în acţiuni din cele mai ciudate.

Mai ales din 1989, tot ceea ce se ştie oficial despre Fonareff este ceea ce a vrut el să se ştie, prin datele biografice pe care le-a postat pe site-ul organizaţiei sale de securitate (old.nastrussia.ru), şi, având în vedere ca­racterul misiunilor ultrasecrete pe care le-a avut din 1987 prin lume, este foarte pro­babil ca să fi aco­pe­­rit adevărul cu legende, precum cea că a ple­cat din funcţia de şef al direcţiei IX a KGB în august 1989. Totul este în­văluit în ceaţă în biografia sa de până în 1994. El admite doar că din 1987 a colaborat cu Secret Service-ul din SUA, devenind mai apoi şi pre­şedinte al The Worldwide Bodyguard League din Los Angeles, SUA.

Deoarece a participat la evenimentele de la Bucureşti din decem­brie 1989, care urmau să fie violente, Fonareff trebuie să fi avut un act formal de demisie din KGB, posibil încă din august, pentru ca, în cazul în care ar fi căzut prizonier, Uniunea Sovietică să poată susţine că el a acţionat pe cont propriu, dar se ştie că toţi kaghebiştii care au fost recrutaţi pentru misi­u­ne au fost transferaţi sau reîncadraţi la o unitate specială.

Din 1990 şi-ar fi început activitatea de securitate privată, chiar dacă a fost, la început, o formă de acoperire a misiunilor oficiale, dar putem vedea că el nu mai era un slujitor al statului sovietic sau rus, ci al unei structuri suprastatale. Abia în anul 1994 devenea membru al Clubului Veteranilor de Stat, ceea ce indică data adevăratei sale retrageri, după căderea Uni­­unii Sovietice şi a familiei Gorbaciov (Fonareff devenise foarte apropiat de Raisa Gorbaciova). În 1995 a fondat NAST (Asociaţia Naţională de Pro­tec­ţie rusă, de firme de bobyguardzi, de fapt) şi a asociat aceasta la Ibssa, la rân­dul ei tutelată de Sovereign Military Order of Malta (Smom), con­fir­mând ast­fel tre­cerea de la spionajul sovietic la cel global, fiind binecunoscută prac­tica spionajului la cavalerii de Malta, ca şi pasiunea pentru supranatural, ex­primată la Fonareff ca „metacontact“.

În anul 2000, Dmitry Fonareff devenea preşedintele Worldwide Bodyguard League (Wblg, Liga Mondială a Gărzilor de Corp), o struc­tu­ră a Ibssa, care în 2005 a organizat în România competiţia Wblg Dracula Tour & Cup, în care echipele internaţionale s-au întrecut în exerciţii de ac­ţiuni în ambuscadă, luptă sub atac şi trageri speciale cu arme de foc („Top 9 exer­cises“; detalii la http://www.ibssa.org/var/pdf/00284.pdf).

Din 2003, adevăraţii stăpâni ai lui Fonareff ieşeau la iveală, căci el apărea ca membru al comitetului director al unui forum internaţional de se­curitate bancară „banking security“, iar anul următor beneficia de un con­tract cu Microsoft, pentru ca din 2004 să devină preşedinte de onoare al Umbrelor Cenuşii („Grey Shadow’s“), „clubul internaţional de pro­tecţie cor­po­rală“ din Rusia, concomitent cu asigurarea personală a pro­tec­ţi­ei pentru evreul internaţional Henry Kissinger, care în 2004 a efectuat o deplasare di­plo­matică discretă la Moscova. Totodată, Fonareff asigura şi protecţia mai multor afacerişti americani în Rusia (fiind liderul echipei de pază pentru Rusia a lui Bill Gates) sau a congresman-ului american Kurt Weldon (vice-preşedinte al „Grupului de studiu Duma-Congress“, o struc­tu­ră oficială inter-parlamentară dintre SUA şi Rusia), dar mai ales i-a asigu­rat protecţia pri­vată lui Alexander Vershbow, ambasadorul SUA la Moscova, apoi secretar general al NATO. Se spune că preşedintele rus Vladimir Putin, fost KGB-ist şi el, nu îl agreează pe Fonareff, şi are şi motive, deşi cel din urmă este înconju­rat de o pleiadă de foşti general KGB şi FSB.

Relaţia lui Fonareff cu Kissinger datează cel puţin din 20 ia­nu­a­rie 1989, când evreul conducea la Moscova delegaţia globalistei Comisii Trila­te­ra­le, împreună cu magnatul Rockefeller, unde, împreună şi cu liderii sovietici Gorbaciov şi Primakov, planificau schimbările geo-politice est-eu­ro­pene, iar Fonareff le asigura protecţia, apoi participa la impunerea aces­tor schimbări „revoluţionare“.

Când Henry Kissinger atinsese culmile carierei sale, ca şi con­si­lier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Nixon, presa ame­ri­cană spunea despre el că este, de fapt, „adevăratul preşedinte“ al SUA. Din anii ’80 el era un oficial de rang înalt al organizaţiei evreieşti de tip ma­so­nic B’nai B’rith, membru, de asemenea, al plutocratelor Bilderberg, Aspen Institute şi Comisia Trilaterală, al Marii Loji masonice elveţiene Alpina (cea care se identifică cu Prioria Sionului, ca „parte dintr-o reţea de societăţi se­cre­te“ ce con­tro­lea­ză lumea), al elitis­tu­lui Bohemian Club şi al mai multor cluburi think-tank ce se preocupă să dirijize anti-democratic omenirea. El este, de aceea, unul dintre cei mai autorizaţi reprezentaţi ai puterii globale din umbră.

Ce făcea Kissinger în Rusia prin anii post-sovietici?! Încerca să continue ceea ce începuse în planul organizării globale cu Uniunea Sovie­tică, de data aceasta vrând să aducă Rusia la remorca acestei ordinii in­ter­na­ţionale secrete. Se întâlnea, de exemplu, cu Primakov, care, din con­­spi­rator ală­turi de Gorbaciov în 1989-1990 (căruia i-a fost principalul con­si­lier diplo­­matic), a ajuns apoi un reorganizator al uneia din aripile KGB, în­deplinind în 1998-1999 şi în funcţia de prim-ministru al Federaţiei Ruse.

Evreu după mamă (Anna Primakova) şi cu tată necunoscut (cum a scris chiar el în: Yevgeny Primakov, Russian Crossroads: Toward the New Millennium, 2008), Primakov era nepotul celebrului medic evreu Yakov Davi­do­vich Kirshen­blat (biolog sovietic proeminent: endocrinolog, fiziolog, ento­mo­log, zoo­log şi pa­razitolog) şef al departamentului de Fiziologie Umană al In­sti­tu­tu­lui Medi­cal din Cernăuţi în perioada 1954-1980.

Evgheni Primakov a activat între 1956 şi 1970 ca jurnalist so­vie­­tic în Orientul Mijlociu, mai ales drept corespondent al ziarului Pravda, peri­oa­dă în care a efectuat mai multe misiuni secrete, inclusiv în SUA, ca agent KGB cu numele de cod Maksim. Cu scurte întreruperi, cea mai lun­gă pe­rioadă, din 1970 până în 1989, când s-a dedicat relaţiei cu li­de­rul Uniunii Sovie­ti­ce, Primakov a petrecut-o ca şef al Institutului de Eco­no­mi­e Mon­di­ală şi Re­la­ţii Internaţionale (Imemo, în rusă) de la Moscova, numit pe scurt In­sti­tu­tul de Economie Mondială.

Acest institut (cum exista unul şi la Bucureşti, unde lucra până în 1990 Mugur Isărescu) acorda o importanţă deosebită „analizei schim­bă­rilor în relaţiile economice, politice şi sociale din lume şi importanţa aces­tora pentru consolidarea securităţii şi stabilităţii internaţionale şi pentru pro­­movarea cooperării internaţionale“ (bla, bla în favoarea noii ordini mon­di­ale), fiind deci locul unde au fost concepute, ca „necesare“ (Uniunea So­vi­e­­ti­că nu mai făcea faţă, economic, războiului rece), reformele lui Mihail Gorba­ciov, „perestroika“ şi „glasnost“. Şi la noi, reformatorii conspiratori din jurul lui Brucan, lucrau la Academia de partid, la Institutul de Economie Mon­dială sau la ADIRI (Aso­ciaţia de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţio­nale, care l-a avut pe Silviu Brucan şef, o vreme).

Primakov devenise de la începutul anilor ’80 un colaborator de forţă al KGB privind nevoia de noi strategii economice, astfel că, înainte de Gorbaciov, schimbările fuseseră impuse de şeful KGB, Iuri Andropov, care din noiembrie 1982 a devenit secretarul general al partidului comu­nist şi al URSS. Era anul când şi Fonareff venea şef la Direcţia IX a KGB. Dar Andropov a mai trăit doar şaisprezece luni, i-a luat locul Gorbaciov şi a continuat „planul“ cu Primakov şi cu aripa fidelă a KGB.

Când evreul Brucan venise la Moscova în noiembrie 1988 pentru a aranja dărâmarea lui Nicolae Ceauşescu, el s-a dus, ca acoperire ofi­ci­­ală, chiar la Instiutul de Economie Mondială al lui Primakov, ca şi la cel gea­­măn al acestuia, Institutul pentru Economia Sistemului Mondial Socialist (the Institute of Economy of the World Socialist System), unde a par­ti­ci­pat la o întâlnire cu Igor Evghenevici Guriev, director adjunct „care se ocupă cu problema socială… şi încă 10 persoane“, iar „interlocutorii so­vietici s-au eschivat să dea detalii în legăţură cu conţinutul convorbirilor“ (Nota strict secretă a Securităţii nr.B/00771801 din 5.XII.1988, întocmită de UM 0195 Bucureşti „în legătură cu deplasarea la Moscova a lui Silviu Brucan“; după cartea de documente a lui Radu Ioanid, Dosarul Brucan). În realitate, de­par­te de ochii Securităţii române, Brucan se întâl­ni­se inclusiv cu Gorbaciov, care i-a spus că vor colabora la dărâmarea lui Ceauşescu.

La două luni după Brucan, venea la Moscova şi Kissinger împre­u­nă cu Rockeffeler şi se întâlneau tot cu Gorbaciov şi cu Primakov, având ace­eaşi temă centrală, schimbările aşteptate de către plutocraţii globali în Euro­pa răsăriteană şi în Rusia sovietică.

Am văzut deja, în afară de organizaţiile supra-statale şi servi­cii­le secrete, trei evrei (Kissinger, Primakov şi Brucan-Bruckner) implicaţi în de­clan­­şarea acestor evenimente, dar ei au fost mai mulţi, începând cu chiar binecunoscutul George Soros, cum am arătat şi în capitolul Rothschild, Sörös şi Rusia Comp., din lucrarea Familia Rothschild^[17]:

„George Sörös şi-a axat activitatea asupra Uniunii Sovietice din perioada Gorbaciov, adică din anii ’80 (după ce invadase cu agen­ţii săi Ceho­­slovacia, Ungaria şi Polonia), având timp să creeze o în­trea­gă reţea «rusă» de or­ga­nizaţii, şi să susţină un mare grup de co­la­bo­ra­tori care călătoreau în afara Rusiei sovietice. Când a ajuns Mos­co­va, în 1987, şi l-a îmbrăţişat pe dizi­den­tul Saharov, Sörös a fost a apla­udat de către intelighenţia rusă. Se vorbea des­pre el ca despre un demo­crat, un sus­ţinător şi un învăţător, un in­ves­titor stra­te­gic, tot­oda­tă un geniu fi­nan­­ciar al ca­pi­ta­lismului. A fost imediat in­­trodus la Raisa Gor­baciova, soţia boss-ului URSS, şi a înfiinţat o fun­­da­ţie ame­ri­ca­no-sovietică, numită Cultural Initiative. Relaţia lui Sörös cu Raisa Gor­baciova, care avea o imensă influenţă asupra lui Mihail Gorbaciov, avea să devină una per­manentă, deşi ascunsă de ochii lumii şi men­ţi­nută în maximă discreţie.

În scurt timp, Sörös a reuşit să ocupe poziţii che­ie la Mos­co­va, bazele activităţii sale în Uniunea Sovietică fiind create de însuşi Mihail Gorbaciov, care ştia bine că intra în combinaţie cu un pro­e­mi­nent ide­olog al anti-comunismului, îndeaproape asociat cu serviciul secret ame­rican, CIA-ul, şi cel israelian, Mossad-ul, dar care cedase influenţei «bur­gheze» a soţiei sale Raisa, şi care, spre deosebire de el, la obâr­şie un simplu ţăran care a ajuns să facă o facultate, ea pro­­ve­nea dintr-o familie a ultra-burgheziei comuniste moscovite din anii ’50, dominată de evrei, şi care l-a introdus şi pe studentul Gorbaciov în această lume fascinantă pentru el, a prietenilor ei. Este de noto­ri­e­tate astăzi pentru is­torici ataşamentul din acei ani al lui Mihail Gor­baciov pentru acea lume, ca atunci când a luat atitudine publică pen­tru a-şi apăra unul dintre profesorii evrei, anti-stalinist, în plină cam­pa­nie anti-sionistă şi anti-evreiască declanşată de Stalin, pre­şe­din­tele PCUS şi «tătuc» al Rusiei.“

În plus, în anii ’80 Gorbaciov avea un spri­­jinitor secret chiar la vârful CIA. Este vorba de Mel Goodman, şeful de divizie de la Sova (Bi­ro­ul de analiza al CIA pentru URSS), care a intrat în conflict în in­te­ri­o­rul CIA cu Ro­bert Gates, ultimul nevăzând oportună sprijinirea de către SUA a lui Gor­baciov. Şi, evident, Goodman era cel care îi asigura, din partea CIA, spa­tele lui Sörös în acţiunile din spaţiul rusesc.

În afară de consilierea îndeaproape a lui Gorbaciov, Primakov a devenit în 1989 şi preşedintele uneia dintre cele două camere ale par­la­mentului sovietic. După august 1991, Primakov a fost numit şef la KGB-ul reformat, directorul aripii de spionaj extern. După formarea Federaţiei Ruse în decembrie 1991, Primakov a păstorit tranziţia spre controlul KGB de către guvernul rus, sub noul nume de Serviciul de Informaţii Externe (SVR, de la Sluzhba Vneshney Razvedki, în rusă). El a păstrat aparatul vechi de informaţii externe al KGB sub această eticheta nouă SVR şi nu a condus la epurări de personal sau la reforme structurale. Primakov a condus acest serviciu din 1991 până în 1996, perioadă în care a avut loc şi reala tranziţie spre privat a lui Fonareff.

Această tranziţie a KGB-ul este descrisă astfel de către Cinghiz Abdullaev, ofiţer în con­tra­spi­­onajul militar sovietic care a condus o grupă de visautniki (ofiţeri Spetnaz ai GRU) în România la „revoluţia“ din decembrie 1989, în cartea sa Beznă sub soare:

„Rămânând încă vreo câteva luni la conducerea statului, care deja se destrăma, Mihail Gorbaciov ia hotărârea să divizeze spionajul şi contraspionajul după modelul CIA şi FBI din America. Şi atunci, şef al spionajului este numit academicianul Evgheni Primakov. Gorbaciov do­rea să-l numească ministrul său la afacerile externe, însă i s-a dat de înţeles că principalele state occidentale vor privi cu foarte multă ră­ceală numirea unei asemenea persoane, care nu şi-a ascuns strânsa afinitate anterioară faţă de organele KGB. A trebuit să-l jertfească pe Primakov şi, ca un fel de compensaţie originală, i-a oferit funcţia de nou director al Serviciului Central de spionaj… Primakov a reuşit să supra­vieţuiască şi după destrămarea Ţării [Uniunea Sovietică], şi după ple­carea lui Gorbaciov. A rămas să conducă SIE din Rusia. De aceea şi maiorul Maximov a avut noroc. Ca şi alte câteva mii de alţi ofiţeri care se pregăteau să părăsească deja KGB când au nimerit în spionajul divizat, în departamentul lui Primakov… Primakov nu a trecut la distru­ge­rea propriului departament…“

O parte a KGB-ului a fost însă distrusă, căci la 18 august 1991, preşedintele KGB Vladimir Kryuchkov, împreună cu şapte lideri sovietici a format „Comitetul de Stat pentru situaţia de urgenţă“ încercând să răs­toar­ne guvernul Uniunii Sovietice al lui Gorbaciov, pe care l-a şi arestat, în scopul de „a păstra integritatea Uniunii Sovietice şi ordinea con­sti­tu­ţi­o­nală“. În două zile, încercarea de „lovitură de stat“ a şefului KGB s-a pră­buşit datorită armatei, al cărui serviciu secret executase mai multe misi­uni pentru Gorbaciov, acum arestându-i pe „pucişti“ (pe liderii sovietici autentici, speriaţi de prăbuşirea economică reală, adusă de reforme), ca şi datorită pionului de rezervă al lui Soros, rusul Boris Elţîn. Promovat lider politic prin­ci­pal al Moscovei chiar de Gorbaciov, din 1987, oportunist, Elţin a ata­cat totuşi parti­du­l comunist (PCUS), atrăgând interesul cercurilor oculte de putere occidentale asupra sa, care i-au cultivat imaginea mondială prin uni­ver­sitatea americană Johns Hopkins (din plin angajată în pro­gra­me­le Sörös), care i-a organizat „congressman-ului Elţîn“ un tur­neu în SUA, unde a fost foarte bine primit de oficialităţile americane care trebuiau să îi asi­gu­re sprijinul politic^[18].

Urmare acestor lovituri, KGB a fost urmat de Serviciul Federal de Contrainformaţii (FSK) din Rusia, care s-a descotorosit de comuniştii din interior, fiind la rândul lui urmat de Serviciul Federal de Securitate al Fede­raţiei Ruse (FSB). Fidelii precum Fonareff au avut un viitor bun.

Şi George H.W Bush (Bush tatăl), preşedintele SUA care a pus în decembrie 1989, la Malta, lumea la cale împreună cu Gorbaciov, ca şi David Rockefeller, magnatul plutocrat care venise în acelaşi an, în ianu­a­rie, la Moscova, împreună cu Kissinger, în acelaşi scop, pentru a-l pre­găti şi instrui pe liderul sovietic, sunt amândoi membri ai ordinului cava­le­rilor de Malta. Vedem acum că şi kaghebistul care le asigura protecţia este afiliat unui ordin de Malta (SMOM) prin Ibssa.

În 29 iunie 2017, sforarul Kissinger se afla din nou la Moscova, având bineînţeles ca bodyguard pe Fonareff. El venise să participe la dez­­baterile de la „Primakov Readings“, un forum politic anual de experţi, diplo­maţi şi politicieni, constituit după moartea prietenului Primakov în 2015. În spatele acestui eveniment, pe agenda discretă a lui Kissinger se afla şi întâlnirea cu preşedintele rus Vladimir Putin, căruia avea să-i transmită un mesaj după ce se întâlnise în prelabil cu preşedintele SUA Donald Trump iar peste o lună Trump şi Putin urmau să se întâlnească pentru prima dată oficial la summit-ul G20 din Germania.

Nu poate fi o coincidenţă că aceleaşi personaje care au pus la cale evenimentele din 1989, marcate în primul rând prin întâlnirea de la Malta dintre Bush şi Gorbaciov, sunt implicate în sforării tainice cu Moscova şî în 2017. Căci, după cum arăta şi cel cel mai mare ziar american, principalul canal secret de comunicaţie dintre Trump şi Putin a fost asigurat tot de către un cavaler de Malta, unul foarte bogat.

Astfel The Washington Post, titra în 4 aprilie 2017 că Fon­da­to­rul Blackwater a avut o întâlnire secretă în Seychelles pentru a stabili un ca­nal subteran Trump-Putin („Blackwater founder held secret Seychelles meeting to establish Trump-Putin back channel“), referindu-se la faptul că miliona­rul Erik Prince, fondatorul armatei private Blackwater (cea care face toate treburile murdare pe fronturile de luptă ale SUA, în locul armatei regu­la­re sau în locul CIA), eminent cavaler de Malta, s-a întâlnit în ianuarie 2017, înainte de instalarea oficială ca preşedinte a lui Trump, cu un rus foarte apropiat de Vladimir Putin, pe insula Seychelles din Oceanul Indian, pen­tru a stabili un canal de comunicare secret între cele două administraţii, ame­­­ricană şi rusă. Întâlnirea a fost mediată de casa regală a Emiratelor Arabe Unite, pentru care Blackwater Worldwide este angajată ca armată privată.

Prince, proprietarul imperiului paramilitar, a fost un avid suporter al lui Trump pentru preşedinţia SUA, făcând donaţii în dolari în sume de şase cifre pentru campania acestuia, iar sora lui Prince, Betsy DeVos, are o funcţie de secretar în adminis­tra­ţia lui Trump^[19].

Un alt personaj important din conducerea Blackwater World­wide, fost inspector general al Pentagonului, Joseph Edward Schmitz, care a de­venit în 2005 directorul de operaţiuni al Blackwater, este şi el Cavaler de Malta şi membru Opus Dei. Fratele său, John P. Schmitz este că­să­to­­rit cu sora Columbei Bush, nora ex-preşedintelui Bush tatăl, şi el Cava­ler de Malta şi fost şef CIA. Un raport elaborat în 2007 de euro­par­la­mentarul Claudio Fava pare să confirme legăturile dintre Blackwater şi Ordinele de Malta, arătând că „baza operaţională a companiei Blackwater USA este în Malta“, care este implicată în ilegalul „Program de Extrădări Extra­or­di­na­re“, mai bine cunoscut sub numele de „Închisorile CIA“^[20].

„Cavalerii provin din toate ţările Europei. Şi astăzi în Malta, le sunt arătate turiştilor opt capele dedicate diferitelor limbi ale Ordinului: franceză, italiană, engleză, spaniolă, germană şi diverse dialecte ale aces­tora. Existau sedii diferite pentru fiecare limbă, care erau numite auberge, un fel de hanuri sau palate în care cavalerii provenind de pe aceeaşi fili­eră locuiau împreună. Structura aceasta o întâlnim astăzi şi în trupele Nato, cu care cavalerii au multe lucruri în comun. Simbolismul lui opt apare atât în Crucea de Malta cât şi în simbolul Nato. La fel cum Nato a fost constituit ca o forţă militară de apărare a păcii, şi acest Ordin este alcă­tu­it din «cavalerii ai păcii»“^[21]. Deci Blackwater, cea mai mare armată pri­vată din lume, are legături directe cu CIA şi este partenerul din umbră al ad­mi­nistraţiei americane, având uriaşe profituri de pe urma războaielor.

După ce timp de secole au reprezentat o forţă armată terestră şi navală, Cavalerii de Malta se prezintă în zilele noastre mai mult ca o im­por­tantă putere financiară şi politică. Conform propriilor statistici, Ordinul de Malta sau Ioaniţii numără în prezent circa 12.500 de „cavaleri“, căro­ra li se alătură 80.000 de voluntari. Totuşi, există numai 38 de cavaleri de Malta plenari, care au depus cele trei jurăminte: de castitate, de sărăcie şi de supunere. Restul sunt persoane care nu au depus decât jurămân­tul de obedienţă totală faţă de Ordin, deşi sunt numiţi tot cavaleri.

Majoritatea membrilor erau de origine nobilă, dar azi printre con­diţiile primirii în Ordin se află cele de poziţie socială importantă, titluri şi o mare avere. Această condiţie este cheia puterii financiare a cavalerilor. În trecutul mai îndepărtat, averile nobililor care deveneau cavaleri de Malta re­veneau la moartea acestora Ordinului. Ţinând cont de poziţiile de pu­te­re pe care le ocupă în societate, jurămintele faţă de ordin îi transformă în „in­stru­mente ale unor interese străine de cele ale popoarelor sau statelor pe care ar trebui să le reprezinte“ (op.citat).

Îi regăsim acum peste tot, dar mai ales în super think-tank-ul ame­rican Council on Foreign Relations (CFR), în CIA, FBI, NATO, Bilderberg, Comisia Trilaterală. Aproape toţi Cavalerii de Malta occidentali deţin func­ţii politice care le conferă imunitate diplomatică, sustrăgându-se astfel, ade­sea, oricăror cercetări.

Deşi ar trebui să se menţină adversitatea dintre masonerie şi Cavalerii Ioaniţi (de Malta), masonii revendicându-se din rivalul ordin al Cavalerilor Templieri, desfiinţat de Vatican, în practică se poate constata chiar şi existenţa unor strânse legături ale ordinului cu masoneria. În bine­cu­noscuta „Emblematic structure of freemasonry“, reiese că în masoneria ritului de York apare şi gradul Order of Knigts of Malta, urmat de gradul superior al cavalerilor Templieri. Apoi, în lucrarea sa Cavalerii întu­ne­ri­cu­lui, François Hervet arăta că: „în decembrie 1969 a avut loc o întâlnire se­cretă în biroul contelui Umberto Ortolani, ambasadorul cavalerilor de Malta în Uruguay, la care au participat mai multe capete ale marii loji ma­so­ni­ce P2: Licio Gelli, Roberto Calvi, Michele Sidona, toţi implicaţi în omo­râ­rea Papei Ioan Paul I şi în masive fraude bancare“ (!?).

Allen Dulles şi Bill Donovan, primii directori ai CIA, „taţii“ acestui serviciu de informaţii, erau cavaleri de Malta. La fel ar sta lucrurile şi cu urmaşii lor: Wiliam Casey, directorul CIA în timpul guvernării Reagan şi John Mc Cone, directorul din timpul guvernării Kennedy. Apoi mulţi mem­brii notabili din armata SUA sunt cavaleri de Malta: Alexander Haig, se­cre­tar de stat în timpul preşedintelui Ronald Reagan, şeful personalului de la Casa Albă în timpul guvernărilor Nixon şi Ford; William Westmore­land, general american care a comandat operaţiunile militare în războiul din Vietnam; Charles A. Willoughby, general în armata SUA şi şeful spi­o­najului în timpul războiului din Corea etc. Mai sunt cunsocuţi ca şi cavaleri de Malta: Tony Blair, fostul premier al Marii Britanii; David Rockefeller, mare magnat, personaj cheie în tot ceea ce înseamnă conspiraţii (care a fost, înpreună cu Kissinger să pună lumea la cale cu Gorbaciov la Moscova în 1989); J. Edgar Hoover, fost director al FBI; Giscard d’Estaing, fost pre­şedinte al Franţei; Juan Carlos, rege al Spaniei; sau, din nou, fost pre­şe­dinte al SUA George H.W. Bush, care a pus lumea la cale cu Gorbaciov, la Malta, tot în 1989.

Dintre cavalerii de Malta, nu trebuie uitat nici Reinhard Gehlen, fost general nazist, şef al serviciilor de spionaj din Germania până în 1968, recrutat apoi de SUA pentru a coordona acţiunile de spionaj din timpul răz­boiului rece în Uniunea Sovietică, poate şi acesta fiind unul din canalele de di­alog cu kaghebişti precum Fonareff.

Am văzut că Ibssa (structura internaţională a firmelor de body­guradzi conduse de foşti oficiali de stat) este controlată de un ordin al ca­valerilor de Malta, Sovereign Order of St. John of Ierusalem, în con­du­ce­rea căreia, a Ibssa, se află mai mulţi israelieni. Dar faptul că Ioaniţii sunt la ori­gine catolici, nu i-a făcut niciodată să nu aibă bune relaţii cu evreii, fapt marcat încă de când i-au conferit o distincţie a Ordinului de Malta lui Am­schel Mayer Rothschild (1744 – 1812), unul din cei cinci fraţi care au pus bazele dinastiei financiare Rothschild.

Am văzut şi că cel care conduce Ibssa este posesorul maghiar al unei firma de pază şi security, un anume George Popper (nume ger­man, foarte frecvent şi la evreii răsăriteni, însă, ca şi în Israel), care este „general“ din 2005 în organizaţia extremistă „Hungarian Natio­nal Guard“ (Nem­zeti Gárda, fondată de partidul „neo-nazist“ Jobbik) ataşată de pa­ra­mili­tara Magyar Gárda. Acest Popper, născut în 1947, este şi el cava­ler de Malta, chiar unul important, căci în cadrul ordinului are funcţia de mi­nis­tru de „Afaceri interne“ şi gu­ver­nator al „Sovereign Order of Saint John of Je­ru­­sa­lem, Knights of Malta, Fede­ra­ti­on of Autonomous Priories“.

În timp ce cartea lansată la Bucureşti în 2010 de către gene­ra­lul KGB Dmitri Fonareff se numea Metacontact (având în colectivul de re­dac­ţie o seamă de ex-generali KGB şi FSB), editare de carte sprjinită direct de Ibssa, principala firmă a şefului Ibssa, acest Popper, se cheamă Multi­con­tact Ltd. Gurile rele spun că atunci când a venit la Bucureşti Fonareff s-a angajat în faţa rezerviştilor români de la Semper Fidelis, că se va îngriji personal să nu îi lipsească nimic generalului Atanasie Stănculescu în în­chisoare (caviarul, de exem­plu!). Emil Străinu şi Francisc Tobă erau de faţă, susţinători ai publicării cărţii lui Fonareff (care a fost publicată numai în România), ca şi şeful Ibssa pe România.

În România activează, ca şi pe plan internaţional, două „aripi“ ale Cavalerilor de Malta: „Ordinul Suveran Militar de Malta“, reînfiinţat în 1990 şi în care s-a înscris şi Adrian Năstase, şi „Ordinul Suveran Sfântul Ioan de Ierusalim, Cavaleri de Malta“ adus în ţară în 2003 de omul de afaceri Constantin Buzatu, proprietarul unei firme de pază arădene şi prim şef al Ibssa în România, prieten cu Fonareff.

Ordinul Suveran Militar de Malta numără în România aproape 2000 de membri (din care doar vreo 30 de „cavaleri“), organizaţi în 30 de fi­liale. Ca şi masoneria, în acelaşi timp, ei debutat în România în 1990 cu concursul şi participarea ministerului de Externe. În cartea sa, Între linii, artistul grafician Eu­gen Mihăescu arăta că acest fenoment s-a pe­tre­cut „în goana pentru căpătuire a noilor emanaţi“, care „au dorit să se umple şi de onoare prin afiliere la tot felul de organizaţii oculte“. „De organizaţii secrete – îşi amintea dl. Mihăescu – se ţineau şi funcţionarii plătiţi din bani publici. În Ministerul de Externe, directorul administrativ Tănase s-a îm­pri­etenit cu un domn în vârstă, pe nume Şoneriu, care avea un imobil pe strada Polonă. L-a ajutat să îl revendice şi să îl recupereze după care l-a transformat în ambasadă a Ordinului de la Malta. Cu ocazia aceasta, gu­rile rele spun că funcţionarii importanţi din minister s-au făcut cavaleri!“.

Cealaltă ramură a cavalerilor de Malta, apărută mai târziu în România, ţine de sistemul Prioratelor naţionale instituit de o Confederaţie a Cavalerilor Cruciaţi, organizaţie internaţională căreia din 1955 i s-a re­cu­noscut dreptul de a constitui o federaţie supranaţională.

În prezent şeful Ibssa în România este şi şeful filialei locale a acestui Sovereign Order of St. John of Ierusalem, cavalerii de Malta, res­pectiv „Don“ Iulian Moisescu, şef UNPR („partidul generalilor“, al lui Gabriel Oprea). Când Iohannis a început războiul cu Oprea-UNPR şi Moisescu a fost acuzat de evaziune fiscală, prin firma sa de protecţie şi pază. Acest „Don“ al cavalerilor români de Malta, Iulian Moisescu, este un fost ofiţer M.Ap.N., aflat şi el la ministerul Apărării în decembrie 1989, la mă­celul de la „revoluţie“, ca şi Emil Străinu şi alţii, şi este asociat şi ad­mi­nis­trator al firmei de paza Aquila Security My Guard SRL, firma prin care ar fi pre­judiciat statul cu 500.000 de euro. Când a fost pus sub acuzare, în 13 oc­tombrie 2015, Moisescu era vicepreşedintele „Departamentului pentru apărare din UNPR“.

Iulian Moisescu a scăpat o relatare uluitoare despre ce s-a în­tâm­plat la ministerul Apărării în 22 decembrie 1989, chiar în curtea aces­tuia, aspect asupra căruia vom reveni imediat.

Deşi este „Marele Prior General al Marelui Priorat Autonom, Os­pitalier, Spiritual şi Militar al Suveranului Ordin al Sfantului Ioan din Ie­ru­salim Cavaleri de Malta“ din România, „Alteţa Sa Don Iulian Moisescu“ este şi un important mason din Marea Lojă Naţională din România. El a fost „Asistent“ al Marelui Maestru E.O. Chirovici, şef al MLNR până în 2010, când s-a implicat în manipularea alegerilor pentru şefia marii loji, astfel încât să câştige partida SRI-ului, Mircea Gheordunescu, şi nu ac­tu­a­lul Mare Maestru, Radu Bălănescu^[22].

Am văzut mai sus că cei mai mulţi din actorii ex-militari care în ultimii 28 de ani au prosperat prin diverse structuri ale statului şi diverse organizaţii mai mult sau puţin secrete, au fost toţi legaţi de latura com­plo­tului kaghebist-globalist al revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt, mai direct sau mai puţin vizibil, legaţi şi de Dmitri Fonareff, generalul KGB care a condus operaţiunile asupra României, azi şi el Ibssa şi cavaler de Malta. Unii dintre aceşti actori doar au cuplat cu „mersul evenimentelor“, dar tot s-au bucurat de răsplată.

„Don“-ul cavalerilor de Malta pe România, a relatat cândva:

„În dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989 mai multe zeci de ofiţeri şi sub­ofiţeri am fost desfăşuraţi în lanţ de trăgatori în curtea ministerului [Apărării], cu spatele la clădirea centrală, spunându-ni-se că atunci când vom primi comanda, să privim numai înainte, căci este aşteptat un atac asupra ministerului în acel moment. Când s-a anunţat momentul şi am primit comanda să privim numai înainte, eu am auzit un zgomot de mo­toare în spatele nostru şi, deoarece locul în care mă aflam îmi permitea, m-am întors să văd ce se întâmplă în spatele nostru. Aşa l-am văzut pe Nicolae Ceauşescu coborând dintr-un TAB, moment când căciula de blană neagră i-a alunecat peste ochi. Imaginea a fost dată pe TV de mai multe ori, faza s-a petrecut în curtea MApN, în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989.“ Deci nu cum s-a minţit, că celebra imagine provine de la ducerea în unitatea militară de la Târgovişte a lui Ceauşescu, în 22. Şi nici nu fusese dus cu TAB-ul. Cu mare greutate, mai târziu, colonelul Andrei Kemenici, în amintirile sale din 22-25 decembrie 1989, recunoştea că pe 23 decem­brie 1989, „de teama unui atac“, i-ar fi scos pe cei doi Ceauşescu din uni­tate, în mare secret, dar nu a vrut să recunoască (sau nu a ştiut?) şi că au fost aduşi la Bucureşti, subordonaţii săi doar ţinându-i o zi într-o pădure.

Dezvăluitorul acestei întâmplări, dl. profesor Ion Coja, arăta că a aflat de la un coleg al procurorului D. Voinea, care ştia chiar de la acesta, că „Ceauşescu a fost adus la Bucureşti, unde a avut discuţii cu cineva de la ambasada URSS“. Sau poate că a discutat cu cineva din KGB, abia apoi s-a hotărât să fie ucis, ca să se ascundă totul, iar cine a făcut fil­ma­rea şi montajul arestării, procesului şi execuţiei, Adrian Sârbu, a fost răs­plătit şi el cu funcţii şi cu postul de televiune ProTv. ^[23]

Vedem acum că toţi aceşti militari, actori ai evenimentelor „re­vo­luţiei“, au devenit şi importanţi globalişti, masoni, cavaleri de Malta etc., şefi prin servicii speciale precum STS şi SPP, politicieni de culise.

Francisc Tobă este, în afară de guru al Semper Fidelis, şi vice­pre­şedinte al Asociaţiei „George G. Marshall“ România (constituită de absol­venţii români ai Centrului Marshall al SUA din Germania), ca şi cavaler al altui ordin de tip templier, Ordinul Militar şi Ospitalier al Sfântului Lazăr de Ierusalim (The Military and Hospitaller Order of Saint Lazarus, renăscut ca ecumenic în Franţa, dar cu can­celarii în SUA şi Spania), ordin geamăn cu cel de Malta (şi crucile lor în 8 colţuri sunt foarte asemănătoare). [Când ordinele creştine catolice se stabiliseră la Ierusalim, cavalerii Templi­eri care au contractat lepra au fost trimişi în grija Ordinului Sfântului Lazăr. Aceştia şi-au instruit fraţii din Ordinul Sfântul Lazăr în tehnicile militare şi i-au transformat într-un ordin militar. Istoricii din acea perioada nu mai făceau diferenţa dintre Or­di­ne­le Sfântul Lazar şi Sfântul Ioan, referindu-se la ele în scrierile lor ca la „os­pi­ta­lieri“. Ei au şi azi nişte leprozerii în grijă şi se preocupă de donaţia in­ter­na­ţi­o­na­lă de or­gane, dar şi de poitică. Marele prior pentru România al Ordinului Sfântul Lazăr din Ierusalim este medicul german Axel Mittelstaedt. Marele maestru al ordinului este prinţul Charles Philippe d’Orleans, duce de Anjou.]

Aparent inexplicabila lor prietenie pentru generalul KGB Dmitri Fonareff, i-a făcut să îl sprijine în lansarea cărţii sale în România. Aşa mare drag are generalul Emil Străinu de acest coleg în paranormalisme (sau în manipulare), că în 2017 a scris despre el broşura intitulată Dimitry Fonareff, Previziuni despre viitorul lumii şi al României), o „apă de ploaie“.

Cel mai ciudat este că la congresul al VI-lea al Partidului România Mare, desfăşurat la Bucureşti, la 31 octombrie 2015, Emil Străinu a fost ales noul preşedinte al acestui partid naţionalist, după decesul lui Corne­liu Vadim Tudor. O propunere intens circulată era dl. profesor Ion Coja, dar a fost ales Emil Străinu care în apariţiile sale publice susţinea la un mo­ment dat că „nimeni nu se poate opune globalizării [mondiale]… pentru că se în­cearcă stabilirea civilizaţiei teriene unice… Instituirea civilizaţiei teriene este benefică pentru că la un moment dat este posibil să ne contacteze şi altă civilizaţie, din altă parte, şi atunci cineva va trebui să vorbească în numele Terrei“^[24]. Este contradictoriu ca un lider de partid naţionalist să sus­ţină „noua ordine mondială“ (în care suveranitatea na­ţiunilor nu mai există şi nici naţionalismul), chiar dacă se bazează pe teoria că doar astfel vom putea, noi „terienii“ (probabil un sinonim cu tereştrii) să comunicăm / să ne întâlnim cu extratereştrii (dar este posibil ca această teorie să fie încă o gă­selniţă de manipulare colectivă a maselor largi de arhi­tec­ţii puterii oculte).

Până la urmă, Emil Străinu spunea în emisiunea Codul lui Oreste din 17 septembrie 2011, intitulată „Sfârşitul lumii sau… Noua Or­di­ne Mon­dială“, că a participat ca invitat la întrunirea Grupului Bil­der­berg din 31 mai -3 iunie 2007 de la Istanbul, în Turcia, unde a făcut impor­tan­te expuneri. Cum numele său nu apare pe lista oficială a participanţilor, care de mult nu mai este un secret (nici un român, niciodată, nu a par­ticipat la vreo în­trunire Bilderberg) ne gândim că generalul Emil Străinu a asigurat, printre alţii, partea de enter­tainment a participanţilor sau a soţii­lor acestora, în care, în timp ce vor­bea auditoriului despre extratereştri reptilieni, madam Kissinger le dădea coate doamnei Rockefeller şi doam­nei Rothschild spunân­du-le; „Mi-a zis un băiat de-al nostru, un rus Fonareff, bodyguardul lui Henry, că grasul ăsta din România era militar şi a fost şi el de partea noastră în 1989! Da’ urât este soro! Scuipă când vorbeşte, parcă, nu?“

Textual, Emil Străinu spusese în emisiune că a fost „invitat la în­­trunirea Bilderberg din Turcia de acum câţiva ani“. Se ştie că aceasta avu­­sese loc în 2007, dar chiar în timpul des­fă­şu­rării ei (31 mai – 3 iunie), gene­ra­lul Străinu tocmai se pensionase din SPP şi de la 1 iunie 2007 era an­ga­jat la Parlamentul României drept „consilier pe Probleme de Ame­nin­ţări Neconvenţionale şi Asimetrice“. Era, deci, în delegaţie?

Tot în 2011, generalul Emil Străinu şi Oreste Teo­do­­res­­cu parti­ci­­pau împreună la conventele masonilor români de la Marea Lojă Sim­bo­lică Română, conduşi de Bogdan Gamaleţ şi de evreul Luci­an Cornescu-Ring. Străinu şi Oreste le dădea acestora lecţii la „şcoala Lux in Tene­bres“, la Sărata Monteoru, ocazie cu care Străinu era prezentat masonilor drept „un stăpân al misterelor galac­ti­ce“. După cei doi, vorbind şi ezoteristul de­mo­nolog Dragoş Du­mi­triu, acesta le-a spus masonilor că di­vi­nităţile ne­­ga­tive, demonii, pot oferi omului o cale mult mai scurtă spre nemurire de­cât re­li­giile ge­ne­ral acceptate. În acest scop el a ales-o personal pe „mama de­mo­ni­lor“ şi a vampirilor, pe an­tica Lilith.

Dragoş Dumitriu, spunea că: „Un alt mare iniţiat, Robert Ambelain, a avut o adevărată revelaţie des­co­pe­rind-o pe Lilith. Deşi a scris doar o singură lucrare despre ea… un apropiat al său îmi mărturisea că Lilith a fost pasiunea, chiar obsesia sa de o viaţă“. Robert Ambelain, un mason spe­­ci­alizat în ezoterism, ocultism şi astro­logie, a fost Marele Maestru mondial al Marii Loji de Memphis-Misraim (Grande Loge Française du Rite ancient et primitif de Memphis-Misraim), care în 1998 a devenit Marea Lojă Sim­bo­lică a Franţei (Grande Loge Sym­bolique de France), ceea ce arată de unde a venit şi nu­mele marii loji româneşti condusă de Bogdan Gamaleţ, lojă cu mentori precum Emil Străinu, Oreste şi Dragoş Dumitriu^[25].

În aceeaşi perioadă, în posterele pentru emisiunile lor, Oreste şi Străinu apăreau ca un fel de magicieni deasupra unei pira­mi­­de Illuminati, făcând reclamă la nişte dispozitive pe care le comercializau, aparate care apără chipurile de deochi sau împotriva „câmpurilor psihopatogene…, ata­curi infoenergetice şi energoinformaţionale“ (bau!).

Aceasta este lumea pe care au construit-o în România ema­na­ţii la putere din decembrie 1989, aflaţi în subordinea „arhitecţilor amăgirii“.

                           Cornel-Dan NICULAE     

[1] Catherine Durandin, Moartea Ceauşeştilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă, Bucureşti 2011.

[2] Şt. Dinu, Condamnat la discreţie, Ed. Neverland 2009, p.271-272. A se ve­dea şi Victor Roncea, Vladimir Alexe, Iliescu l-a ucis pe Ceauşescu la ordinul Moscovei.

[3] Victor Roncea, Unde se ascundea unitatea secretă anti-KGB, Ziua 29 iulie 2008; Secretele UM 0110 (I-IV, iulie 2011) în ziaristionline.ro; Un an de la moar­tea generalului Victor Neculicioiu, şeful celebrei Unităţi Anti-KGB UM 0110 a DSS, omul care a confirmat implicarea ruşilor în evenimentele din decembrie 1989 (16 decembrie 2014, pe roncea.ro).

[4] mărturia lui C-tin Isac într-un amplu articol privind acel eveniment, scris de jurnalistul Alex Nedea: Povestea cavalerului fără cap care bântuie România (2014).

[5] Deşi a fost reînfiinţată în 1994 în cadrul SRI, i s-au restrâns drastic atribu­ţii­­le în 1998: „În 1998 – relata un rezervist – a fost chemat activul unităţii succe­soa­re a 0110 şi ni s-a ordonat scurt să ridicăm dispozitivul de pe maghiarii revizionişti şi să închidem dosarele deschise. Pentru că, trebuie să înţelegeţi, şi noi, şi fosta 0110, se ocupa atât de KGB şi STASI, cât şi de AVO şi urmaşele lor. Am zis, bine-bine, dar avem spioni documentaţi, în lucru, oficiali – unul dintre ei este se­cre­tar de stat azi – ce facem cu ei? Nimic, a fost răspunsul. E ordin de sus, de la Cotro­ceni. Unii au răbdat, alţii au plecat.“ (Victor Roncea, Comandamentul unităţii anti-KGB, Ziua din 30 iulie 2008.)

[6] Din anii ’60, pionier în cercetarea infrasunetelor a fost „francezul“ Vladimir Gavreau, care era de fapt rus, numindu-se Vladimir Gavrosky. Acestea sunt frec­venţe de 0,001Hz şi 20Hz ce nu pot fi auzite de urechea umană, dar cu aceleaşi frecvenţe se poate modula o frecvenţă auzită (i se dă acesteia oscilaţii de la un volum mare până la 0). Ele se produc în mod natural în timpul cutremurelor de pă­mânt, al erupţiilor vulcanice, iar valurile oceanelor produc infrasunete cu frec­ven­ţa generală de 0,2Hz, în anumite condiţii acestea generând „cântecul sire­ne­lor“, care îi înnebunea pe marinari odinioară. Pot fi produse artificial şi de motoare, elicoptere, ventilatoare. În funcţie de frecvenţă şi intensitate, efectele variază de la anxietate, frică şi tendinţe sinucigaşe, până la irascibilitate, nervozitate şi su­pă­rare. În prezent, printre ele se găsesc generatoare şi transmiţătoare de sune­te capabile să al­te­reze conştiinţa sau să excite sistemul nervos, iar numeroase forţe de ordine din SUA consideră ca infrasunetele sunt mult mai bune decât gazele lacrimogene, din cauza maniabilităţii superioare.

[7] Şi un fost ofiţer de Securitate cu rang înalt, avea să relateze mai târziu, ca martor, că pa­nica în Piaţa Palatului din Bucureşti a fost creată în 21 decembrie „de un vuiet teribil produs de o instalaţie amplasată pe o maşină a Armatei; acel zgo­­mot, dar şi grupurile de agitatori au făcut ca mitingul organizat de Nicolae Cea­u­şescu pentru a demonstra susţinerea de care se bucura regimul să scape de sub control“. El a insistat că „provocarea“ a venit pe două căi: „zgomotul infernal“ ce a semănat groaza în zecile de mii de ocupanţi ai pieţei („foarte interesant – mai zicea el -, chiar prin masa aceea de oameni simţeai cum îţi vibrează stomacul; în nici un caz nu s-a [zgomotul] produs în niciuna dintre maşinile televiziunii“) şi pre­zenţa unor grupuri de bărbaţi ale căror acţiuni au amplificat panica. Totodată, un raport al Serviciului Român de Informaţii (SRI) cu privire la evenimentele din de­cembrie 1989, arată că „Vacarmul sonor (asemănător cu cel produs de for­ma­ţi­uni de avioane, elicoptere sau tancuri) a provenit dintr-o sursă de ampli­fi­care. Starea de panică nu s-a datorat numai zgomotului produs în difuzoare, ci, aşa cum au relatat mai multe persoane, «a fost vorba despre o senzaţie fizică de spai­mă, resimţită sub forma unei nelinişti atât de puternice, încât aproape că nu te mai puteai ţine pe picioare, iar în urechi îţi răsuna un huruit insuportabil». Discuţii purtate cu specialişti atestă că o atare stare şi senzaţiile descrise mai sus sunt provocate, de regulă, prin emiterea la mare intensitate a unor unde de joasă frec­­venţă, sub pragul audibilului“. (Marius Tucă, Zgomotul infernal care a marcat că­de­rea lui Ceauşescu, în J.N.- 2012, şi Misterele nedezlegate ale nopţii de 21 de­cembrie, în J.N.-2004; tot Marius Tucă este autorul articolului Vuietul, produs de maşini cu număr de Armată în J.N. din 20 aprilie 2004.)

[8] De tânăr locotenent, D-tru-Iliescu era secretar UTC (Uniunea Tineretului Co­munist) la liceul militar Dimitrie Cantemir (1978-1980), iar apoi secretar de partid (1980-1982). Avea să ajungă instructor UTC la Consiliul Politic Superior al Armatei, controlat de Ilie Ceauşescu (fratele dictatorului). După ce a absolvit în 1989 facultatea politico-militară din cadrul Academiei Militare, fusese numit in­struc­­­tor cu propaganda al Partidului Comunist Român la unul din regimentele me­ca­­ni­zate, funcţie din care a participat la „revoluţie“ cu Tab-urile.

[9] În discursul lui Ion Iliescu din noaptea de 22 decembrie 1989 de la tele­vi­zi­unea acaparată de echipa lui, aceasta statua cu de la sine putere: „Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior care coordonează întreaga ac­ti­vitate a Ar­ma­tei şi a unităţilor ministerului de Interne“ („Comunicatul către Ţară al CFSN“). Acest Consiliu, condus efectiv de generalii Militaru şi Stănculescu şi de Măgureanu, avea să se suprapună efectiv cu Marele Stat Major al Armatei.

[10] A. Tudorică şi V. Surcel, Enigmele neelucidate ale revoluţiei sibiene, 2009.

[11] a se vedea interviul din Adevărul din 11 şi 12 aprilie 2010.

[12] Ioan Scurtu, Revoluţia Română din decembrie 1989…, Bucureşti 2009.

[13] http://www.philosophicalanthropology.net/

[14] Albert G. Mackey (grad 33), Encyclopedia of Freemasonry and Its Kindred Sciences, ediţia 1925, New York-Londra. v. www.sherryshriner.com/malta.htm

[15] Lavinia Betea, Întâlnirea cu Gorbaciov din decembrie ’89/Axa Ialta- Malta, via Bucureşti şi Drumul lui Ceauşescu spre Iad a început la Moscova (2009).

[16] Mark Almod, Gorbacev and the Est-European Revolutions (privind conţi­nu­tul acestei lucări a se vedea articolul Tehnica loviturii de stat pe www.dezvaluiri.ro.

[17] Walter Brewitz, Familia Rothschild, Ed. Carpathia Rex (partea a II-a a lu­cră­rii – capitolele Controversa „Protocoalelor Sionului“; Asaltul asupra lumii; Finanţa rothschildiană în Anglia; Patroni ai societăţilor secrete; Printre «Stăpânii SUA»; Rothschildzii şi ctitorirea Israelului; „Etalonul muncă“ împotriva aurului şi a Înţe­lep­ţilor Sionului; „Alianţa“ Mesei Rotunde – „Bilderberg“; Rothschild, Sörös şi Rusia Comp.; Rusia lui Putin, oligarhii evrei şi Rothschildzii; Rothschildzii azi, în era glo­balizării; Gheşeft-uri Rothschild româneşti – are ca autor pe Cornel-Dan Niculae).

[18] Pe larg în capitolul Rothschild, Sörös şi Rusia Comp., din Walter Brewitz, op citat. Un important episod prezentat în acest capitol s-a petrecut în 1990, re­fe­rindu-se la dispariţia re­zervelor de aur ale Uniunii Sovietice via Banca Roth­schild din Londra: în 23 august 1990 Comitetului Central al Partidului Co­mu­nist a emis un document ultrasecret, numit „Nota“ ce viza „pe­ne­tra­rea de mare anver­gură“ a fondurilor Partidului pe pieţele financiare mondiale. În total, Comitetul Central şi grupările regionale ale Par­ti­du­lui au creat câ­teva sute de societăţi pe acţiuni“, iar la 18 sep­tem­brie 1990, te­le­grama numărul 16.383 semnată de Leo­pold Rothschild (vârf al Comisiei Trilaterale şi al Grupului Bilderberg) con­fir­ma acor­dul trustului bancar bri­ta­nic „pentru crearea unui sin­di­cat bancar pri­vind acor­darea de îm­prumuturi contra garanţie în aur“. După puci­ul din august 1991 se va constata că re­zer­va de aur a URSS dispăruse fără urmă, deoarece acesta ajun­sese la Roth­schildzi, şefii marii finanţe evreieşti mondiale.

[19] În 1980 familia Prince s-a unit cu o altă familie puternic conservatoare din SUA, când sora lui Eric, Betsy s-a căsătorit cu Dick DeVos, fiul fondatorului fir­mei de multi-level-marketing Amway. „Sunt cei mai importanţi finanţatori ai cau­zelor de extremă dreaptă din SUA. Cu milioanele pe care le deţin, aceste familii au propulsat activişti formaţi în spiritul fundamentalismului creştin în poziţii de putere“ scrie jurnalistului independent de investigaţii Jeremy Scahill.

[20] Malta ‘is Blackwater’s Operational base’ – MEP report, in The Independent, 14 October 2007.

[21] Mihaela Gheorghiu, Toate conspiraţiile duc la… Malta.

[22] „Acest lucru [al coalizării unor vârfuri masonice în jurul lui Mir­cea Gheor­du­nescu – n.a.] m-a făcut – relata masonul F. Ghiulbenghian pe un blog – să îmi reamintesc brusc o conversaţie au­zită la o masă din res­ta­u­rantul lui Iulian Moi­ses­cu, masă la care par­ti­cipau Ovidiu Galeş, Cristi Gherasim, Gabriel Gherasim (fost Trezorier al Ritului York) şi, bineîn­ţe­les, Iulian Moisescu. Cei 4 detaliau mo­dul în care urmau să preia conducerea Ritului York de la Ştefan Mâşu, în cazul în care acesta nu ar juca după cum doreau ei. Suplimentar, au discutat şi despre ce era de fă­cut cu Ritul Scoţian Antic şi Acceptat în cazul în care nici Costel Iancu nu le-ar fi as­cultat cererile. Persoana al cărui nume a fost pomenit ca fiind cel care le furniza date şi documente din interiorul RSAA [Ritul Scoţian] era Manole Iosiper [evreu, Isoper era considerat „eminenţă cenuşie“ a MLNR – n.a.]. Suplimen­tar, pe baza relaţiilor excelente cu Gabriel Oprea, actualul ministru al Apărării, s-a con­cluzionat urgent că Gheorghe Florea [conducătorul Ritului de Memphis-Misraim – n.a.] era foarte uşor de atras în jocul lor, tot prin intermediul unui apro­piat de-al său aflat în relaţii de dependenţă contractuală cu ministerul Apărării.“

[23] site-ul ioncoja.ro, articolul 23 decembrie 1989: Cu cine s-a întâlnit Nicolae Ceaşescu la Bucureşti, în clădirea MApN?

[24] Generalul Străinu, candidatul care vrea să ne apere de blesteme şi de deochi, interviu în Adevărul din  30 noiembrie 2012.

[25] Armaghedonul Templului lui Solomon, capitolul despre Marea Lojă Simbolică.

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

1 33 %

Sad

1 33 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

1 33 %