Stiam că sovieticii au decis să scape de Ceauşescu

Interviu realizat în Spitalul Penitenciarului Jilava,în noiembrie 2009, de Grigore Cartianu şi Florei Manu

Domnule general, spuneţi că nu aţi dat ordine de reprimare la Timişoara. Dar cine le-a dat? Eraţi acolo, ştiţi ce s-a întâmplat.

Ştiţi  foarte bine chiar. Ordinul a avut o filieră de comandă clară.Ceauşescu i-a spus lui Milea şi 1-a făcut cum l-a făcut. Milea l-a transmis lui Guşă. Şi Milea a făcut încă o greşeală. A trecut şi peste Guşă, peste Timişoara, şi 1-a dat comandantului Armatei de la Craiova, generalul Roşu, şi chiar la comandanţi de mari unităţi din zonă – să facă defluiri, să facă mişcări de trupe, că ne-am pomenit cu ele în mişcare, cu ordin de sus. Când am scos din documentele strict secrete ale Armatei jurnalul de luptă, cu ordinea de bătaie şi pe celinie s-au transmis ordinele, s-a dat lista. Şi acolo se vede, pe listă: unul, doi, trei, patru, cinci generali, nouă-zece colonei şi locotenent-colonei, până jos, la comandanţii de batalioane… :Stănculescu nu apare deloc pe listele astea. Nu am dat!

Ce a fost cu comisia din 1990, de la Guvern?

A fost o cercetare chiar în primele zile ale lui ianuarie. Petre Roman a făcut o Hotărâre de Guvern prin care a cerut o comisie care să cerceteze Timişoara. Stănculescu îl interesa, pentru că eram deja ministrul Economiei şi urma să fiu… Fusese scandalul de la Marele Stat Major, Militaru părea să vrea să aresteze Marele Stat Major, să-1 dezarmeze. Fusese prima criză în Armată.

Urma să fiţi ministrul Apărării.

A venit comisia, a zis că n-am fost amestecat, dar Parchetul a continuat cercetările.

Să ne întoarcem la Revoluţie. Piciorul în ghips, în dimineaţa de 22. Soţia v-a convins?

Tocmai venisem de la Timişoara, cu un avion militar. Am ajuns  acasă pe la ora trei şi ceva. Pe drum m-au informat aghiotantul şi şoferul cu ce s-a întâmplat la Universitate, în noaptea respectivă. Soţia era şi ea speriată, panicată. A sunat ofiţerul de serviciu pe minister: „Tovarăşul ministru a zis să vă duceţi la dânsul”. „Unde e tovarăşul ministru?” „La Comitetul Central”. „Foarte bine. Deocamdată, eu nu mă duc la Comitetul Central, eu mă duc la minister. Dar o să mai întârzii”.

Ministru era Vasile Milea, care peste noapte făcuse măcel la  Universitate…

Al doilea telefon a fost pe la cinci, al treilea pe la cinci şi un sfert. Soţia, în panică: „Unde să te duci, vrei să te omoare şi pe tine? Decât să pleci, mai bine îţi dau cu vasul ăsta în cap!”. Aveam un vas mare de porţelan. I-am zis ce am făcut la Timişoara. Soţia mi-a zis: Du-te la spital!”. Am căzut de acord. Am plecat la Spitalul Militar Central pe la ora cinci şi jumătate.

Cu ce maşină?

M-am dus cu maşina mea, cu şoferul de la minister. Am întrebat cine e de serviciu. „La Secţia Ortopedie e de gardă domnul general Niculescu”. Şi am intrat la el în cabinet. I-am spus ce s-a întâmplat la Timişoara şi că nu vreau să mă alătur grupului de la Comitetul Central. „Găseşte o soluţie!”, i-am zis, fără alte explicaţii, „Foarte simplu: vă pun piciorul în ghips”. Asta a durat vreo jumătăte de oră, că el a mai ieşit din cabinet. Eu tot aşteptam. Pe la şase a apărut. A venit întâi cu un lighean mare şi apoi cu o tavă metalică în care erau feşe de ghips. „Domnule general, nu ştie nimeni că sunteţi aici, n-am spus nimănui. Eu, personal, o să vă pun piciorul în ghips”.

Stângul sau dreptul?

Stângul! Şi mi 1-a pus de jos, din vârful degetelor, până sus la jumătatea coapsei. Zic: „Şi dacă o să mă controleze, să mă întrebe cineva?” „Nu este nicio problemă, spuneţi că aveţi ceva la rotulă  şi că v-am blocat piciorul pentru rotulă. Acolo nu se poate face niciun control, că sunt cartilagii, nu pot să se vadă”. M-a pregătit din punctul de vedere al alibiului. Şi în timpul ăsta dă telefon Hîrjău (secretarul de cabinet al lui Ceauşescu-n. a.), care m-a căutat la minister şi aflase unde sunt – la spital, că le spusesem că mă duc la Spitalul Militar că nu mă simt bine. „Vă cheamă tovarăşul!”, zice. „Nu pot,dom’le, că sunt cu piciorul în ghips”. Şi am închis. Mai târziu, Hîrjău declară că i-a raportat lui Ceauşescu. Şi Ceauşescu a zis: „Să mi-1 aduceţi oricum!”.

Mai departe?

De la spital am plecat acasă, m-am aşezat în pat şi am aşteptat. Cu atâta ghips pe mine, piciorul era greu, nici nu se uscase complet. Am avut glezna şi călcâiul legate bine. Eu, după telefonul lui Hîrjău, aşteptam să fie ceva, nu ştiam ce raportează – mă lasă, nu mă lasă?! Milea n-a dat niciun telefon după mine. Pe la ora 9,30- 10.00 a venit o maşină de la Comitetul Central, o Dacie, cu doi de la SPP – pardon, de la Direcţia a 5-a a Securităţii. Şi cu cineva de la cabinetul lui Ceauşescu. M-am trezit cu ei la poartă: „ Tovarăşul vă cheamă. Mergeţi cu noi”. Mi-am chemat aghiotantul, locotenentul-major Trifan Matenciuc, şi cu el am plecat la CC. Am intrat pe intrarea C…

Intrarea laterală…

… Am urcat la etajul 1. M-am dus către cabinet. Acolo, în anticameră, probabil 1-a anunţat cineva pe Ceauşescu. Au ieşit şi el, şi ea. Lângă mine, Matenciuc şi alţi civili. Nu mai ţin minte ce-am bâlbâit atunci – „Să trăiţi”, probabil c-am zis. „Cine-i ăsta?”, a întrebat Ceauşescu. „Aghiotantul meu”. „Bine. Vezi că a dat ordin Milea să vină două… nişte unităţi în piaţă, să curăţăm piaţa, şi n-au sosit. |)u-te imediat şi…” Nu mai ţin minte exact… după 20 de ani au început să se stingă luminile în cabinetul meu din cap. „Am înţeles”, am spus. Am plecat şi m-am dus la al treilea, al patrulea birou de biroul lui Ceauşescu, pe acelaşi etaj, pe dreapta, unde era grupul de generali, cu Voinea (comandantul Armatei 1), Eftimescu (şeful Direcţiei Operaţii din Marele Stat Major)… Am întrebat ce unităţi sunt. „Cele două unităţi de pe Olteniţei, regimentul de tancuri şi regimentul mecanizat”. Am înţeles, am ieşit.

Cum aţi „executat” ordinul comandantului suprem?

Am acţionat pe dos. L-am oprit pe primul transmisionist pe care l-am întâlnit, s-a prezentat, l-am întrebat dacă are legătură cu cele două unităţi care afluiesc şi l-am întrebat care-i situaţia lor. A intrat intr-o cameră şi a luat legătura prin staţie. După două minute a ieşit şi a zis că una e pe Viilor, alta e la Tineretului. Venea spre Piaţa Palatului. Am făcut legătura imediat cu Piaţa Tienanmen. Ştiam ce se petrecuse în China. Am spus: „Dă ordin imediat şi în cazărmi şi, dacă e populaţie, să spună că «Armata e cu voi , staţi liniştiţi că nu se întâmplă nimic!»”. Era ora 10.20, cred. M-am întors şi am raportat că unităţile vin spre piaţă.

De ce l-aţi păcălit pe Ceauşescu?

Trebuia. Dacă spuneam că am dat înapoi, nu mai apucati să vorbiţi cu mine.

Ştiaţi că pleacă din sediul CC atât de repede? Dacă şi acolo, să zicem, încă o zi, vedea că l-aţi păcălit.

Mi-am dat seama că trebuia să-l scot din joc. I-am spus că a început presiunea în Piaţă. „Cred că ar fi bine să ieşiţi din local…”. Erau deja în panică, cam cum i-aţi văzut la proces, în film. “Cum să ieşim?”„Chemăm elicopterul sus, pe terasă, vă suiţi şi plecaţi din clădire”. Voiam să le rup legătura cu pământul. Dacă-i  ridicam în aer, le luam puterea.

De-aia i-aţi ridicat în aer…

Oricum puteam să-i scot. Prin subsol era un canal care ducea de la Comitetul Central spre Sala Palatului. Neagoe mi-a spus că i-a raportat că nu se poate pe acolo, că e canalul înfundat. Mai era o altă variantă, de care eu n-am ştiut, am aflat ulterior – se pregătise varianta ca Eftimescu să-i scoată cu un transportor. Dar eu întâmplător dădusem ordin să plece transportoarele din piaţă. Dacă a vrut Eftimescu să facă mişcarea, pe la 11 şi ceva, n-a mai avut cu ce să se mişte. Eu nu m-am dus la generali să le spun: „Vedeţi, fraţilor, că o să plece şeful”. In perioada aia, niciun general n-a ieşit din cameră. N-au mişcat, efectiv.

I-aţi „paralizat” câteva ore atunci…

Se punea întrebarea dacă ăştia, care erau de două-trei acolo, nu vor accepta varianta şi vor spune „nu, noi  îl apărăm pe Ceauşescu”. Eram unul contra zece, câţi erau acolo… A fost al doilea moment critic. L-am grăbit. Eu i-am dat ordin lui Rus, i-am spus lui Neagoe să confirme. Că aşa era atunci, trebuia să cheme elicopter  Ministerul Apărării şi să confirme Direcţia a 5-a a Securităţii. S-a făcut comunicarea. Ei au ieşit, au stat în hol de pe la ora 12 fără zece,  tot aşteptau, apoi au ieşit pe sală. Nu mai vine, nu mai vine…

Dar a venit.

Deodată au apărut Manea Mănescu şi Emil Bobu, că merg şi ei. Eu ştiam că vin două elicoptere. Am întrebat pe cei de sus, de la Statul Major al Aviaţiei, care era la etajul 6, dacă se poate ateriza pe acoperiş şi dacă nu sunt antene. Am aflat că nu poate ateriza decât unul, că au curăţat ei câteva antene mai mici, le-au dat deoparte, (soţii Ceauşescu – n.a.) s-au suit în lift şi s-au ridicat.

Vă amintiţi ultimul dialog pe care l-aţi avut cu Ceauşescu, înainte să plece spre elicopter?

Am fost despărţiţi. Am raportat că elicopterul a aterizat, “Vă raportez că elicopterul a aterizat, dar numai unul, pentru că al doilea nu mai încape pe terasă”. Atunci a zis: „Manea şi Bobu, mergeţi cu mine!”.

Nu a fost un „La revedere”, ceva?

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!” atât.  Simplu. Foarte milităros.

Totuşi, aţi ajuns sus, la etajul 6.

Am plecat pe scări, să urc cinci etaje, aşa „şchiop” cum eram.

Cu ghipsul acela imens, de la şold la degetul mic…

Se urcă destul de bine dacă urci două trepte: pui pasul din dreapta cu două trepte sus şi pe urmă vii cu stângul alături, mergi destul de repede. Când am ajuns sus, altă nebunie – se blocase şi ei erau în interior. Trânteau în uşă. Eu am încercat să trag de uşă. Nu  se deschidea. În fine, s-a rezolvat din interior. Intre timp, ăia pregătiseră masa la geam, că nu aveau scară să iasă pe terasă. Ei au trecut pe lângă mine, au urcat în elicopter şi… gata.

Unde v-aţi luat la revedere de la ei?

De la lift, practic.

Asta, cu „Victoraş, ai grijă de copii!”, e o legendă?

Una dintre multele legende.

N-aţi ieşit pe terasă, măcar în uşă?

N-am ieşit deloc. Când am auzit că motorul se ambalează, atunci m-am dus către geam şi am văzut că se ridică. După ce a decolat elicopterul, i-am spus aghiotantului: „Ce facem cu pistoalele?”, Am căutat biroul unde erau Gărzile Patriotice şi am pus într-un sertar cele două pistoale, al aghiotantului şi al meu. Le-am lăsat acolo. În tot timpul ăsta, l-am văzut pe transmisionistul prin care se transmisese ordinul de întoarcere a celor două unităţi în cazarmă şi l-am întrebat: „Tufane, ce s-a întâmplat?”. Mi-a spus aşa: „A venit tovarăşul Milea când a ieşit de la Comitetul Central, eram pe sală şi mi-a luat pistolul. M-am ţinut de dânsul, am fost până sus, am stat acolo, până când… am auzit împuşcătura. Probabil că s-a sinucis. ” Pe urmă s-a schimbat varianta, că a fost omorât. Nu putea să fie omorât. Încăperea aia avea o singură intrare, pe unde n-a intrat nimeni peste el. Probabil că un om care a fost devotat comandantului suprem  până în ultima clipă, când a fost făcut trădător, a cedat. Cum a cedat şi judecătorul Gică Popa după ce a dat sentinţa de la Târgovişte.

Când aflaserăţi că a murit Milea?

In maşină, când au venit să mă ia de acasă.

Pe ce v-aţi bazat când aţi dat ordinul de întoarcere a unităţilor în cazărmi, la ora 10 şi un pic? Aveaţi informaţii că regimul Ceauşescu „e gata”?

Informaţia principală a fost Timişoara. Care declarase “Jos Ceauşescu! Jos comunismul! Moarte Ceauşeştilor!” şi se declarase  oraş liber de comunism. Am plecat cu imaginea întâmplărilor de la  Timişoara în minte.

Cineva v-a pus în gardă. Din Est sau din Vest?

Nu s-a discutat înainte. Eu fusesem prin străinătate foarte mult în perioada anterioară.

Ultima oară, când?

Eu în 1989 cred că am fost de vreo patru ori afară. Şi la Tratat , şi la Comitetul Tehnico-Ştiinţific, şi la o misiune în Egipt, o misiune în Maroc…

Şi la Balaton…

La Balaton nu am fost… am fost în concediu.

Împreună cu ministrul maghiar al Apărării, Kárpáti Ferenc?

Nu, am fost cu fata şi cu soţia mea. Acolo a venit şi Kárpáti, însoţit de un colonel pe care mi l-a prezentat ca fiind reprezentantul KGB de pe lângă…. rezidentul KGB pentru Ungaria. Nu mai ştiu cum îl chema… colonelul… habar n-am.

V-au transmis vreun mesaj?

Nu s-a transmis niciun mesaj atunci. Toată lumea întreabă cum am făcut eu în decembrie 1989. Adică eu n-aveam nicio iniţiativă, n-aveam nicio capacitate să judec o situaţie?

În decembrie s-au înteţit informaţiile despre infiltrări masive sovietice…

Alea le ştiam.

…care arătau că sovieticii s-au decis să scape de Ceauşescu.

Ştiam din momentul când a fost Ceauşescu la Gorbaciov. In vară, Gorbaciov plecase supărat din România. Pe 4 decembrie, Ceauşescu s-a întors de la Moscova pornit pe Gorbaciov. Gorbaciov i-a spus lui Iakovlev, care era secretar pe probleme internaţionale: „Fii atent că Ceauşescu e o nucă tare!”. Ştiam de atunci ce s-a spus.

Adică „trebuie un ciocan mai tare ca s-o spargem, nu merge cu palma”.

Cam aşa. Şi mai este ceva. Misiunea KGB şi a GRU, când au venit în  ţară vreo patru mii şi ceva de oameni… Turişti în tranzit, la plimbare prin România… Erau numai bărbaţi din Rusia, că ei aşa vin în concediu – singuri, fără familie, fără nimic…

Atletici…

La Timişoara – ne spuneau ăia -, consulul iugoslav s-a băgat în treabă, a fost de partea lui Tökes, făcea agitaţia pe acolo. De ce? Pentru că  îi interesa Banatul pe sârbi. Prieteni-prieteni, dar până la…..

Credeţi că era o problemă teritorială sau pur şi simplu de schimbarea sistemului în România?

Ştiţi ceva? Eu şi azi trăiesc cu imaginea că atunci puteam să fim noi înaintea Iugoslaviei.

„Trebuia asmuţit mai tare, să crească ura”

De ce s-a încăpăţânat Ceauşescu să rămână la putere? Nu i-a fost frică de Gorbaciov?

În alte ţări, conducătorii şi-au dat seama şi au plecat, s-au retras, El a fost singurul care nu s-a retras. Una din problemele principale a fost să se incite cât mai mult mişcarea revoluţionară. Această mişcare revoluţionară a fost incitată şi de intervenţia din afară. Când GRU şi KGB în România, nu au fost anunţaţi nici ambasadorul de la Moscova, nici reprezentantul KGB de la Bucureşti. N-au ştiut de  această misiune, atât a fost de secretă. Se pare că şi acolo s-a tras din nişte clădiri înalte, peste cei care erau, şi care au tras şi ei, la rândul lor. Adică trebuia asmuţit mai tare, să crească ura, să fie tare mişcarea împotriva represiunii…

În dimineaţa de 22 v-aţi dat seama că sovieticii sunt prezenţi şi operează?

Atunci deja ştiam.

Nu v-aţi gândit să daţi o lovitură militară înainte de a muri Milea?

N-aveam cum. Eu n-am fost pe linie de comandă, trupele mele nu existau.

Nu vă asculta nimeni?

N-aş fi avut un răspuns pozitiv, n-aş fi ştiut pe cine să contez.

Şefii de armate, şefii de unităţi nu v-ar fi urmat?

M-au stimat toţi, dar abia după ce a murit Milea au început să răspundă la comandă. Când i-am spus lui Guşă să plece de la Timişoara şi să vină mai repede, i-am spus să vină la minister. Dacă nici el  n-a venit la minister… Ăia care au lucrat tot timpul cu Eftimescu, cu generalul Voinea, nu aveau încredere. Au condus represiunea, au transmis ordinele în jos. N-aveam pe cine să mă bazez. De-aia m-am şi mişcat repede, cu grupul pe care l-am adus, să mă asigur că vom avea o conducere de alt tip. Şi m-au schimbat. Pe 23 seara deja eram schimbat.

Cum v-aţi asigurat că Ceauşescu, odată scos din CC, este îndepărtat de putere?

Acolo am avut un moment mare. Am fost eu „în aer”, de data asta. Dacă-i spune lui Maluţan să plece spre Bulgaria, să iasă, că era frontiera cea mai apropiată? Şi de acolo să schimbe? N-am ştiut etapa Snagov. Maluţan i-a raportat generalului Rus şi generalul Rus mi-a raportat mie telefonic că a aterizat la Snagov. Am fost foarte nelămurit – ce se întâmplă la Snagov? Nu era nimic organizat în zonă, paza era subţire. A fost un moment de cumpănă. Eram puţin dezorientat şi eu. I-am zis lui Rus să-i transmită lui Maluţan, dacă decolează din nou, să ne informeze ce spune Ceauşescu. Maluţan a raportat tot timpul. Tovarăşul a vorbit cu primii-secretari de la judeţe şi i-a spus clar lui Maluţan: „Târgovişte! Oţelarii ne vor apăra”. Atunci m-am liniştit. Ordinul al doilea 1-a dat Rus, nu-mi aparţine mie: „Nu mai zboară nimeni în spaţiul aerian românesc!”. Iar lui Maluţan: „Găseşte o soluţie ca să aterizezi, motivează ceva!”. Maluţan a aterizat aproape de Boteni, lângă şosea.

De ce nu i-aţi ordonat colonelului Suciu, comandantul de la Boteni, să-i ia acolo? Puteau fi în cazarmă la unu şi ceva, cu cinci ore mai devreme decât la Târgovişte.

Nu ştiam dacă va reuşi Suciu să răspundă la ordin. Dacă e o problemă nepregătită, nu ai elemente… Nu ştiam: va răspunde, nu va răspunde…

De fapt, aveaţi nevoie ca poporul, dar şi Armata, să primească o porţie zdravănă de informaţie prin televiziune – „dictatorul”, „ tiranul”, „odiosul”, „sinistra” – ca să prindă curaj în direcţia asta. Aveaţi nevoie de propaganda prin Televiziune!

Şi Armata se săturase de ordinele date de Ceauşescu, de represiune. Televiziunea a avut un rol important. Când am ajuns la minis­ter, l-am chemat pe Pintilie şi mi-a zis că Televiziunea se poate opri de la ultimul etaj, de la Palatul Telefoanelor din Bucureşti. Am zis că mai bine lăsăm să vadă lumea. A văzut lumea toată, dar a curs şi mult sânge, că au fost multe dezinformări care au dus la pierderi.

Aveaţi vreo legătură cu vreo putere străină, cu vreun serviciu străin, cu englezii, cu MI 5?

Aia după aceea i-am întâlnit, când am început să mă duc la Londra… Am şi scris… Julian Emerich, lordul… Cu el m-am împrietenit ducându-mă la Londra. Am fost de câteva ori seara cu soţia pe la el la masă, când mă duceam la Londra, şi mi-a povestit toate aventurile lui. Că a fost al lui MI 6… că în perioada lui Tito a fost lansat în Iugoslavia, după aceea a trecut în România… că s-a convenit ca România să rămână în sfera sovietică…

În primăvara lui 1989, prin martie, aţi fost contactat sau v-aţi întâlnit cu ataşatul militar britanic la Bucureşti? Se pare că atunci v-a luat urma Securitatea.

Cu toţi ataşaţii militari m-am întâlnit. Eram şi preşedintele Asociaţiei de vânătoare a Armatei, „Vulturul”. Am organizat vânători şi pescuit pentru ataşaţii militari, ambasadori şi conducerea superioară -Maurer,Ceauşescu,Niculescu-Mizil…Am fost acasă la  ataşatul militar francez, invitat la masă… Am fost la ataşatul militar american la masă, m-am întâlnit cu ataşatul militar al Italiei, cu  ataşatul militar britanic, german…

În 1989?

În fiecare an!

Aceşti ataşaţi militari nu vă transmiteau şi alte semnale? „Domnule general, se schimbă lucrurile”…

Sigur, lumea se întreabă: „Aşa ai fost de nebun?”. Da, aşa am de nebun. Mi-a căzut foarte rău acţiunea de la Timişoara şi modul cum s-a petrecut baia de sânge de acolo.

După CC aţi plecat la MApN?

Am fost la sediul vechi al ministerului. Acolo nu aveam maşină dar a venit un locotenent-colonel cu maşina lui şi am plecat la minister, în Drumul Taberei.

Cum aţi ieşit din sediul CC?

Pe uşa principală. Am deschis-o şi le-am spus oamenilor din piaţă: „Puteţi să intraţi”.

Deja intraseră, inclusiv pe geamuri. Unii erau aproape de elicopter.

Eu nu i-am văzut, de la etajul 1 până jos nu am întâlnit pe nimeni. Şi am coborât pe scara de la intrarea principală. Eram îmbrăcat în civil. Jos, încercau să aducă maşina cu staţia de amplificare, cu cablurile,.ca să poată vorbi din balcon.

La ce oră aţi ajuns la sediul MApN?

Pe la 13.05. L-am întrebat din nou pe Rus care e situaţia în spaţiul aerian, mi-a confirmat din nou că i-a dat ordin lui Maluţan să găsească o soluţie ca să nu intre să aterizeze în Combinatul de Oţeluri  Speciale de la Târgovişte. S-a dat drumul la Televiziune. Alunci l-am chemat pe ministrul Telecomunicaţiilor, Pintilie, care era fost general de la Direcţia a 5-a. Am avut două treburi cu el. Prima – să taie  legăturile de la Securitate, că de-aia a fost Securitatea supărată pe

mine. I-am spus: „Taie legăturile de la Securitate! Şi spune-mi de unde se poate opri Televiziunea!” – care începuse. „Vă raportez într-o jumătate de oră”. A plecat, s-a întors, am tăiat legăturile pe la ora 1.20. „Televiziunea se poate decupla de la Palatul Telefoanelor, ultimul etaj”. „Bine, lasă atunci Televiziunea să meargă”. Intre timp mă ocupam să pregătesc ordinul pe care trebuia să-1 semnez, cu unităţile. Am avut discuţia în contradictoriu cu Ilie Ceauşescu şi l-am convins să se retragă din biroul ministrului de acolo, să se lucă la el în birou. Am chemat ofiţerul operativ pe minister şi i-am spus: „Bagă-1 pe tovarăşul Ilie Ceauşescu în biroul tău de serviciu şi încuie-1 acolo!”. Încă nu ajunsese Petre Roman.

Când aţi ajuns la minister, nu era vreo maşină a Ambasadei sovietice pe acolo?

Nu era nicio maşină. Eu n-am văzut-o.

De ce voiaţi să închideţi Televiziunea? Nu vă ajuta în acţiunea de rupere a lui Ceauşescu de Armată?

Începuseră primele zvonuri. 20 de minute m-a şi agasat. Nu intrase încă în emisie… După aia a intrat Studioul 4. Atunci au înce­put să apară cu bileţele. Pentru asta am vrut s-o tai. După aia am zis „lasă, mai bine să audă lumea”.

Apăruse căpitanul Lupoi…

Eu pe Lupoi, pe Cico Dumitrescu, pe alţii am vrut să-i arestez. Amândoi erau civili, deci nu făceau parte din organizarea ministe­rului. Am considerat că sunt nişte oameni care n-or să ne ajute să finalizăm mai departe ceea ce aşteptam. Trebuia să văd cine apare şi cine mişcă şi în favoarea cui mişcă.

Din minister, generalul Ilie Ceauşescu discută la telefon cu fratele său Nicolae, care ajunsese la Snagov. Este ultima încercare a lui Ilie Ceauşescu de a-1 convinge să pună un guvern prosovietic, cu Ion Iliescu în frunte.

N-a spus în prezenţa mea.

Discuta cu ataşatul militar sovietic, la minister, când a sunat Ceauşescu de la Snagov.

Eu nu l-am prins, plecase.

Ce aţi simţit când aţi văzut că, la 14.45, pe televizor apare Lupoi  şi spune că noul ministru al Apărării e generalul Militaru?

Înainte de asta a fost Militaru, care a spus: „Mă adresez Armatei, încetaţi cu teroarea, nu mai trageţi!”. Când totul era deja închis, era  către ora 14.30. Deci, un apel către Armată, care deja primise ordine clare. A fost prima încercare a lui Militaru de a reintra în cărţi

Îl vedeaţi pentru prima oară în ziua respectivă?

Atunci l-am văzut, da. Când mi-a dat telefon Sergiu Nicolaescu, i-am şi spus: „Ce caută Militaru să dea ordine, să anunţe Armata se retragă în cazărmi? Asta e emisiune militară, el e scos din Armată, nu-1 recunoaşte nimeni”.   .

Ştiaţi de problema lui cu dosarul „Corbii”, cu spionajul pentru sovietici?

Păi, n-a fost prelucrată pe Armată? Sigur că ştiam…

Domnule general, când şi cine v-a scos ghipsul?

Pe la două şi ceva a venit cineva de la infirmeria ministerului.. a venit cu un cleşte şi mi-a tăiat ghipsul.

L-aţi chemat dumneavoastră?

L-am chemat, că mă durea, nu puteam să mă mişc. Mă durea de nu mai puteam. Eram înţepenit. După ce mi-a scos ghipsul, m-am dezbrăcat de hainele civile şi m-am îmbrăcat militar. Dacă păstram ghipsul ăla şi-i puneam pe toţi cei care intrau acolo să semneze pe el, eram milionar acum numai vânzând ghipsul.

L-aţi aruncat?

M-a întrebat, iar eu i-am spus: „Aruncă-1!”. Ce să faci cu el ? Atunci eram prea tulburat, nu-mi stătea gândul la ghips.

Iliescu a jucat cartea sovietică pe mână cu spionul Militaru

Domnule general, haideţi să facem câteva legături. Pe decembrie 1989, în sediul MApN, Ilie Ceauşescu discută cu ataşatul militar al Ambasadei sovietice, căpitanul Mihai Lupoi află că trebuie reactivat generalul Militaru dă fuga la TVR şi face anunţul…

Înseamnă că în momentul când a fost convorbirea lui Ilie Ceauşescu cu sovieticul, tatăl lui Lupoi a fost prezent. Şi probabil că s-a spus: „Puneţi-1 pe Militaru în locul lui!”. Adică în locul meu. Asta e singura legătură logică.

Militaru nu pica din cer. Cineva îl împingea în faţă.

Moscova?

El a fost sigur pe partea asta. Brucan, care fusese la New York şi la Moscova – sigur şi el.

Dar Brucan nu ajunsese la MApN, era la Televiziune. Acolo, lucrurile se legau şi mai bine: Brucan, Militaru, Iliescu, „Cico” Dumitrescu, Lupoi-junior… Mă gândeam că opţiunea sovieticilor pentru Militaru i-a fost comunicată lui Lupoi la TVR, de către Silviu Brucan. Dar dumneavoastră spuneţi că tatăl…

Poate să fie dublată această chestiune. Şi colo, şi colo. Amândouă sunt valabile.

Tatăl căpitanului Mihai Lupoi lucra în MApN, la Cadre. A fost cumva prezent la discuţia lui Ilie Ceauşescu cu ataşatul militar sovietic?

Nu mai ştiu. Sunt două variante. Ori a fost şi el prezent, ori Ilie

Ceauşescu i-a transmis: „Spune-i că am vorbit cu ataşatul militar, Spune-i lui fi-tu… unde e?” „La Televiziune”. „Să spună treaba asta”.

Să anunţe că Militaru e noul ministru al Apărării. Dar cum mai puteaţi comanda Armata când la Televiziune se spunea că Militaru e şeful?

M-am simţit foarte bine, pentru că la ora 13.30 am dat Ordinul 18, iar câteva minute mai târziu, Ordinul 39. Şi toate unităţile am început să le iau după comandanţii de Armată. Am vorbit cu ei personal şi i-am întrebat: „Aţi dat ordinul mai jos, s-a executat treaba?”.

Şi până pe la ora 16.00 mi s-a tot raportat: că unităţile au intrat, s-au aşezat, s-au dispus, s-au executat ordinele. Vreau să mai precizez o treabă: nu Ceauşescu m-a numit ministru al Apărării. Ca dovadă, nici n-am semnat cu „ministru”. Am semnat notele telefonice cu ,prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale”.

Ceauşescu n-a emis un decret, dar verbal v-a spus…

Da, mi-a spus: „Preia conducerea Armatei!”.

Lupoi şi „Cico” Dumitrescu făceau un joc estic…

L-au făcut până la capăt.

Când au început să vină civilii – Brucan, Iliescu, ceilalţi, n-aţi făcut legătura şi cu zona civilă? Nu v-aţi gândit că Militaru, Lupoi, „Cico” Dumitrescu şi civilii sunt o grupare cu conducerea în altă parte?

Atunci am făcut o singură legătură, şi de aceea l-am adus pe  Apostoiu, fostul secretar de la Consiliul de Stat. L-am adus pe el ca să ajute la legiferare, altă echipă nu mai aveam. Asta a fost nenorocirea. Ştiam că, la Comitetul Central, Dăscălescu vrea Marea Ad unare Naţională, Verdeţ vrea noul guvern… Dar asta ştiam deja pe la ora 16.00.

Şi…?

De aceea am decis aşa cu Sergiu Nicolaescu… Când m-a întrebat: „Ce faci, eşti acolo?”. „Da, sunt aici”. Şi atunci a spus: „Aş vrea să vedem ce facem cu Iliescu”. Iar eu i-am spus: „Vino cu el încoace!”.  Atunci mi s-a părut… toţi erau „foşti”, el mi s-a părut cel mai puţin „fost”… Fusese scos din joc de Ceauşescu.

Dar el, Iliescu, nu vă sunase?

Iliescu a dat telefon pe la trei după-amiază. Dar a vorbit întâi cu Sergiu Nicolaescu. Lui Sergiu Nicolaescu i-a spus că e Stănculescu la minister şi apoi a dat telefon… Asta a fost ordinea: eu cu Sergiu Nicolaescu, Nicolaescu i-a spus lui şi apoi mi-a dat mie telefon.

Mai devreme, din Casa Scînteii, nu v-a sunat Ion Iliescu?

Nu ştiu de unde m-a sunat. Nici nu mai ţin minte. În orice caz nimeni n-a suflat până nu a văzut că elicopterul s-a ridicat. Şi atunci toţi au fost lansaţi pe posturile viitoare.

Au prins viteză maximă, parcă pregătiţi dinainte, oamenii care aveau legături directe cu Moscova. Unii dintre ei – agenţi dovediţi ai URSS.

Interesant, da. De acord.

Şi mai departe lucrează în felul acesta… şi imediat  vă îndepărtează de la comanda Armatei. Practic, când s-a întâmplat: pe 22 sau pe 23?

Păi asta a fost mişcarea. Asta i-am reproşat ulterior bietului Guţă, când, în calitatea mea de ministru al Apărării Naţionale, l-am găsit

şef de Stat Major al Armatei de la Cluj. Şi i-am zis: „N-ai vrut

să stai cu mine… Ai venit de la Timişoara, te-ai dus la Televiziune…

de la Televiziune te-ai dus cu Iliescu la Comitetul Central… Ţi-am spus să stăm împreună… Dacă stăteam împreună, aveam un nucleu

pe care să mă sprijin. Toţi v-aţi răspândit ca puii de găină când vine

uliul.

De ce i-aţi dat puterea lui Ion Iliescu? Pentru că din toţi ăia era varianta cea mai acceptabilă sau pentru că aţi mai primit instruc-ţiuni şi din altă parte?

N-am primit nicio instrucţiune. Mi s-a părut că este varianta cea mai suportabilă şi acceptată.

V-au presat ceilalţi, gen Brucan?

Nu m-a presat nimeni. Când au venit, au venit pachet. I-am poftit în sala mare a Consiliului de conducere al Ministerului Apărării Naţionale şi le-am spus: „Aveţi dactilografi, aveţi masă, aveţi camera

ministrului unde vă puteţi odihni. Eu vă asigur securitatea. Treceţi la treabă!”. Şi m-a durut când am aflat, mai târziu, că Iliescu şi Guşă au lecat la Comitetul Central, când am văzut că pur şi simplu nu trec pe la mine şi se duc direct în balcon. Puteau să spună: „Ne ducem acolo”. Şi eu le spuneam: „Foarte bine, duceţi-vă”. Şi îi spuneam şi

lui Guşă atunci: „Măi Guşă, stai puţin să vedem mai întâi ce facem noi ca Armată”. Că de aceea în 1990, când am devenit ministru al Apărării Naţionale, le-am cerut celor trei candidaţi la Preşedinţie să vorbească mai întâi cu Armata şi i-am adus pe toţi trei în ordinea asta: Câmpeanu, Raţiu, Iliescu. Ordinea a fost cerută de Iliescu, să fie el ultimul.

Iliescu şi Miltaru voiau să aducă tmpe sovieticei

Domnule Stănculescu, când vi s-a comunicat oficial că nu mai conduceţi Armata?

Pe 23 dimineaţa… ba nu, după-amiază. Era ora 16.00, începuse întunericul de iarnă.

A fost foarte simplu. O mişcare exact de balet. Eram la telefon şi vorbeam chiar cu cazarma din Târgovişte, unde erau ţinuţi Ceauşeştii… Au venit Iliescu şi Militam în birou, şi Iliescu a venit spatele meu şi mi-a spus: „Noi am stabilit ca ministrul Apărării să fie Militaru”. Şi atunci m-am ridicat şi am spus: „Poftiţi, luaţi loc”. Şi a zis: „Nu, nu, că tu ştii şi alte probleme… Te rog, rămâi acolo”.Şi am rămas până a doua zi, pe 24. Eu am fost tot timpul la comandă. Eu am vorbit cu comandanţii de Armată, eu ştiam datele despre ce  organizasem la Târgovişte…

Nu v-aţi gândit o secundă să spuneţi: „Stai, tovarăşe lliescu ! Păi,  ăsta nu are problema aia cu sovieticii? Nu a fost în dosarul «Corbii»?” Nu v-aţi gândit?

Nu mă deranja prea mult în momentul ăla dacă sunt de la Est sau de la Vest. Mă deranja cine să facă primul pas. De altfel, n-aveam un erou de Vest. N-aveam niciunul pregătit în Vest.

Eram cu Tratatul de la Varşovia…

Am zis: rămânem în Tratat, găsim o altă formă…deci, o perestroika românească.

Ion Iliescu ştia că Militam fusese dovedit spion sovietic?

Domnul preşedinte Ion Iliescu ştia cu siguranţă treaba cu Militaru. Amândoi şi-au făcut studiile la Moscova cam în aceeaşi perioadă, în anii ’50. Iliescu la Institutul Politehnic, Militaru la Academia „Frunze”. Era o practică uzuală ca studenţii într-o ţară străină să fie recrutaţi de serviciile secrete din acea ţară.

Aşadar, nu doar Militaru ci şi Iliescu…?!

Fiecare e liber să creadă ce vrea.

În decembrie 1989 au fost iniţiative de chemare a unor trupe sovietice în ţară. Cine a vrut, cine n-a vrut?

Se pare că Militaru ar fi acceptat varianta. Aş spus „da, că Iliescu a vorbit”… Şi când voia să le spună – voia să discute cu ambasadorul sovietic mai întâi -, a sărit Guşă şi a spus: „Nu! N-avem nevoie”. Guşă a fost foarte categoric – nu, nu şi nu. Şi asta 1-a costat, că imediat a fost şi el aruncat tocmai la Armata de Cluj, cu două trepte mai jos.

Ce rol au avut sovieticii, prin Ambasadă sau direct cu Moscova? Cine era în contact cu ei?

Să vă spun o întâmplare. Pe 16 decembrie, în Piaţa Aviatorilor… în spatele tribunei de unde privea Ceauşescu defilarea… era o clădire Ambasadei sovietice, unde stăteau funcţionarii lor. Noi aveam un căţel, unul pitic, negru, cu care soţia mea se plimba pe stradă. Se întâlneşte cu o rusoaică – avea şi ea un căţel mic şi povestea despre căţei. Rusoaica nu ştia că asta e soţia mea. Şi pe 16 decembrie, aia i-a spus aşa: „Îmi pare rău că n-o să ne mai vedem. Că ni s-a comunicat de la Ambasadă că noi trebuie să plecăm în două zile din ţară şi aici trebuie să rămână doar un aparat foarte redus”. Nevastă-mea: „Îmi pare rău. La revedere”. Vorbea româneşte şi rusoaica, funcţionară la Ambasadă. Deci ei, din 16, primiseră ordin să se mişte. Dar eu am aflat abia prin ianuarie.

Cazul Trosca. Pe 23 decembrie, în jurul orei 16.00, Militaru este pus oficial ministru. După ora 20.00 provoacă măcelul de la MApN.

După ce Ion Iliescu m-a anunţat pe mine că Militaru comandă Armata, au început să se discute unele lucruri prin biroul ministrului. Eu rămăsesem în biroul ministrului, Militaru ieşea din spate şi se ducea… L-a chemat pe Ardeleanu, care era şeful, comandan­tul USLA, şi i-a spus să-1 aducă pe colonelul Trosca, să arate că USLA este devotată Revoluţiei. Ardeleanu a transmis ordinul. Eu auzeam… că discuţia era în biroul ministrului. Şi Ardeleanu raportează: „Tovarăşe ministru, s-au pus în mişcare. Vin spre…” Pe la ora 19 şi ceva a venit şi Iliescu, s-a aşezat, i-am oferit locul să stea, iar eu şi  Militaru ne-am aşezat în faţa biroului. S-a raportat că Trosca şi ai lui au ajuns la calea ferată. Şi i-am spus lui Militaru: „Lăsaţi aşa, că e noapte, să nu se întâmple ceva”.

Ştiaţi că Trosca îl dovedise pe Militaru ca fiind agent sovietic?

Eu n-am ştiut atunci că Trosca este cel care făcuse cercetarea şi deconspirarea pro-KGB a lui Militaru – dosarele „Corbii” 1 şi 2. Nu ştiam asta. Dar din punct de vedere tehnico-militar i-am spus: „Nu e bine noaptea, dar dacă au ajuns deja la calea ferată, înseamnă că sunt de partea Revoluţiei, au dovedit”. Militaru l-a chemat din nou pe Ardeleanu. Şi Ardeleanu intră şi zice: „A venit, s-a raportat!”. „Bine. Ia să vină încoace!” . Şi Ardeleanu face acelaşi lucru: „Vă raportez că e noapte, e pericol”. S-au dat nişte semnale militare de apropiere, dar Trosca nu ştia – „Lăsaţi-le acolo! Nu se vine”. Stăteam de vorbă, discutam ceva la capitolul diverse, în trei: Iliescu, Militaru şi Stănculescu. Când aud bubuind. Şi atunci i-am spus: „Domn’e v-am zis să stea acolo? S-a întâmplat ceva”. Nu ştiam, că nu se raportase. Şi la două minute intră ofiţerul operativ şi raportează că au venit două transportoare şi s-a tras în ele pentru că n-au răspuns la semnalele convenite pe linie de legătură militară. Eu am spus că s-a întâmplat o nenorocire şi Militaru a zis: „La război, ca la război”. Nu putea zice în franceză, á la guerre comme á la guerre, pentru că a făcut liceul după ce a ajuns general. Şi atunci am spus: „Nu era bine să mă ascultaţi pe mine?”. Iliescu era civil, n-a zis nici că e albă. nici că e neagră.

N-a intervenit Iliescu?

El a fost exact spectator. Nu l-a contrazis pe Militaru. Dacă îl contrazicea, probabil că Militaru renunţa. Şi apoi, aflu a doua zi dimineaţă oroarea… Şi am zis: „Ce faceţi, domn’e? Aţi înnebuit?” „Nu, că erau îmbrăcaţi în haine militare peste haine civile şi probabil  a fost o încercare să atace ministerul”. De unde până unde?

N-au lansat o dezinformare, ceva?

Ba da, că acum vine varianta: se spune că în după-amiaza zilei de 23, Ardeleanu ar fi fost în curte în spate şi ar fi făcut o schiţă simplă pe hârtie – care e drumul de acces ca să intre la minister – şi că asta ar fi fost o încercare de neutralizare a nucleului Revoluţiei de către USLA. Dar asta, după mine, s-a făcut ca un alibi la măcel.

Asta era varianta lui Militaru, că USLA voia să…

Da.

Dar în zilele următoare, 24-25, nu i-aţi spus: „Să luăm cadavrele de acolo. Cum să stea ăla decapitat pe tanc?”

Eu n-am mai urmărit. Am plecat în noaptea de 23, m-am culcat că nu dormisem de două zile şi două nopţi, şi i-am lăsat pe ei.

De ce au murit aproape o mie de oameni după fuga Iul Ceauşescu, domnule general?

Din multe motive. În Armată ne călcam pe picioare şi eram fără legături, d-aia ne-am şi împuşcat între noi. Să fie clar. Prima porţie de împuşcaţi a fost militarii între ei. Dacă se spunea că în Cimitirul Ghencea sunt terorişti, trăgeau militari neinstruiţi cum trebuie. Trăgeau toţi, ca la nuntă. Bătaia focului de aici trecea până în partea cealaltă, în Ghencea. Acolo era Autobaza, erau Clubul Steaua şi unitatea militară… Apoi, de aici se trăgea către Academia Militară. Se trăgea cu transportoare blindate pentru că se spunea că aici, fiind  casele mici, erau terorişti pe deasupra caselor. Nebunia lumii. Cei care trăgeau în faţă, stânga şi dreapta, îi omorau şi pe alţii. Asta era pregătirea: toată vara, au fost 80.000 de militari la munci agricole şi pe şantiere, nu la instrucţie…

Mureau oameni din greşeală sau a fost şi un plan, o dorinţă acuiva…?

A fost o panică. Şi s-a văzut când au început informaţiile la tele­vizor. Că spune „decolează de la kilometrul 80, din subterane, 50 de elicoptere”. Omul care habar nu are de Armată ştie că pot fi şi 100. Eu ştiam că s-a făcut acolo o pistă de decolare de rezervă, care avea trei kilometri, şi că n-are nimic dedesubt. E şoseaua stânga-dreapta şi nimic altceva. Absolut nimic.

Cazul Nuţă-Mihalea… Cine a fost vinovat pentru doborârea lor?

E clar. Ei au primit ordin să meargă de la Timişoara la Arad. Apoi, ei au hotărât ca de la Arad la Bucureşti să vină cu trenul. Prima problemă: că la Arad, deja Militaru a aflat de mişcarea lor. Şi generalul Hortopan spune (eram în birou când Militaru a dat telefon): „La Arad să fie arestaţi!”, şi că va trimite un elicopter să-i aducă. I-a dat traseul unui elicopter, iar pe acest traseu era o unitate de antiaeriană.

I-au arestat la Simeria în tren, i-au dus cu un elicopter venit de la Sibiu, iar undeva lângă Alba Iulia i-au doborât.

Se dăduse ordin tuturor unităţilor de antiaeriană de lângă Alba Iulia că e interzis orice zbor în spaţiul aerian. Dar ăla era liber să zboare, şi special l-au lăsat liber.

Ordinul de a se ridica elicopterul de la Sibiu l-a dat Militaru în mod direct.

Da, da. Păi, toată treaba era că şi ei doi îl lucraseră pe Militaru în dosarul „Corbii”. Răzbunarea a fost completă. Plus răzbunarea că Militaru a strâns din toate arhivele pe care le-a găsit – s-a dus la Piteşti, la arhiva Securităţii – toate documentele lui, care aveau

legătură cu el. A avut un plutonier care i-a fost servitor complet şi i-a adus toate dosarele care l-au interesat. Tot ce-a fost…adică a vrut să şteargă tot.

A mai fost de dimineaţă, pe 23 decembrie, măcelul de la Otopeni. Cum s-a întâmplat?

Nu ştiu cum a fost. Ştiu doar de la proces. A fost o proastă legătură între cele două părţi – cei care apărau aeroportul şi cei care au fost forţaţi să vină spre aeroport. Aici deja e o treabă care cred că este din cauza Marelui Stat Major, pentru că trebuia să vadă dacă este necesar să mai aducă forţe suplimentare la Otopeni.

Pe 24 decembrie a fost decizia de înfiinţare a Tribunalului Militar Excepţional şi de executare – a doua zi – a Ceauşeştilor Cum a început Operaţiunea „Târgovişte”?

Punctul unu: s-a spus că trebuie judecaţi.

Cine a spus, când a spus?

Voican Voiculescu şi Brucan.

Şi Iliescu nu era cu ei?

Nu… că în prima etapă Iliescu n-a prea fost de acord, dovada că el abia a semnat decretul pe 26, după ce a fost convins că ăştia au fost deja omorâţi. I-a fost frică, bănuiesc, să semneze înainte. Altă explicaţie nu văd.

Operaţiunea „Târgovişte”…

Pe 24 am început să adun oameni. Oficiul Juridic al Ministerului,  colonelul Soare, parcă. Şi i-am spus: „Caută, că eu n-am legătură. Şi i-am dat de la mine… aveam şi eu un birou în care era Florescu Mugurel. Şi i-am spus: „Du-te la Soare şi vedeţi care să fie completul militar pentru judecată, care să fie de la Apărare, ce să fie ­de la Parchet”. Deci: acuzarea, justiţia şi apărarea. Şi s-a cerut la Tribunalul Militar Bucureşti, s-a discutat tot prin Oficiul Juridic la Baroul de la Bucureşti, iar de la Procuratură s-a vorbit să vină un procuror. Şi a venit Dan Voinea. S-a spus atât: „Va trebui să vă pregătiţi, că vor fi judecaţi nişte terorişti”.

Dintre toţi cei de acolo, când aţi urcat în elicopter, în Ghencea, cu destinaţia Târgovişte, câţi ştiau că e vorba de Ceauşeşti?

Cred că ştiau toţi, dar toţi spun că nu. Doar paraşutiştii veniseră de la Boteni, nu aveau de unde să ştie.

Şi judecătorii, procurorul…? De fapt, Dan Voinea deja făcea rechizitoriul.

Dan Voinea nu îl făcea, îl avea, că nu putea să scrie în elicopter. S-a  pregătit de pe 24.

Generalul Militaru a avut vreun rol în decizia asta capitală, pe 24? A încercat să-i influenţeze pe ceilalţi?

Sunt convins că aşa a fost. Toţi au fost în spate. Toată treaba s-a discutat în baia de lângă camera de odihnă a ministrului Apărării Naţionale. Că apoi mi-au spus că le-a fost frică să nu cumva să fie microfoane. Era panica asta a ascultării şi a conspiraţiei.

Militaru a stat cu ei înăuntru, în baie? Sau a stat afară?

Nu ştiu câţi au stat, dar în orice caz, au stat împreună. S-au con­sultat sigur. Era şi logic. Militaru nu putea să fie decât un adept al acestei acţiuni, ca să închidă şi ultima verigă pe care o mai avea.

De ce-i presaţi, în acele zile, pe cei de la Târgovişte să-i lichi­deze accidental, fără proces, pe soţii Ceauşescu?

Nu i-am presat. Eu am spus altceva: „Fiţi atenţi, să nu cadă în mâinile unora care vor să-i elibereze!”. Lui Kemenici i-am spus să nu cumva să-i lase în viaţă dacă se încearcă eliberarea lor. Asta am spus. Să nu fie scăpaţi.

„În caz-limită, îi executaţi”.

N-am spus „îi executaţi”, am spus să nu scape. Cuvântul „exe­cutat” nu s-a pomenit.

Cum a fost cu caseta filmată de colonelul Baiu?

A urmat o noapte teribilă, când s-a refăcut caseta ca să fie dată pe postul naţional, seara târziu, pe 25 decembrie. De ce s-a întrerupt filmarea? Pentru că omul meu a smuls priza şi a ieşit afară, dar a uitat că nu avea acumulatorii. Apoi şi-a adus aminte. Şi până s-a întors…

A prins ultimele focuri…

A prins zgomote.

Paraşutiştii încă mai trăgeau, dar Ceauşeştii erau deja la pământ, nu mai mişcau.

Se terminase. Ăia au tras până s-au descărcat încărcătoarele. În noaptea aia a venit Caramitru şi a zis: „Ce-aţi făcut?”.

A crezut că nu i-aţi executat…

Da. Credea că e o înşelătorie.

Când aţi ajuns la minister, după execuţie, era să fiţi “curăţat” ca „uslaşii” lui Trosca în urmă cu două zile.

Am fost la Ghencea şi am aterizat. Ne-am dus, ne-am lămurit că e Crăciunul, când am văzut masa aia la Gaţu, la Clubul Steaua.Am  venit apoi cu maşina la minister şi după aceea, când mi-au raportat  că nu găsesc cadavrele în Ghencea, unde le lăsasem. Şi atunci i-am spus lui Iliescu, am plecat cu transportorul, pe itinerary, l-am anunţat, am căutat în Ghencea cu farurile, m-am plimbat şi n-am văzut nimic… M-am întors înapoi. Când am ajuns la minister, s-a tras de pe un tanc cu calibrul 12,7, iar de pe un transportor cu 14,5. Proiectilul de 14,5 a pătruns prin blindaj şi i-a luat gâtul locotenentului-major de lângă mine, mitraliorul. Era un TAB nou de la Moreni… In faţă mai era şoferul, iar lângă el – aghiotantul meu, Mateiciuc. Pe banca din spate mai erau patru militari, care au fost răniţi cu cartuşe trase de foarte aproape. Cartuşele au spart blindajul şi i-au rănit la picioare, pe spate…

Aţi scăpat teafăr, deşi în jurul dumneavoastră erau morţi răniţi.

Am scăpat teafăr… Dar nu mai scăpam dacă nu ieşea Mateiciuc,  să strige: „Nu mai trageţi, nenorociţilor, că omorâţi un general al Armatei Române!”. Şi două înjurături. Atunci au înţepenit şi au negat toţi. Eu m-am dat jos, am oprit un inginer care era cu maşina – o Dacie – şi i-am dat legitimaţia mea: „Ia mortul şi du-1 la Spitalul Militar!”. Horcăia. A murit pe drum. „Dă legitimaţia comandantului  spitalului, pe care îl cheamă aşa, şi spune că eşti din partea mea”. Eu m-am dus şi am întrebat cine a tras. „N-am tras, n-am tras”. Am pus mâna pe mitralieră – e fierbinte! Când tragi câteva focuri, se înfierbântă. Şi am găsit atunci tancuri în faţă şi transportoare în spate. Cine a tras de jos nu mai ştiu – căci toate cauciucurile au fost împuşcate cu armament de infanterie.

Comanda de foc putea să fie dată de Militaru?

Putea să fie de la cineva trimis de Militaru în zonă. Putea să fie un reprezentant.

Soţii Ceauşescu discutau între ei în cazarmă, la Târgovişte:

„Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?”. Se refereau la organizarea

mitingului din 21 decembrie, la Bucureşti. Aveţi idee cine este Marcel?

Nu ştiu. Discuţia a fost cu primul-secretar al Capitalei, Barbu

Petrescu.

În timpul procesului eraţi agitat, făceaţi avioane de hârtie, vă

mai veneau mesaje de afară, prin bileţele… Militaru era nerăbdă-să  afle că soţii Ceauşescu au fost executaţi.

Militaru a întrebat o singură dată care este stadiul, ăsta e singurul bileţel pe care l-am avut. Uite-aici – un flintic de hârtie. De unde-a  scos  Kemenici telefoane mai multe? A îmbogăţit istoria.

Când Ceauşescu se afla la doi metri de dumneavoastră, în timpul procesului, şi vă numea „trădător”, după ce vă crezuse salvator…

Am simţit că mă despic.

Privirea lui nu vă ardea un pic în ceafă?

Nu. Sunt un om care acceptă orice privire şi nu mă deranjează.

După trei zile de stat acolo, când v-a văzut – prin vizorul TAB-ului- coborând din elicopter, Ceauşescu s-a bucurat. I-a zis Elenei: „Stai liniştită, e Stănculescu”.

Pot să vă spun un singur lucru: dacă a ştiut că l-am scos din clădirea CC ca să-1 scap de nenorociri, nu a avut informaţii despre ce s-a întâmplat în cele trei zile. Că am schimbat comanda Armatei, că i-am adus pe ăia… A rămas cu imaginea lui Stănculescu care a chemat elicopterul.

Cât a fost revoluţie şi cât lovitură de stat?

Eu zic că lovitura s-a sprijinit pe acţiunea revoluţionară şi a ,amplificat-o. A fost lovitură militară. „Lovitură de stat” e prea mult spus… că „statul” a început să se înfiripe abia după ce s-a ridicat elicopterul. Până atunci, toată lumea a stat, n-a mişcat. Şi apoi, toţi au devenit eroi.

Ceauşeştii nu s-au pierdut în faţa morţii.

Se pare că şi-au dat seama târziu că acea iubire haotică pe care o emanau masele a fost fals clădită în jurul lor. S-au trezit târziu.

A fost o lovitură masivă pentru ei. în orice caz, au fost demni în faţa morţii. Nu mă aşteptam.

În decembrie 1989 v-a luat Militaru locul în fruntea ministeru­lui Apărării, în februarie 1990 s-a întâmplat invers. Aţi avut discuţii în contradictoriu cu el când a trebuit să vă cedeze funcţia?

Am ajuns la minister într-o zi de luni. Şi aveam o casă de fier, chiar în spatele biroului. îl întreb pe şeful secretariatului: „Unde sunt cheile de la casă?”. îmi răspunde: „Nu sunt”. Mai chem unul: „Unde sunt?”. Şi i-am luat pe toţi la rând, l-am luat şi pe fost aghiotant al lui Milea: „Unde sunt?”. Şi până la urmă am ajuns la concluzia că sunt la Militaru. Şi i-am dat telefon lui Militaru, acasă „Domnule general, vă rog să îmi spuneţi dacă aveţi cheile de casa de fier”. Şi a spus: „Da, domnule, cheile sunt la mine”. „V-aş ruga să mi le daţi”. Militaru: „Eu nu mai vin la Ministerul Apărării Naţionale”. Atunci îi spun: „Trimiteţi-mi-le prin cineva, nu pot sa vin eu la dumneavoastră”. După două zile iar l-am sunat şi tot aşa. Abia după vreo zece zile i-am spus lui Iliescu că nu vrea să-mi dea cheile şi m-am dus la Militaru acasă. Acolo au fost două chestii, Prima, soţia era îngrijorată fiindcă generalul ei era nervos. A zis: „Domnule ministru, aveţi grijă că e nervos, se repede şi ţipă, e suferind acum”. „Bine, doamnă, nicio problemă”. M-am dus şi m-am întâlnit cu el. A dat-o pe nevastă-sa afară şi am rămas doar noi doi, Şi a zis: „Victore, uite-ţi cheile!”. Şi mi le-a aruncat pe masă. Apoi a zis: „Ce te rog eu, nu schimba nimic din numirile pe care le-am făcut la nivel teritorial, şi nici încadrarea să n-o schimbi. Aşa cum e făcută organizarea, comandanţii – cei trimişi la adresă de mine – trebuit să devină prefecţi, astfel încât o parte din minister să poată forma Guvernul”. „Păi, de unde până unde?”, am zis eu. Şi el a zis: „Asta am avut în plan, Armata să preia puterea”.

Să nu fi fost mulţumiţi cei de la Moscova de Ion Iliescu?

Nu ştiu ce a fost. Cert este că am luat cheile şi i-am spus „Domnule, eu nu ştiu ce schimb”. Şi am plecat. M-am dus la Iliescu,  i-am zis că am fost la Militaru, că am luat cheile şi uite ce mi-a spus, că pregătise Armata să preia puterea.

Şi Iliescu ce-a spus când i-aţi povestit?

A zis: „Lasă, dragă, bine că ai luat cheile”.

În casa de fier ce aţi găsit?

Nimic. Mă aşteptam să găsesc acolo ceva. Am aflat pe urmă că Militaru, în perioada cât fusese ministru, îi ceruse şefului Arhivelor să-i aducă toate documentele care aveau legătură cu el. Dacă existau documente legate de Militaru, toate au ajuns la el.

Ca să le distrugă?

Se pare că a plecat cu o serie de documente de la minister. Nu ştiu cu ce – ăia de la Operaţii n-au ştiut, şeful de Stat Major nu mi-a dat nicio informaţie.

Domnule Stănculescu, acum sunteţi soldat.

Nu sunt soldat, soldatul e grad militar.

Nici soldat? Degradat militar complet?

Da.

Mai rău decât generalii degradaţi pentru trădare şi spionaj…

Mai rău şi decât Pacepa.

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %