Read Time:18 Minute, 27 Second
Trădarea lui Ion Mihai Pacepa ocupă cu intermitențe, întotdeauna calculate, pagini ale spațiului mediatic românesc din ultimele două decenii. Etichetele cele mai frecvente: “trădător”, “defector” sau “erou” i-au fost atribuite funcție de contextul în care i s-au judecat faptele, ori de partea baricadei ideologice în care s-au aflat comentatorii.
Trădarea implică “defectiunea”, deci nu suntem în prezența a două noțiuni distincte. “Defectorul” (dezertorul) este un termen de jargon profesional, care a făcut carieră după o carte de referință în materie de trădători, a lui Harry Rositze, intitulată “C.I.A. 25 ans au sein de l`Agence d`espionage”, aparută în 1978. Autorul a radiografiat marile cazuri de trădare ale unor înalți ofițeri, spioni sau/și diplomați ai Moscovei, începând cu anii`50 din epoca războiului rece. Pentru a nu se complica în ițele și așa încurcate ale aspectelor politico-diplomatice ridicate de fiecare caz de trădare, anchetatorii americani, care se ocupau cu “descărcarea de informații” a dezertorilor importanți din elita serviciilor de securitate ori armatelor din țările Tratatului de la Varșovia, i-au numit pe cei care săvârșeau oripilanta crima a trădării, dintotdeauna pedepsită cu moartea, “defectori”.
În opinia noastră, denumirea nu a fost, însă, “la inspirație”, ci rezultatul unor raționamente. Astfel, termenul, pe care unii sunt tentați să-l considere doar un eufemism pentru desemnarea trădătorului, are semnificații multiple și de adâncime:
-
un agent care s-a pus în serviciul altui stat, urmare a defecțiunii sistemului de contraspionaj advers, care s-a bazat pe cineva nesigur, admis în sistem fără a fi fost temeinic verificat, iar ulterior nu i s-au cunoscut și demascat intențiile, pentru a nu fi posibilă trădarea;
-
un agent care, prin secretele furnizate, a provocat defecte sistemului de securitate al parții adverse;
-
un agent cu defecte, tare caracteriale ori vicii, pe seama cărora a fost racolat , pus în dependență, determinat să trădeze și față de care se impune prudență și un regim special;
-
un agent care, aparent s-a predat și reușește să caștige încredere, pentru ca ulterior să-și valorifice potențialul defector împotriva părții care l-a adoptat.
Pe un astfel de raționament, Jesus Angleton, contraspionul șef al C.I.A., din anii ei de glorie, a dezvoltat un adevarat proces tehnologic de vânătoare a presupușilor agenți ai serviciilor estice, trimiși înspre Agenție ca defectori. Nu se poate spune că Angleton, primul spion american (cu acoperire diplomatică la Roma) care a recrutat ca agent un viitor Papă, pe cardinalul Montini, după ce constatase cât de adânc pătrunseseră sovieticii în Cetatea Sfântului Scaun, nu ar fi avut temei să nu vadă în fiecare “defector” un agent de intoxicare. Inconvenientul era însă pe măsură. De fiecare defector se ocupa o echipa complexă, care rămânea blocată timp îndelungat. Cum numărul defectorilor tot creștea, sporeau și efectivele contraspionajului ocupate cu cercetarea lor și verificarea informațiilor furnizate. În acest fel, contraspionajul S.U.A. putea alerga pe nesfârșite piste false și condimentate cu tot felul de surprize, care le faceau din ce în ce mai interesante, iar spionajul sovietic avea cale liberă pe autostrăzile informațiilor delicate ale națiunii americane.
Clasificarea defectorilor: dezertori la inamic, fugari din țară, pe loc (în obiectiv – Mircea Răceanu), iar după motive – voluntari, cointeresați, șantajați.
În ceea ce privește, “trădarea” și “eroismul”, etichetele sunt relative și raționamentele mai practice și ceva mai simple. Este vorba despre fațetele aceleiași monede, dar a cărei valoare este dată de sistemul referințelor axiologice ale utilizatorului. În spionaj și contraspionaj, eroii unei părți sunt trădătorii celeilalte părti și viceversa. Astfel, Nathaniel Halle, primul spion erou al Razboiului de independență, în urma căruia aveau să fie proclamate Statele Unite ale Americii, a fost condamnat la moarte de englezi pentru trădare. În cealaltă parte, americanii i-au ridicat statuie și i-au pus efigia pe mărcile poștale. Pacepa nu face parte din această categorie de trădători și spioni.
Trădarea se judecă moral, ideologic și juridic. Referințele axiologice dominante sunt cele de natură ideologic-politică, în a căror lumină trădătorii de astăzi pot deveni liderii de mâine. La fel stau lucrurile și în privința crimelor politice, trădarea fiind prima și cea mai gravă dintre acestea. Infractorii politici ai regimului înlăturat de la putere, devin liderii noului regim și primesc recunoașterea meritelor lor în lupta împotriva orânduirii înlăturate. Pacepa nu face parte nici din această categorie de trădători conspiratori.
De la cele spuse, fac excepție mercenarii și trădătorii din vocație, în a căror vene, în loc de sânge, curge serul conspirației permanente și împotriva tuturor. Asemenea aventurieri fără de neam și țară sunt numeroși, iar înfățișarea și vorbele lor sunt amarnic de înșelătoare. Este categoria pentru care Pacepa, probabil că avea minimul punctelor necesare calificării, dar nu face parte nici din clubul rău famat al mercenarilor fără patrie, întotdeauna la dispoziția oricăror servicii de spionaj, pentru a le servi, dar și trăda, în egală măsură.
Moral, trădarea se judecă prin prisma relației antagonice dintre “bine” și “rău”, precumpănind cauzele care determină trădarea. Etic, trădarea este o anatemă irevocabilă.
Cauzele pentru care Pacepa a trădat, părasindu-și intempestiv patria, pe care a jurat să o apere chiar cu prețul vieții, pentru a se preda unei puteri străine, dintr-o alianță politico-militară declarată inamică a României și împotriva căreia a luptat cu convingere – dovadă fiind gradele militare, funcțiile și onorurile, pe care le-a dobândit ca adjunct al șefului spionajului, cu rang de secretar de stat în Ministerul de Interne, nu au avut nimic în comun cu vreo atitudine antisistem sau vreo disidență față de partidul comunist, ori împotrivire la ordinele conducătorului acestuia. Dimpotrivă, Pacepa a fost un important stâlp al cultului personalității lui Nicolae și Elena Ceaușescu, a căror operă politică și științifică a răspândit-o cu ardoare în întreaga lume, colecționându-le, ca pentru sine, înalte titluri și onoruri academice.
Dacă actul trădării generalului Pacepa nu putea să aibă o motivație în convingerile sale morale ori ideologice, atunci de ce a făcut pasul?
Circumstanțele deciziei lui Pacepa de a mai trăda, încă odată, România aveau antecedente în timp. Dacă la începutul anilor `50, când Pacepa a fost încadrat în Securitatea Statului Român, din înalt “ucaz”, România s-a aflat sub “cisma sovietică” și altfel nu se putea, ulterior, când a început desovietivizarea, Pacepa, ca și șeful său Nicolae Doicaru, reprezentau “importanți factori de risc pentru securitatea statului român”.
De altfel, acesta a fost motivul real pentru care, în martie 1978, Ceaușescu l-a destituit pe Doicaru din fruntea spionajului, retrogradându-l ca ministru al turismului.
Să ne reamintim că în același an a fost eliberat din funcția de Comandant al Armatei I-a Sud, și trecut in rezervă, pentru a fi numit ca adjunct al ministrului construcțiilor industriale, generalul Nicolae Militaru. Un alt general, a fost scos din structurile operative ale Armatei și numit la conducerea Centralei “Canalul Dunăre-Marea Neagră”.
Faptul de a nu fi numit în locul șefului său, pentru care Pacepa credea că nu are contracandidat, a fost perceput de acesta ca un semn rău prevestitor. A fost printre rarele sale raționamente corecte, deoarece în momente de criză se pierdea și nu făcea deloc dovada fermității și stăpânirii de sine, care ar fi trebuit să emane din partea unui profesionst onest.
Șef al spionajului a fost numit, generalul-locotenent (două stele) Alexandru Dănescu, la acel moment adjunct al ministrului de interne pentru pompieri, penitenciare, servicii administrative și înzestrare.
Dedicat preocupărilor sale anterioare, generalul Alexandru Dănescu și-a început activitatea la conducerea spionajului prin a verifica situațiile financiare, legalitatea deconturilor în valută, care anterior chiar dacă le intuise vulnerabile, nu a avut la îndemână și toate elementele de control.
Nu a fost nevoie decât începerea verificarilor, fiindcă imediat adevarul a fost scos la iveală: un mecanism rapace al corupției, patronat de Pacepa , înainte și de Doicaru, funcționa sub acoperirea afacerilor de spionaj, cu precădere în zona Levantului, cu complicități arabe, israeliene și ramificațiile lor în alte zone geografice, cum ar fi continentele australe, dar și Europa. Doicaru și Pacepa au adus prejudicii României prin proasta fundamentare cu informații a unor mari proiecte de cooperare economica internațională, în care partenerii erau lipsiți de orice intenție de seriozitate, fără bonitate, sau erau integrați unor rețele criminale specializate în escrocherii intrenaționale. Așa de exemplu, s-au exportat mii de tractoare în Africa, în barter cu bumbac, lemn de esență rară, păduri de arbori de cauciuc, minereuri ș.a . Tractoarele au fost depozitate în condiții precare de pază, fiind furate întregi, ori demontate. Bumbacul a disparut din plantații înainte de a fi recepționat, parcelele din păduri, alese pentru exploatare, au fost literalmente “rase”, arborii de cauciuc secătuiți. (Asta se intampla când Vestul era interesat în îndependența economică a României, față de Moscova și i-a finanțat dezvoltarea.)
Acoperirea unor asemenea “țepe”, trase cu complicitatea și prostia ”consilierilor speciali” Doicaru și Pacepa, presupunea o “omertă” la nivel guvernamental, pe care cei în cauză au avut grija și priceperea să o întrețină, oricât ar fi costat. Oricum, nu plăteau din buzunarul lor. Nu plăteau nici agenți străini, ci ofereau “mici sau mai mari atenții unor tovarăși din conducerea superioară care dovedeau înțelegere, deschidere și receptivitate pentru nevoile muncii speciale, care servea partidului în grija sa nemarginită pentru prosperitatea poporului. “ O logică de beton. Armat. Ca și mințile din care a emanat.
Dar Pacepa căpătase și gusturi de lux. Fie că i-au fost stimulate de serviciile pretinse de “prietenii” sus-puși, fie că se inspira din frecventele sale călătorii în străinătate. Agoniseala pentru alții a fost și prilej de acoperire și satisfacere a propriei avariții.
Fraudele comise prin dispoziții abuzive în administrarea și gestionarea resurselor valutare, având ca destinație apărarea securității naționale, au început să iasă la iveală. Cei care trebuiau să semneze deconturile prinseseră teamă de controlul generalului Alexandru Dănescu. Mai mult, lucrurile ajunseseră și la cuunoștința lui Ceaușescu, care a dat rezoluție de cercetare.
În mai puțin de trei luni de la preluarea conducerii Direcției Generale de Informații Externe, generalul Alexandru Dănescu apucase zdravăn de odgoanele din plasa corupției, iar Pacepa, în perspectiva unei anchete, care să se finalizeze prin deferirea sa justiției militare, urma să fie destituit.
În momentul în care a aflat concluziile și propunerile de finalizare a cercetării, Pacepa și-a aranjat, cu sprijinul unui prim viceprim ministru al guvernului, care – i era îndatorat, o chemare de urgență în R.F. Germania din partea concernului Fokker, ca persoană unică agreată pentru tratativele în vederea achiziționării licenței unui avion scurt și mediu curier, ce urma a fi produs în România.
Eșecul personal în aceaste negocieri, pentru a căror succes se angajase în fața lui Ceaușescu a fost încă o cauză determinantă a dezertării și trădării. El s-a combinat în afacerea Fokker cu un prieten, escrocul internațional, Rolf Spitra, despre care voi mai aminti în cele ce urmează.
Din R.F. Germania, dar și din Viena, Pacepa a dat mai multe telefoane pentru a se interesa dacă raportul generalului Dănescu către Ceausescu a fost trimis și cu ce rezoluție s-a întors. La ultimul apel, a primit vestea proastă: “A venit aprobat ”. A închis telefonul fără să mai spună ceva. În această situație, apelează la prietenul și “agentul “ sau Rolf Spitra, pe care îl știa că este agentul Serviciului de Informații al Comandamentului Trupelor Americane staționate în R.F.Germania, cu solicitarea de a-i facilita predarea. Spitra l-a condus la baza militară unde se afla acest comandament. Ajuns în baza americană, unde nimeni nu-l cunoștea și nici chiar cuvântul lui Spitra, care l-a introdus în bază, nu a contat, Pacepa a spus că este cunoscut de catre atașatul militar al Ambasadei S.U.A. la Bucuresti. Acesta a fost chemat să-l identifice, apoi l-a însoțit în avionul care l-a trasportat la Aeroportul Bazei Militare Andrews din proximitatea Washingtonului.
Maniera în care a procedat Pacepa nu era cea pe care ar fi urmat-o un agent al C.I.A. și nici măcar a unui cunoscător al modului de lucru al Agenției. Când un agent se află într-o situație limită și trebuie să părăsească urgent țara în care se află, are întotdeauna pregatit un plan special, un sistem de legatură și este “extras”, nu lăsat să se descurce și să se predea unui serviciu concurent, fiindcă între C.I.A. și agențiile de informații militare există o adevarată rivalitate.
K.G.B-ul al carui om Pacepa era, posibil chiar înainte de a fi recrutat în Securitate, l-a “extras” din România in S.U.A., din cel puțin două motive: avea nevoie de el în Vest, iar la Moscova nu era util. Puteau să-l facă dispărut , pur și simplu, dar nu obțineau nici-un beneficiu. La acel moment, cei cărora le-a folosit, în mod real, și au tras un maxim profit din lovitura primită de România, ca urmare a trădării lui Pacepa, au fost inamicii roșii ai lui Ceaușescu și nu americanii, chiar dacă și acestora le-a venit foarte bine să descarce de informații un cunoscător a multora dintre vulnerabilitățile și predispozițiile înaltei nomenclaturi de la București și nu numai.
Faptul de a nu fi primit cetățenia americană decât după zece ani, arată că “defectorul” Pacepa a fost tratat cu precauția necesară ținerii cât mai departe a unui cal troian.
Faptele care susțin că Pacepa a lucrat pentru K.G.B. sunt suficiente și solide. Mai mult, deși au fost făcute publice, nu au fost contrazise, nici măcar cu contraargumente analitice, în lipsa altor fapte, care să probeze contrariul.
Chiar din momentul preluării primului său post în Direcția de Contrasabotaj, Pacepa a intrat în atenția și grija șefului grupului consilierilor sovietici, pe a cărui filiera veniseră și recomandările sau ordinul de încadrare.
(1) După cum avea să ne relateze generalul Aron Bordea, care la începutul anilor `50 era șeful Securității Raionului Titu, locotententul major Pacepa era atașat cauzei Uniunii Sovietice, considerănd o trădare a acesteia, faptul ca Gheorghe Gheorghiu Dej daduse ordin sa se ascunda de rusi existenta unor zacaminte de petrol in Campia Munteniei, punand sa se sadeasca lastari de salcami care sa acopere marcajele locurilor unde se efecuasera prospectiunile, iar hartile si documentatiile geologice sa fie pastrate la Ministerul de Interne, de catre Securitate. Cum Pacepa primise in raspundere tocmai contrasabotajul in sectoarele de extractie si petrochimie, a ajuns in posesia secretului si a dovezilor ca “tovarasii sovietici sunt mintiti si inselati prin ascunderea zacamintelor”, asa ca a procedat potrivit propriei constiinte . Urmarea a fost aceea ca seful consilierilor sovietici , generalul Saharovski, a dat buzna in cabinetului ministrului de interne, Alexandru Draghici, amenintandu-l ca-l impusca, daca nu pune la dispozitie informatiile privind amplasamentele zacamintelor , pentru ca “Sovrompetrol” sa treaca la exploatarea lor. Ministrul Draghici l-a chemat la ordine pe seful Raionului de securitate Titu, cerandu-i sa afle tradatorul. A primit raspunsul in aceiasi zi : locotenentul major Pacepa era unicul pastrator al documentatiei. Ministrul a luat act si a cerut tacere, deoarece nu se putea impotrivi sefului consilierilor rusi. Dar Pacepa a fost promovat la serviciile externe ale securitatii, unde isi va desavarsi ascensiunea , in pofida unor evenimente profesionale negative in care rolurile sale au ramas, pana astazi, in “noaptea si negurile” spionajului .
(2) Sovieticii au avut grija sa ajunga la Nicolae Ceuausescu informatia ca americanii au un agent important, la varf, in apropierea sa. Ofiterul din garda personala, A.D. a fost de fata cand Ceausescu i-a spus lui Pacepa : “Pacepa, vezi ca rusii mi-au spus ca aici la noi, la nivel inalt, in cercul nostru este cineva care ne tradeaza americanilor . Ai grija si ocupa-te personal de aceasta problema. “ . “ Am inteles, asa voi face tovarase comandant suprem !’’, a fost raspunsul lui Pacepa. Peste o saptamana, Pacepa a disparut, iar trei zile dupa aceea Ceauausescu nu a mai putut scoate un cuvant de suparare.
Comentariu : Mesajul transmis lui Ceausescu a fost raspunsul Moscovei la situatia disperata in care se afla agentul sau Pacepa. El trebuia sa se predea americanilor , iar Ceausescu sa creada ca Pacepa era importantul agent in legatura cu care rusii il avertizasera.
(3) Anterior, cu ani buni iniante, superiorul sau direct, generalul Nicolae Doicaru a fost informat , atat de rezidenta spionajului militar in R.F.G. , cat si de catre contraspionaj , ca Pacepa fusese recrutat de sovietici si infiltrat in agentura serviciul de contraspionaj vest-german . Reinhard Ghehlen ar fi incercat sa-l paseze americanilor. Stia el de ce ! Apoi, trei linii informative, aparent independente, induc ideea colaborarii lui Pacepa cu C.I.A. Cine si de ce avea nevoie de aceasta diversiune, decat cineva care miza pe dezactivarea unui agent al rusilor. Acesta poate fi si motivul pentru care Doicaru ignora semnalarile. Mai mult isi informeaza colaboratorul ! (*Comentariu Ghehlen: Ghehlen era seful B.N.D-ului – Serviciul de Informatii al R.F.Germania, dar fusese unul dintre cei mai buni sefi din spionajul militar al lui Hitler. A condus Servicul de Informatii al Grupului de Armate Est, fiind cel mai bun specialist in problemele U.R.S.S. si ale tarilor satelite. Dupa razboi, americanii l-au folosit vreo patru- cinci ani, dupa care a fost numit seful spionajului vest-german, ramanand in functie pana in 1968. Un om care a fost un stalp al puterii lui Hitler, a fost foarte bun pentru americani… Apropo de oceanele de imoralitate pe care sta America . )
Doicaru si Pacepa aveau in comun foarte multe. Asa de exemplu, la ordinul lui Ceausescu , urmare a solicitarii lui Tito, ei au organizat asasinarea a doi disidenti sarbi , a caror cadavre au fost livrate Belgradului.
Doicaru si Pacepa s-au folosit de informatiile privind presupusa colaborare a lui Pacepa cu C.I.A, pentru a demonstra usurinta cu care contraspionajul poate fi intoxicat cu informatii false, declansand o rafuiala soldata cu numirea la conducerea contraspionajului a unui general loial lor. Ulterior, Pacepa va proceda la intoxicarea contraspionajului, punandu-l pe piste false circa 5 ani ( 1973-1978), pentru a-l deturna de la programul de dezactivare a agentilor reali ai K.G.B-ului in Romania.
(4) Pacepa a fost incadrat in securitate la recomnadarea unor prieteni din K.G.B. ai tatalui, care apartineau filierei sovieto-evreisti cominterniste, care facea jocurile in Romania, la inceptul anilor 1950. In pofida faptului ca nu indeplinea criteriile “de dosar”. Tatal sau fusese exclus din partid, tanarul Pacepa cochetase cu Y.M.C.A. , frecventase medii ale unor reprezentante diplomatice occidentale, avea educatie tipic mic burgheza s.a. Dar daca rusii l-au recomandat, atunci pesemne ca toate acele lucruri nepermise unui viitor membru al securitatii le-a facut ca agent al lor. Generalul Saharovski, seful consilierilor sovietici se referea la Pacepa, ori de cate ori se ivea prilejul, ca la un model de urmat.
Se incearca o paralela intre Pacepa si colonelul polonez Ryszard Kuklinski. Colaborarea acestuia din urma cu serviciile speciale americane nu a constat în vorbe goale:
Colonelul polonez a furnizat în cei zece ani de “acţiune” circa 42.000 de pagini cu informaţii militare, majoritatea aparţinând Tratatului de la Varovia, scrise în limba rusă. Documentele tranferate CIA-ului conţineau date despre consfătuirile secrete ale Tratatului, deciziile organizaţiei, funcţionarea şi dislocarea trupelor sovietice, sistemele de armament de înaltă tehnologie ale URSS, planuri cincinale strategice ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia etc.
La 13 aprilie 1980, Ryszard Kuklinski a predat americanilor un document privind organizarea trupelor Tratatului de la Varşovia în cazul unui război cu statele occidentale.
La 4 decembrie acelaşi an, colonelul Kuklinski a prezentat CIA-ului planul de invadare a Poloniei de către trupele sovietice în vederea înăbuşirii mişcării Solidaritatea. Informaţiile sale au fost confirmate de observaţiile sateliţilor militari americani, care au înregistrat mişcări de trupe spre Polonia.
Cum URSS-ul avea propria reţea de spionaj în Statele Unite, până la urmă s-a aflat că la Varşovia exista o “cârtiţă”. Statul Major General al armatei poloneze a început o anchetă, iar cercul suspecţilor se apropia tot mai mult de Kuklinski. Aflat în pericol să fie deconspirat, colonelul R. Kuklinski i-a anunţat pe americani la sfârşitul lunii octombrie 1981, cerând să fie “extras”. A ţinut neapărat să fie evacuat împreună cu soţia şi cei doi copii, îngreunând operaţiunea CIA-ului, care nu era dispus să rişte transferul familiei sale într-o ţară necomunistă. În cele din urmă, americanii au acceptat condiţiile , evacuând familia Kuklinski.
Cazul colonelului Ryszard Kuklinski a fost comparat de unii cercetători şi publicişti cu “dezertarea” generalului Ion Mihai Pacepa, în 1978. Pacepa însuşi se compară în ultimii ani cu militarul polonez, mai ales după reabilitarea acestuia de către guvernul de la Varşovia.
Ryszard Kuklinski a trădat Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi nu Polonia, iar gestul său a fost o formă de protest daţă de ocupaţia sovietică.
În cazul Pacepa această ipoteză poate fi exclusă, întrucât la data dezertării – 1978 -, România avea o bună imagine în ţările democratice, fiind considerată o “minune a Estului” , prin politica faţă de URSS adoptată de către Nicolae Ceauşescu.
Tocmai din această cauză, unii istorici şi ofiţeri ai serviciilor secrete consideră suspectă “fuga” lui Pacepa, mai ales că el se afla în relaţii destul de apropiate cu familia Ceauşescu. Nu sunt putini cei care văd “mâna” KGB-ului în această “afacere”, conisderându-l pe generalul dezertor agent sovietic, trimis în Occident să-l compromită pe Nicolae Ceauşescu, care stătea în “coasta” Moscovei.
Aşadar, în vreme ce Kuklinski a furnizat timp de zece ani documente deosebit de importante ale Tratatului de la Varşovia, majoritatea în limba rusă, Pacepa nu a riscat nimic. A dezertat si tradat când a simţit că era în “cădere liberă”, apoi , i s-a construit un soclu, de la ale carui dimensiuni sa para invaluit in aura eroismului .
Este oricui evident : Ryszard Kuklinski a contribuit la influentarea fundamentala a raportului de forte dintre O.T.V si N.A.T.O., lispind O.T.V. de avantajul surprizei strategice militare.
In schimb, Pacepa, judecat dupa alegatiile din “Orizonturi rosii”, ar fi putut sa satisfaca apetenta de cancanuri si barfe politice a unora dintre locatarii Casei Albe. De altfel, el nici nu a avut acces la informatiile care priveau spatiul S.U.A.
CONFERINTA LA UNIVERSITATEA DIN ORADEA – FACULTATEA DE ISTORIE ( 26 mai 2010 ) – gl. brg.(r) Aurel I. Rogojan
Happy
0
0 %
Sad
0
0 %
Excited
0
0 %
Sleepy
0
0 %
Angry
0
0 %
Surprise
0
0 %
Este foarte interesant postul, un articol care este placut, astept sa mai vizualizez si alte dizertatii:) de aceeasi frumusete editoriala
Este foarte tare postul ,un blog care este util ,vreau sa vad sa mai vizualizez si alte dizertatii:) de aceiasi calitate