Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen

Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 3 octombrie 1893, Sinaia – 3 aprilie 1953, Estoril, Portugalia), rege al României, membru de onoare al Academiei Române din 17 mai 1921. Carol al II-lea a fost cel mai controversat rege al României, actele sale politice şi din viaţa personală generând numeroase dispute în opinia publică şi pe scena politică. A renunţat de trei ori la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei, timp în care relaţiile sale amoroase au devenit subiect de controversă publică. Carol a ştiut cu foarte mare abilitate să folosească lipsa de autoritate a Regenţei şi divergenţele dintre partidele politice pentru a reveni pe tronul României.

Deşi în perioada domniei sale România a cunoscut cel mai mare avânt economic din perioada interbelică, aceasta s-a caracterizat prin permanentul conflict dintre rege şi clasa politică. Carol dorea ca instituţia monarhică să joace rolul principal în stat şi s-a lăsat influenţat în actele sale de camarila regală, încercând constant să discrediteze în ochii opiniei publice formaţiunile politice democratice. Cu inteligenţă a folosit momentul alegerilor din decembrie 1937 pentru a instaura în România un regim monarhic autoritar, de altfel, autoritarismul fiind o caracteristică a majoritatăţii statelor europene din această perioadă.

Izolată pe plan diplomatic, România a trebuit să cedeze în faţa presiunilor şi să accepte pretenţiile teritoriale revizioniste din vara anului 1940. Dezordinea generală din ţară l-a determinat pe Carol să îl cheme la putere pe generalul Ion Antonescu, considerat singura persoană capabilă să conducă ţara în tot acest context intern şi internaţional. Noul prim-ministru a fost învestit cu puteri depline în stat, iar pe 6 septembrie 1940 Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai I. Ultimii ani ani din viaţă i-a petrecut prin călătorii în străinătate alături de Elena Lupescu şi în cele din urmă s-a stabilit la Estoril, în Portugalia, unde a decedat pe 3 aprilie 1953.

Originea. Studiile. Principe moştenitor

Carol era fiul cel mare al regelui Ferdinand I şi al Mariei de Edinburgh, fiind aşadar în drept să urce pe tronul României după decesul tatălui său. În primii ani de şcoală este pregătit de profesori precum Nicolae Iorga, sau Gheorghe Murgoci. Este absolvent al Şcolii militare din Bucureşti. După susţinerea bacalaureatului în anul 1912, este trimis să studieze la Academia Militară din Potsdam. A trecut prin toate gradele militare, de la sublocotenent (1908) la general în anul 1923. Odată cu urcarea pe tron a tatălui său (27 septembrie 1914), Carol devine principe moştenitor, iar două luni mai târziu, devine senator de drept în Reprezentanţa Naţională.

Prima renunţare la tron. Relaţia cu Zizi Lambrino. Anularea căsătoriei

Prima renunţare la tron a principelui Carol a survenit în plină campanie de război. De altfel, acesta îşi manifestase în dese rânduri scepticismul cu privire la viitorul instituţiei monarhice din România: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republicană, atunci de ce să fiu împiedicat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau”! La 27 august 1918, principele moştenitor a părăsit, deghizat în uniformă de ofiţer rus, unitatea militară de la Târgu-Neamţ pe care o conducea onorific. Pe 31 august, acesta s-a căsătorit la Odessa cu Ioana Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi.

Prin acest fapt, principele Carol încălcase două principii fundamentale: acela de a nu se căsători cu persoane care nu aparţin unei familii domnitoare şi acela de a nu dezerta dintr-o unitate militară. Carol îl anunţă pe tatăl său despre căsătorie printr-o telegramă, precum şi despre faptul că renunţă la calitatea sa de moştenitor. După ce a primit telegrama, Ferdinand l-a trimis pe colonelul Ernest Baliff la Odessa cu misiunea de a-l convinge pe tânărul principe să se întoarcă în ţară şi cu o scrisoare din partea lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de miniştri, în care era ameninţat cu posibilele repercursiuni ale actelor sale. Deşi Carol a acceptat să se întoarcă în ţară, el nu s-a arătat dispus să renunţe la căsătorie.

În faţa acestor fapte, regele Ferdinand a decis să se consulte cu oamenii politici pentru a adopta o decizie în această privinţă. Poziţia lui Ionel Brătianu a fost că principele „nu era încă matur” şi trebuia să i se dea timp „pentru a se coace la minte”. În schimb, Alexandru Averescu a declarat regelui că tânărul principe nu avea „nici o calitate pentru domnie”. Generalul a relatat că la 29 octombrie 1916, când a primit ordinul să se retragă din faţa trupelor de ocupaţie, Carol a rămas să petreacă până la ora 2 noaptea, astfel că inamicul ajunsese la doar 20 de kilometri de locul unde afla principele moştenitor.

Pentru a discuta problema părăsirii unităţii militare, regele a convocat un „consiliu al generalilor”, la care au luat parte Constantin Hârjeu, Constantin Coandă, Arthur Văitoianu şi Eremia Grigorescu. Aceştia s-au pronunţat că „numai Majestatea sa poate decide asupra interpretărilor ce se pot face pentru încălcări de regulamente militare de către un membru al familiei regale”. După aceste consfătuiri, Ferdinand a hotărât să îl trimită pe Carol la mănăstirea Horaiţa din judeţul Neamţ, unde nu va putea să părăsească incinta lăcaşului de cult. În acest timp, Casa Regală şi guvernul au făcut puternice presiuni pentru a o determina pe Zizi Lambrino să renunţe la mariaj în schimbul unei anumite sume de bani, însă aceasta a refuzat ţinând să devină „Zizi de Hohenzollern”. După îndelungi insistenţe, Carol a acceptat pe 29 octombrie să declare în scris că nu se opune anulării actului de căsătorie încheiat la Odessa, iar regele a hotărât amnistierea fiului său.

Continuarea relaţiei. A doua renunţare la tron

Carol şi Zizi continuau să comunice prin intermediul scrisorilor. Demersurile făcute de familia regală şi de oamenii politici pentru a-i despărţi pe cei doi nu au reuşit. Pe 8 ianuarie 1919, Tribunalul Ilfov a anulat căsătoria pentru nerespectarea unor cerinţe de ordin formal, dar Carol şi Zizi continuau să trăiască împreună, regele primind zilnic note informative cu privire la situaţia celor doi. În următoarea perioadă, familia regală a încercat prin mai multe mijloace să îi ţină despărţiţi, însă Carol a refuzat constant să fie trimis la călătorii în străinătate pentru a fi îndepărtat de soţia sa. La presiunile lui Ionel Brătianu şi ale mamei sale, Carol s-a văzut nevoit să plece din nou pe front alături de regimentul său, deoarecele trupele maghiare reluaseră focul împotriva trupelor române staţionate în munţii Apuseni.

În acest context s-a produs a doua renunţare a lui Carol la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Astfel, pe 1 august 1919, principele a redactat două scrisori, una pentru Zizi Lambrino, în care se recunoştea soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece, şi una pentru tatăl său, prin care îl anunţa de decizia luată.

După încheierea ostilităţilor, lui Carol nu i s-a mai permis să revină la Bucureşti, din noiembrie fiindu-i stabilit un domiciliu obligatoriu la Bistriţa. Aici, asupra principelui s-au făcut numeroase presiuni să renunţe la intrasingenţa sa cu privire la acest subiect şi, cunoscându-i-se înclinaţiile şi capriciile, s-au organizat partide de vânătoare, defilări de trupe, petreceri, precum şi diferite aventuri sentimentale, toate menite a-l face să uite de Zizi Lambrino. Astfel, la Bistriţa a fost trimisă Marie Martini, o elevă de la azilul „Elena Doamna” cu care Carol avusese o relaţie înainte de căsătoria cu Zizi. Marie a născut şi un fiu cu numele de Silviu, care a fost recunoscut de principe. Colonelul Nicolae Condeescu s-a ocupat ca acest lucru să nu fie aflat de opinia publică, iar Marie să păstreze discreţia. În cele din urmă, Marie se va căsători cu Leonescu, un şef de gară, care a primit o importantă sumă de bani pentru a ţine secretă paternitatea micului Silviu. Manevrele puse la cale de Curtea Regală au reuşit. Într-o discuţie din 5 ianuarie 1920 cu Nicolae Iorga şi Alexandru Vaida-Voevod, Carol a promis o „revenire solemnă” asupra deciziei luate la 1 august 1919.

Pe 8 ianuarie 1920, Zizi Lambrino a dat naştere unui copil, botezat Mircea Grigore, după care a recurs la şantaj, dând publicităţii scrisoarea prin care Carol se recunoştea părintele copilului şi soţul ei. În cele din urmă, pe 20 februarie 1920, principele îi cere lui Ferdinand să considere „ca nulă şi neavenită scrisoarea pe care am trimis-o Majestăţii voastre la 1 august” şi „în conformitate cu spiritul Constituţiei şi al legilor noastre de familie, mă devotez serviciului ţării şi al Majestăţii voastre”.

Căsătoria cu Elena a Greciei

A doua zi, Carol este trimis într-o „excursie de studii” prin lume, finanţată din bani publici, pentru a încerca să o uite pe fosta sa iubită. Totodată, după puternice presiuni, Zizi Lambrino este obligată să părăsească ţara împreună cu fiul său în schimbul unei substanţiale pensii viagere. După încheierea călătoriei pentru studii, Carol nu a venit imediat în ţară, ci a rămas în Elveţia. Aici, prin grija reginei Maria, se afla principesa Elena a Greciei care era în căutarea unui soţ. Căsătoria lui Carol cu Elena s-a oficializat pe 10 martie 1921, iar la 25 octombrie acelaşi an s-a născut principele Mihai. Cu câteva zile înainte a fost „rezolvată” şi problema relaţiilor dintre Carol şi vechea sa amantă, Marie Martini. Printr-un document, Marie şi soţul ei se angajau să păstreze „pentru totdeauna o atitudine corectă şi plină de deferenţă faţă de toţi membrii familiei regale, că nu vom întreprinde nici o acţiune contrară acestui angajament, observând, în acelaşi timp, cea mai mare tăcere asupra serviciilor îndeplinite”.

Relaţia cu Elena Lupescu

Carol era revoltat de tutela pe care Ionel Brătianu o exercita asupra regelui Ferdinand şi era hotărât să acţioneze pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa statului. El îşi exprimase în repetate rânduri opinia că trebuie să fie făcută „curăţenie la palat” pentru a se înlătura influenţa ocultă a lui Barbu Ştirbey şi a reginei Maria, mai ales pentru a înlătura dominaţia lui Brătianu asupra tatălui său. În acest context, Carol a cunoscut-o pe Elena Lupescu, persoana care îi va marca decisiv cariera şi activitatea. Aceasta era soţia unui căpitan de la Vânători de Munte pe nume Tempeanu, dar acesta a cerut divorţul în momentul când a aflat de legătura soţiei sale cu principele moştenitor.

Asupra momentului întâlnirii dintre cei doi există încă informaţii contradictorii. În memoriile sale, Elena Lupescu mărturisea că s-au întâlnit prima dată când erau încă nişte copii, în timp ce Constantin Argetoianu relatează că cei doi s-au cunoscut la Sinaia în timpul războiului. Aceasta era caracterizată atât de Argeotoianu, cât şi de Miron Cristea, ca fiind „o femeie de moravuri uşoare”, în timp ce principele Nicolae o menţionează drept „o amantă de profesie”. În însemnările sale zilnice, Carol fixează data întâlnirii cu Elena Lupescu pe 14 februarie 1925.

Pamfil Şeicaru o descria pe Elena Lupescu astfel: „aducea o vastă experienţă în legăturile cu bărbaţii, de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile în alcov, ştiind să reîmprospăteze până la epuizare dorinţa partenerului, ştiind să-şi domine oboseala şi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate”. Cert este că nimeni nu dăduse importanţă acestei aventuri, familia regală considerându-l un episod vremelnic din viaţa principelui aşa cum mai fusese multe astfel de episoade. Totuşi, relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu a evoluat în asemenea măsură încât principele moştenitor nu mai ţinea cont că era căsătorit şi avea un copil. Mai mult, repetatele eşecuri în tentativa de face „ordine la curte” şi de a se impune ca factor de decizie în România au provocat o stare de tensiune la Palat.

A treia renunţare la tron. Proclamarea lui Mihai ca principe moştenitor

Pentru a-l mai despărţi măcar câtva timp de amanta sa, Ferdinand şi Maria au decis să-l trimită pe fiul lor la Londra, pentru a reprezenta Casa Regală din România la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii. Iniţial, principele a refuzat simulând un accident de cal şi împuşcându-se în picior, dar n-a reuşit să schimbe decizia luată. După ce a asistat la funeralii, Carol a plecat la Paris, unde a întâlnit-o pe Elena Lupescu, iar de aici au plecat împreună la Veneţia. Pe 12 decembrie 1925, tânărul principe a adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa pentru a treia oară că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei.

Profund nemulţumit de atitudinea fiului său, Ferdinand a decis să-l trimită în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a-l determina pe Carol să se răzgândească. Decizia principelui a fost irevocabilă, astfel că, pe 28 decembrie, Hiott se întoarce la Bucureşti cu o nouă scrisoare de renunţare a lui Carol către tatăl său, în care a adugat: „Milano, 28 decembrie 1925”. În aceste condiţii, Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30 decembrie 1925. Regele a luat cuvântul:

„Dacă un asemenea act din partea lui ar fi fost fără precedent, aş mai păstra poate iluzii şi speranţe [..] Grija ce port acestei Coroane nu-mi îngăduie să mai las posibilitatea de reînoire a unei asemenea crize, care e deja prea mult că s-a repetat.”

În continuare, regele a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României”. Cum Ferdinand a declarat categoric că principele Carol este „o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana”, toţi liderii politici prezenţi la Sinaia s-au supus voinţei suveranului. Mihai era fiul lui Carol cu principesa Elena, dar la acea vreme el nu avea decât patru ani, astfel că trebuia să se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării tronului de către micul principe, neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp cât era minor.

Actele de la 4 ianuarie 1926

În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ziarul „Adevărul” consemna: „Ceea ce a făcut domnul Ionel Brătianu, condus de preocupări personale şi egoism politic, constituie cea mai gravă lovitură adusă principiului monarhic”. Constantin Argetoianu remarca: „Criza dinastică a devenit peste noapte pivotul politicii româneşti. Oamenii politici şi partidele au fost supuşi unei noi clasificări şi socotiţi apţi sau inapţi pentru guvernare după cum puteau fi sau nu bănuiţi că ar favoriza o eventuală revenire a prinţului”. Totodată, Nicolae Iorga declara: Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen. Ion I. C. Brătianu rămânea stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări, care avea nesfârşită răbadare.

La 11 februarie 1926, regele Ferdinand a hotărât ca fostul principe să primească numele de Carol Caraiman, eliberându-i-se un paşaport diplomatic. Carol s-a stabilit la Paris cu Elena Lupescu, unde primea regulat importante sume de bani şi alte mijloace materiale din partea Casei Regale. În vara anului 1926, regele Ferdinand urma să facă o vizită în Franţa, iar generalul Condeescu a fost trimis la Paris pentru a pregăti întâlnirea suveranului cu fiul său. Generalul i-a arătat lui Carol că regele ar fi dispus să-l ierte dacă se despărţea de Elena Lupescu şi îşi relua căsnicia cu principesa Elena. Discuţia nu a dat nici un rezultat, Carol punând condiţii întoarcerii, pe care tatăl său nu a dorit să le accepte. Totuşi, importanţi lideri politici au notat că în urma întâlnirii în sufletul regelui se produsese un reviriment ce tindea spre o conciliere cu fiul său.

Pe timpul tuturor acestor agitaţii dinastice şi crize politice nimeni nu a acordat o atenţie deosebită faptului că sănătatea regelui Ferdinand, şi aşa destul de precară, se înrăutăţea de la o zi la alta. După ce a fost tratat de mai mulţi doctori de renume, atât din ţară, cât şi din străinătate, s-a stabilit că suveranul României suferea de cancer de colon. Agonia lui Ferdinand s-a prelungit, acesta petrecându-şi ultimele clipe din viaţă la Sinaia. În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial care anunţa moartea regelui Ferdinand I la orele 02:15.

Regenţa. Confruntarea dintre Ionel Brătianu şi carlişti

În seara zilei de 20 iulie 1927 a avut loc şedinţa comună a Adunării Deputaţilor şi a Senatului, în cadrul căreia cei trei regenţi, principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au depus jurământul:

„Jur credinţă Majestăţii Sale regelui Mihai I. Jur de a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului.”

Prin intrarea în funcţiune a Regenţei, începea o nouă etapă în istoria monarhică a României.

Treptat, s-au conturat două tabere politice cu vederi substanţial diferite privind instituţia Regenţei: PNL, care acţiona pentru menţinerea actelor de la 4 ianuarie, şi PNŢ, care recunoştea Regenţa ca pe un fapt împlinit, dar care o supunea unor critici virulente, ameninţând cu anularea acelor acte şi restaurarea pe tron a lui Carol II-lea. Aşadar, fostul principe devenea un obiect de manevră în lupta politică pentru putere dintre cele două tabere, fără nici un entuziasm privind persoana acestuia. Carol şi-a manifestat pentru prima dată dorinţa de a reveni în ţară la 31 iulie în cotidianul parizian „Le matin”. El ţinea să precizeze că „pentru un motiv de demnitate” a fost silit „de împrejurări grave, de către persoane şi prin mijloace asupra cărora cred de cuviinţă să mă abţin de a da astăzi lămuriri”, să renunţe la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Carol conchidea: „Această situaţie îmi dă dreptul să intervin personal […] niciodată n-aş putea pregeta de a mă supune poporului meu şi de a răspunde chemării sale, când ea s-ar îndrepta către mine”. Guvernul a interzis publicarea declaraţiei în presa românească şi a confiscat ziarele străine venite în România, în care era cuprinsă aceasta. Mai mult, la sugestia lui Brătianu, I. G. Duca a redactat un document care să precizeze exact modul în care oragnele Ministerului de Interne trebuiau să acţioneze în cazul în care Carol s-ar putea întoarce în ţară. Aici, deja începea să se contureze un curent de opinie în favoarea fostului principe, susţinători ai acestuia, care erau denumiţi „carlişti”.

Următoarea perioadă a fost marcată de ciocnirile politice dintre Brătianu şi carlişti. Fruntaşul liberal a pus agenţi de informaţie în străinătate să urmească toate mişcările din jurul principelui. Astfel a reuşit să lovească în curentul carlist prin arestarea lui Mihail Manoilescu, însă tribunalul a decis achitarea acestuia. Joi, 24 noiembrie 1927, la ora 06:45, Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal şi prim-ministrul Românei, a încetat din viaţă din cauza unei infecţii a amigdalelor. În aceeaşi zi, Regenţa l-a numit prim-ministru pe Vintilă I. C. Brătianu, care în aceeaşi zi a fost ales şi noul preşedinte al liberalilor. Acesta s-a menţinut ferm pe linia apărării actului de la 4 ianuarie 1926, în timp ce PNŢ şi-a menţinut criticile virulente la adresa puterii.

Lipsa de autoritate a Regenţei

Partidul Naţional Ţărănesc a pornit o amplă campanie de răsturnare a guvenului liberal, care a culminat cu adunarea populară de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, cu acest prilej înregistrându-se şi prima tentativă a lui Carol de reveni în ţară. Acesta trebuia să sosească în timpul adunării, iar pe 10 mai să fie proclamat rege. Planul a eşuat deoarece autorităţile engleze nu au permis avioanelor care trebuiau să îl transporte pe principe să decoleze, pe motiv că pasagerii „nu aveau actele în regulă”. Astfel, „surpriza senzaţională” de care vorbeau fruntaşii naţional-ţărănişti nu s-a mai produs. La rândul său, cabinetul liberal a punctat un important succes pe linia discreditării lui Carol, determinând-o pe principesa Elena ca în ziua de 7 iunie să adreseze preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti o petiţie prin care cerea desfacerea căsătorie sale cu Carol deoarece acesta a părărsit-o şi locuia în străinătate, „unde duce în mod public o viaţă absolut inconciliabilă cu demnitatea căsătoriei”. În şedinţa din 21 iulie 1928, Curtea de Apel a pronunţat sentinţa de divorţ întrucât Carol părăsise domiciul conjugal, fapt ce constituia „o insultă gravă la adresa soţiei”.

În perioada următoare, instituţia Regenţei a pierdut tot mai mult din imagine în faţa opiniei publice şi a liderilor politici. Principele Nicolae, cel care trebuia să fie coloana vertebrală a instituţiei, manifesta tot mai mult dezinteres politic. El considera că din cauza fratelui său mai mare ajunsese în această situaţie, afirmând într-un schimb de scrisori cu acesta că „Regenţa este o porcărie fără autoritate şi cu trei capete, grea de dus şi proastă conducătoare”. Carol profita de starea de sprit a fratelui său şi încerca să îl atragă de partea sa: „ar fi nevoie mai mult ca oricând să fim unul lângă altul, căci pentru unul singur e greu, dar fiind doi, cu acelaşi suflet, cu acelaşi sânge s-ar putea face mult […] Tu eşti înconjurat de duşmani apropiaţi şi mai îndepărtaţi”.

La 7 octombrie 1929, Gheorghe Buzdugan a încetat din viaţă, ceea a provocat destabilizarea formulei iniţiale a Regenţei. Întrunit două zile mai târziu, Parlamentul trebuia să aleagă un nou regent. La sugestia lui Iuliu Maniu, în această funcţie a fost ales Constantin Sărăţeanu, fost consilier la Curtea de Casaţie. Maniu însuşi avea să explice acest gest în 1936: „Şi am ales pe marele bărbat de stat, Constantin Sărăţeanu, care mi-a făgăduit că dacă naţiunea română va voi pe rege, nu se va opune”. Aşadar, prestigiul Regenţei suferea încă o gravă lovitură, atât personalitatea ştearsă, cât şi maniera în care a fost impus Sărăţeanu au contribuit la compromiterea definitivă a Regenţei, care a apărut în ochii opiniei publice ca o instituţie subordonată partidului aflat la putere. Tensiunea socială şi politică din ţară era pe cale de a atinge punctul culminant. Miron Cristea îi mărturisea lui Nicolae Iorga că „Regenţa nu merge pentru că nu are cap. Prinţul îşi fumează ţigările, Sărăţeanu cercetează cărţile, eu, un preot, nu pot decât să încerc a împăca”. La rândul lor, carliştii au devenit foarte activi, susţinând că situaţia grea din ţară se datora faptului „că-i lipseşte un stăpân, care să rămână un arbitru cu autoritate deasupra partidelor politice”, iar „mizeria şi nedreptatea nu vor înceta decât odată cu întoarcerea lui Carol salvatorul, singurul care va putea aduce naţiunea pe drumul cel bun”. Analizând situaţia din ţară, Carol începea să creadă tot mai mult că revenirea sa în ţară ar fi posibilă fără sprijinul direct al vreunui partid politic, profitând însă de divergenţele ce existau între ele.

Venirea în ţară. Atitudinea liderilor politici

Pe 27 mai 1930, la castelul Coesmes, aflat la 180 de km de Paris, Carol a convocat trei ataşaţi din Franţa, cu care au pus la punct planul revenirii sale în ţară. Carol urma să părăsească Franţa cu un automobil spre Munchen, unde trebuia să urce la bordul unui avion, care ateriza la Bucureşti pe platoul din prejma palatului regal de la Cotroceni. Conform celor stabilite, pe 3 iunie, Carol şi doi apropiaţi au plecat de la Paris la Munchen, unde au ajuns două zile mai târziu. În dimineaţa zilei de 6 iunie, aceeaşi trei s-au îmbarcat într-un avion închiriat de unul dintre consfătuitorii de la castelul Coesmes. După mai multe peripeţii generate de o serie de defecţiuni apărute la avion, aceştia au ajuns deasupra spaţiului aerian al Capitalei abia spre seară. Pilotul nu a riscat o aterizare în plină noapte pe platoul de la Cotroceni şi s-a îndreptat spre aerodromul Băneasa, care avea instalaţie pentru iluminatul pistei. La ora 22:05, comandantul aerodromului, care tocmai se pregătea să plece, a înregistrat semnalul unui avion care dorea să aterizeze. Când a coborât, Carol avea faţa acoperită cu o eşarfă neagră. Când a aflat cine este misterioasa persoană, comandatul l-a însoţit personal pe principe la cazărmile 2 şi 9 vânători, pentru a-l pune în contact cu coloneii Paul Teodorescu şi Gabriel Marinescu. Aceştia „l-au luat sub protecţia lor” şi s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni. Aici a fost întâmpinat de principele Nicolae care l-a îmbrăţişat cu bucurie.

Carol i-a telefonat lui Iuliu Maniu, care i s-a adresat cu „Bine aţi venit Alteţă”! Din discuţia avută, Maniu i-a propus principelui numirea în cadrul Regenţei, urmată de abrogarea legilor din 4 ianuarie 1926, dar a ridicat din nou problema renunţării la relaţia cu Elena Lupescu şi refacerii căsătoriei cu principesa Elena. Toate acestea au fost respinse de Carol, dar a înţeles că fruntaşul naţional-ţărănist nu se va opune restauraţiei dacă îşi va atrage de partea sa majoritatea liderilor politici. În acest sens, pe parcursul zilei de 7 iunie, Carol a avut întâlniri cu diverşi lideri politici, toţi exprimându-se pentru anularea actului de la 4 ianuarie. Majoritatea fruntaşilor naţional-ţărănişti nici nu au mai ridicat problema relaţiei dintre Carol şi Elena Lupescu spre deosebire de şeful lor. PNL a fost singurul care s-a opus, adoptând rapid o rezoluţie prin care condamna energic atitudinea principelui şi afirma că acest partid rămânea cu „nestrămutată hotărâre” la punctul de vedere fixat în legile din 4 ianuarie 1926. Duca aprecia: „Fapta de astă noapte este cea mai primejdioasă consolidării noastre naţionale şi situaţiunii ţării în toate privinţele”. Potrivit unor surse, acesta ar fi declarat că „preferă să i se taie mâna decât s-o întindă aventurierului”.

Deşi nu s-a opus anulării actelor ce au instituit Regenţa, Maniu a prezentat demisia guvernului pe 7 iunie, la ora 18, invocând considerente de ordin moral şi anume că nu putea contribui la detronarea regelui Mihai I, căruia îi jurase credinţă. Regenţa l-a numit în funcţie pe Gheorghe Mironescu, care a anunţat convocarea Reprezentanţei Naţionale în ziua de duminică, 8 iunie 1930, „pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale”.

Restauraţia

În ziua de 8 iunie cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României. Fiul său Mihai a primit titlul onorofic de Mare Voievod de Alba Iulia. După depunerea jurământului, a rostit un dicurs în care a ţinut să menţioneze că nu venea cu gânduri de răzbunare şi că a şters din inimă „şi cea din urmă umbră de mâhnire”. Totodată, a precizat că el nu a renunţat de bună voie la drepturile şi obligaţiile care îi reveneau ca moştenitor al tronului, ci a fost silit să plece în pribegie de „de aceea care au încercat prin acţiunea lor nechibzuită să rupă legătura indisolubilă dintre mine şi tot ce simte româneşte”. Carol şi-a declarat hotărârea de a strânge „într-un mănunchi pe toţi cei care au voinţa şi puterea de a colabora pentru propăşirea patriei” şi a lansat un apel către toţi românii „fără deosebire de opinie politică” să se strângă în jurul tronului.

În aceeaşi zi, regele Carol al II-lea a primit demisia guvernului Mironescu şi a început consultările politice pentru formarea unui nou cabinet. L-a însărcinat mai întâi pe Maniu, dar acesta a refuzat. În comunicatul dat publicităţii se invocau două motive. Primul era acela că de 15 ani desfăşura o intensă activitate politică, fără nici cel mai mic repaus şi că de aici „a urmat o serioasă zdruncinare a sănătăţii sale, care pretinde un imediat repaus de câteva luni”. Cel de-al doilea era că „nu găseşte indispensabilă prezenţa sa în fruntea guvernului”. În realitate, Maniu urmărea să-l aducă pe Carol al II-lea în situaţia de a înţelege că PNŢ era factorul decisiv în viaţa politică a României şi că fără acordul acestuia, care deţinea majoritatea în Parlament, nu se putea forma nici un guvern. Regele l-a însărcinat pe generalul Constantin Prezan cu formarea unui cabinet de concentrare, dar acesta a eşuat în tentativa sa. În faţa acestei situaţii, Carol al II-lea a fost nevoit să apeleze din nou la Maniu, care, de această dată, a acceptat să formeze noul guvern. Astfel, la 13 iunie 1930, a fost cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri care a depus jurământul în faţa regelui Carol al II-lea.

Formarea camarilei regale. Lupta împotriva clasei politice

Singura formaţiune politică ostilă restauraţiei a rămas Partidul Naţional Liberal. Următoarea zi a avut loc şedinţa Comitetului Executiv, în cadrul căreia Vintilă Brătianu, preşedintele partidului, a precizat încă odată faptul că renunţarea la prerogativele de moştenitor al Coroanei de către principele Carol „s-a făcut de bună voie” şi nu a făcut un act impus cum menţionase noul rege. Brătianu a prostestat împotriva faptului că regele Ferdinand a fost prezentat de fiul său „ca o unealtă politică”. Restauraţia a fost prezentată ca „o simplă încercare de aventură, fără durată mare”, acuzându-i pe regenţi că şi-au încălcat jurământul depus faţă de Mihai.

Incă din prima lună de la urcarea pe tron, Carol a înlocuit cea mai mare parte a personalului din vremea tatălui său cu oameni din cercul său de apropiaţi. Pentru a limita influenţa politică a mamei sale, Carol i-a interzis să mai desfăşoare acţiuni publice şi să aibă discuţii cu oameni politici. În aceste condiţiii, regina Maria a preferat să se stabilească la castelul din Balcic. Totodată, regele a interzis accesul lui Barbu Ştirbey în preajma palatului. Această atitudine ostilă l-a determinat pe Ştirbey să se autoexileze, trăind mai mult timp prin Elveţia şi Franţa. În ziua de 12 august, Elena Lupescu a sosit în România însoţită de ministrul Mihail Manoilescu. Îndată ce a aflat, primul ministru Iuliu Maniu s-a deplasat la Sinaia, pentru a-i atrage atenţia regelui că nu respectă „obligamentul” de a se despărţi definitiv de Elena Lupescu. Carol a negat categoric că aceasta s-ar afla în Sinaia, dar în faţa stăruinţelor lui Maniu l-a chemat pe administratorul castelului pentru a-i spune dacă exista o asemenea persoană acolo. Acesta a cercetat în faţa celor doi lista cu personalul angajat şi a găsit o spălătoreasă cu numele Elena Lupescu din comuna Baia (judeţul Suceava). Satisfăcut de „descoperirea” făcută de administrator, Carol a întrebat: „Domnule Maniu, este normal ca pentru o spălătoreasă să se certe regele României cu primul său ministru?”  Deşi era convins că Elena Lupescu se afla la Castelul Peleş, Maniu nu a avut replică şi a plecat de la Sinaia.

În primele luni de la venirea ei în România, Elena Lupescu a stat la Sinaia, departe de ochii lumii, dar ceva mai târziu s-a mutat într-o somptuoasă vilă din Aleea Vulpache, care a devenit centrul intrigilor politice din România. În fapt, odată cu venirea Elenei Lupescu s-a constituit camarila regală, care a devenit un important pol de putere politică. Pe la sfârşitul anului 1930, cu sprijinul camarilei regale s-a declanşat o campanie împotriva partidelor politice. Regele dorea formarea unui guvern de „uniune naţională”, cu membri din cercul său apropiat, pe care să îi poată controla uşor. Acest lucru a devenit posibil odată cu criza politică din primăvara anului 1931. Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice. În fapt, regele deţinea puterea indirectă, iar Constantin Argetoianu, din funcţia de ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri. Lista miniştrilor a fost alcătuită personal de Carol, iar Argetoianu a negociat cu I. G. Duca participarea PNL pe lista unei coaliţii de partide politice denumită Uniunea Naţională. Realitatea de la guvernare s-a dovedit însă neîndurătoare cu marele om de cultură, într-un moment în care criza mondială ajunsese la punctul culminant. Pe 31 mai 1932, Nicoale Iorga a pus capăt tristei sale experienţe şi a depus mandatul guvernului. Din acest moment, regele a chemat din nou la putere pe naţional-ţărănişti. Preşedinte al Consiliului de miniştri a fost numit Alexandru Vaida-Voevod, însă, după unele neînţelgeri cu Nicolae Titulescu, şi-a depus mandatul la 17 octombrie.

Regele a apelat din nou la Maniu, care a acceptat să formeze noul guvern după ce a obţinut promisiunea că va avea „mână liberă” în conducerea treburilor statului. În acestă perioadă, Carol a trebuit să rezolve şi unele probleme personale care ţineau de Casa Regală. La 17 februarie 1932, Carol şi Elena au semnat un acord, potrivit căruia principesa se stabilea în străinătate, putând veni în ţară cel mult patru luni pe an cu aprobarea regelui pentru a se afla alături de fiul său, Mihai. Regele se obliga să-i trimită acolo suma cuvenită, potrivit listei civile. Totodată, Casa Regală a suferit probleme de imagine odată cu căsătoria principelui Nicolae cu Ioana Dolete, care fusese soţia fiului fruntaşului liberal Nicolae Săveanu. În decembrie 1931, Tribunalul Ilfov a anulat această căsătorie şi după mai multe dispute între cei doi fraţi, Nicolae a acceptat să plece în străinătate primind în schimb anumite sume de bani.

Confruntarea cu Iuliu Maniu – coordonată esenţială a vieţii politice din România

Spre sfârşitul anului 1932, contradicţiile dintre Carol şi Iuliu Maniu s-au accentuat. Momentul rupturii s-a ivit în ianuarie 1932 când colonelul Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, şi Constantin Dumitrescu, comandantul Jandarmariei, au recurs la acte de frondă faţă de ministrul de Interne, Ion Mihalache. Când acesta a cerut înlocuirea celor doi, regele a refuzat acest lucru. Maniu s-a solidarizat cu colegul său de partid şi de guvern şi a demisionat din funcţie pe 12 ianuarie 1933. Două zile mai târziu s-a format un nou cabinet naţional-ţărănist în frunte cu Alexandru Vaida-Voevod, acest moment marcând şi răcirea relaţiilor dintre cei doi vechi colegi în lupta pentru Marea Unire. Câteva zile mai târziu, Maniu a declarat că adevărata cauză a demisiei sale a fost nepotrivirea punctului său de vedere cu cel al suveranului asupra felului de a asuma răspunderea guvernării. Gestul lui Maniu, singular în peisajul politic interbelic, a fost cu siguranţă unul exemplar, dar a reprezentat un succes pentru camarila regală care astfel a reuşit să răstoarne guvernul legal al ţării şi să întrerupă relaţiile dintre Maniu şi Carol al II-lea pentru mai bine de cinci ani de zile.

La 10 martie 1933, împotriva lui Maniu s-a declanşat o uriaşă campanie mediatică, în legătură cu afacerea Skoda. Acesta era acuzat că în timpul guvernului său a fost semnat contractul de la 17 martie 1930, cu firma cehoslovacă Skoda, în condiţii total dezavantajoase pentru statul român, în schimbul unor comisioane substanţiale, obţinute de cei care l-au negociat şi care aveau girul lui Maniu. Liderul naţional-ţărănist a replicat imediat, negând categoric o asemenea acuzaţie, dar guvernul Vaida a procedat la cenzurarea discursurilor sale, în care o ataca pe Elena Lupescu şi camarila regală, care ar fi pus la cale această blasfemie. Ca urmare a situaţiei create, Maniu a demisionat la 2 aprilie 1933 din funcţia de preşedinte al PNŢ, în care a fost ales, la 6 mai, Alexandru Vaida-Voevod. Declarându-se „simplu membru” al PNŢ, Iuliu Maniu s-a angrenat într-o politică de hărţuire a lui Carol al II-lea şi a camarilei sale, neezitând să critice şi guvernul, care ar fi acţionat după sugestia „forţelor oculte”. Afacerea Skoda a continuat să ţină „capul de afiş” al presei româneşti, precum şi în cadrul dezbaterilor parlamentare, timp de un an şi jumătate. Încercarea lui Carol al II-lea de a-l implica pe Iuliu Maniu în afacerea Skoda nu a dat rezultate.

Aşadar, o coordonată esenţială a vieţii politice din România acelei perioade a fost lupta dintre Iuliu Maniu, apărătorul normelor de guvernare democratică, şi Carol al II-lea, adeptul regimului monarhiei autoritare. Într-o cuvântare ţinută la Vinţul de Jos, în ziua de 31 mai 1936, Maniu afirma că Elena Lupescu „a adunat în jurul ei o ceată de aventurieri, care au acaparat conducerea ţării şi şoptesc la urechea regelui visuri dictatoriale”. La rândul său, Carol a desfăşurat o luptă energică împotriva adversarilor săi. În acest scop, camarila regală şi-a creat câte o reţea proprie de informatori care avea misiunea de a-i supraveghea, printre alţii, pe Maniu, Alexandru Averescu, Gheorghe Brătianu şi alţii. Directorul general al Poştei, Telegrafului şi Telefonului a creat un serviciu special de interceptare a convorbirilor telefonice, trimiţând periodic rapoarte informative Elenei Lupescu.

Campania de dezbinare a partidelor politice

Regele nu a preferat să fie un factor de echilibru între partidele politice, ci a căutat întotdeauna să provoace divergenţe în rândul acestora. Acest lucru s-a întâmplat chiar de la venirea sa în ţară. În momentul consultărilor cu liderii politici a reuşit cu abilitate să îi atragă de partea sa în favoarea restauraţiei. Din rândul Partidului Naţional Liberal, regele l-a atras pe liderul tinerilor liberali, Gheorghe Brătianu, care a fost exclus din partid pe motiv că a susţinut noul regim şi a fost nevoit să îşi întemeieze propria formaţiune. Mai mult, când Brătianu nu a acceptat să fie un instrument în mâinile camarilei regale, a atras din noul partid unele personalităţi precum profesorul Constantin C. Giurescu. Tot în rândul PNL, Carol a întreţinut disputa din sânul partidului între vechea generaţie şi tinerii liberali conduşi de Gheorghe Tătărescu. În momentul când Dinu Brătianu a fost ales preşedinte, regele l-a desemnat la conducerea guvernului pe Tătărescu, contrar uzanţelor obişnuite. Tătărescu, care ulterior a devenit colaborator apropiat al regelui, s-a distanţat treptat de politica partidului şi acţiona în actele guvernamentale pe cont propriu. În rândul Partidul Poporului, condus de mareşalul Averescu, Carol a contribuit prin desprinderea grupării Octavian Goga. Din Partidului Naţional Ţărănesc, regele a reuşit să îşi atragă persoane fidele, mai ales din pricina conflictului său cu Iuliu Maniu. Astfel, în 1935, Vaida-Voevod a plecat din partid, iar în interiorul partidului Carol a reuşit să-l atragă de partea sa pe Armand Călinescu care a constituit o grupare „centristă” în PNŢ. Aceasta se pronunţa pentru „respectarea prerogativelor regale” şi era împotriva politicii promovate de Iuliu Maniu.

Deşi, la început, Mişcarea Legionară s-a bucurat de sprijinul politic, moral şi material al regelui, începând cu mijlocul anilor ’30 legionarii şi-au manifestat dorinţa să iasă de sub tutela regelui. Ei au adresat critici virulente împotriva „forţelor oculte care întunecă Coroana regală”. Treptat, învreşunarea legionarilor faţă de camarila regală a crescut continuu şi s-a decis adoptarea metodei suprimării fizice, vizaţi fiind Elena Lupescu şi Gabriel Marinescu. Şi relaţiile dintre Carol şi fratele său s-au deteriorat continuu, deoarece regele refuza să recunoască legalitatea căsătoriei dintre principele Nicolae şi Ioana Dolete. După mai multe dispute, Nicolae recurgând la şantaje politice cu Garda de Fier, regele a dorit să îl trimită pe Nicolae din nou într-o călătorie în străinătate, dar acesta a refuzat categoric. În cele din urmă, Carol al II-lea a decis eliminarea fratelui său din rândul membrilor familiei regale (9 aprilie 1937).

Momentul decembrie 1937

La sfârşitul anului 1937, mandatul legitim de guvernare al PNL expira, iar conform uzanţelor politice, şeful statului trebuia să cheme la putere formaţiunea de opoziţie. Pentru a fi sigur că Maniu va fi anihilat în cazul chemării PNŢ la guvernare, Carol al II-lea a lansat ideea unui guvern Mihalache care să aibă pe Vaida-Voevod la Interne şi care să-l cuprindă şi pe Gabriel Marinescu, membru de bază al camarilei. Discuţiile au avut loc pe 12 noiembrie, însă Ion Mihalache nu a acceptat propunerea regelui. În aceste condiţii, pe 17 noiembrie, Carol al II-lea încredinţează mandatul din nou lui Gheorghe Tătărescu. Prima misiune a guvernului era organizarea alegerilor din 20 decembrie 1937. Eşuând în aducerea PNŢ la putere, Mihalache a demisionat din fruntea partidului, iar Comitetul Executiv din 21 noiembrie l-a propus pe Iuliu Maniu folosind cuvintele: „Domnule Maniu, ia comanda şi dă porunca!” De data aceasta, Iuliu Maniu nu a mai refuzat. În acest context, a fost încheiat pe 25 noiembrie 1937 de Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, şi Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare, un pact de neagresiune electorală, la care au aderat Gheorghe I. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal – Gheorghe Brătianu şi Constantin Argetoianu, preşedintele Partidului Agrar. Scopul comun era înfrângerea guvernului în alegeri, iar partidele se angajau să nu se atace reciproc. Deşi Maniu a urmărit să ferească partidul de agresiunile legionarilor, alianţa PNŢ cu Garda de Fier a creat o adevărată derută în rândul electoratului, care timp de patru ani de zile asistase la o acerbă dispută între cele două organizaţii, acuzându-se reciproc de „trădare naţională” şi „slujirea unor interese străine”. Consiliul de miniştri era acuzat de toate forţele de opoziţie că devenise unul personal al şefului statului, iar posibila sa victorie în alegeri ar fi facilitat instaurarea dictaturii regale. Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă extrem de tensionată şi confuză, cu un limbaj foarte violent .

Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului. La 20 decembrie, pentru prima dată în istoria politică a României nici un partid nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară. Pe primele trei poziţii s-au clasat PNL cu 35,9%, PNŢ cu 20,4% şi Partidul „Totul pentru Ţară” (numele sub care au participat la alegeri legionarii) care a obţinut un surprinzător scor de 15,5%, ceea ce a provocat o adevărată panică în rândul clasei politice. Consecinţele politice ale acestor alegeri au fost unele dezastruoase. Faptul că nici un partid nu reuşise să obţină prima majoritară de 40% lăsa mână liberă şefului statului de numi la guvernare orice formaţiune politică şi de a forma un guvern, de data acesta cu adevărat personal dacă este comparat cu cel precedent. Aşadar, profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi. Prin decizia sa, regele a aplicat lui Iuliu Maniu mai multe lovituri: a eliminat PNŢ de la succesiune, deşi obţinuse un număr de voturi dublu faţă de cel al PNC, a numit în fruntea guvernului un vechi şi hotărât adversar al lui Maniu, a reuşit să facă o nouă spărtură în PNŢ prin atragerea centriştilor şi numirea lui Armand Călinescu în funcţia de ministru de Interne. Iuliu Maniu s-a declarat profund revoltat de maniera în care a procedat Carol al II-lea, care nu l-a consultat, măcar formal, în legătură cu rezolvarea crizei politice, declarând că guvernul Goga era „o adevărată provocare la adresa naţiunii”, deoarece el „se prezintă ca un nou guvern personal, după ce ţara a respins guvernul personal al domnului Tătărescu”.

Instaurarea dictaturii regale. Caracteristicile regimului monarhic autoritar

Începutul anului 1938 s-a caracterizat printr-o puternică acensiune a Gărzii de Fier, care ataca cu înverşunare regimul democratic şi se pronunţa pentru reorientarea politicii externe a ţării spre Axa Berlin – Roma. Totodată, Octavian Goga dorea să câştige cu orice preţ alegerile din martie 1938 şi a negociat un acord secret cu Corneliu Zelea Codreanu. Forţele democratice erau derutate şi confuze, fapt ce a permis regelui Carol al II-lea să intervină decisiv pentru atingerea obiectivului său politic. Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Constituţia din 1923 a fost suspendată şi a fost elaborată o nouă leege fundamentală care a fost promulgată pe 27 februarie 1938. Prin aceasta, regele îşi aroga largi prerogative executive şi legislative (vezi Constituţia din 27 februarie 1938). Prin aceste două acte a avut loc o schimbare a formei de guvernământ din România. Monarhia îşi asigura o poziţie dominantă în sistemul politic al ţării, iar instituţiile statului erau subordonate lui Carol al II-lea. Pe 30 martie 1938 a survenit lovitura decisivă aplicată de Carol formaţiunilor politice. Este publicat decretul-lege de dizolvare a asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice. Formaţiunile slabe şi cele fidele lui Carol au decis să-şi înceteze activitatea, iar celelalte au trebuit să-şi o restrângă considerabil. În aceeaşi zi a fost constituit Consiliul de Coroană ca organ consultativ cu membri numiţi de rege.

În perioada următoare, Carol şi-a instaurat un veritabil regim personal autoritar: primarii şi prefecţii erau numiţi pe scară ierarhică, s-a format „Straja Ţării”, din care făceau parte copii şi tineri şi a cărei comandant suprem era regele, presa şi radioul au fost puse în slujba regimului, iar pe 16 decembrie 1938 s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, orice activitate politică fiind considerată clandestină. Prin acest fapt, Carol a urmărit să atragă unele cadre din vechile partide de partea sa numindu-le în posturi de conducere. Scopul declarat al FRN era „mobilizarea conştiinţei naţionale în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de consolidare a statului”. Ultima măsură aplicată de Carol pentru creşterea puterii regale a fost adoptarea unei noi legi electorale pe 9 mai 1939. În alegerile parlamentare din 1 – 2 iunie 1939 au candidat doar reprezentanţii FRN. Carol a sporit autoritatea regimului său continuu. Pe 22 iunie 1940, FRN a fost transformat în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar”.

Rolul jucat în asasinatele politice

Ion Gheorghe Duca

După două zile de la câştigarea alegerilor din decembrie 1933, primul ministru I. G. Duca este chemat la Sinaia pentru o întrevedere cu Carol al II-lea, sub pretextul destituirii guvernatorului Băncii Naţionale. După întâlnire, Duca a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia exact înainte a se sui în trenul ce trebuia să îl înapoieze în Capitală. Asasinatul a fost comis de un grup de trei legionari, denumiţi „Nicadorii”, care şi-au recunoscut fapta.

Ceea ce în epocă a părut ca o răzbunare politică a legionarilor, cercetările ulterioare au arătat o enormă conspiraţie care a stat la baza celei de-a doua asasinări a unui prim-ministru din România. Investigaţia a mers până la cea mai înaltă poziţie din stat, regele Carol al II-lea. Dosarele păstrate la Arhivele Statului Bucureşti au arătat că ministrul de Interne şi şeful Siguranţei ştiau de atentat, dar nu au luat nici o măsură. Vagonul guvernamental a fost însoţit de un singur agent, iar asasinii au călătorit cu acelaşi tren către Sinaia. O singură măsură s-a luat la Sinaia pentru a apăra securitatea primului-ministru, aceea de a nu intra pe peronul gării prin intrarea principală, ci prin biroul şefului gării, deoarece vagonul cu care urma să călătorească Duca oprea în faţa acestuia, evitând astfel parcurgerea peronului. Dispoziţia nu a fost respectată. Carol al II-lea fusese informat despre ce aveau de gând legionarii, după ce şeful poliţiei, Gabriel Marinescu, primise o notă care deconspira întregul plan, însă regele a dat următoarea dispoziţie: „Ţine nota la birou şi n-o transmite mai departe”. Informarea fusese făcută chiar de vărul lui Belimace, Alexandru Tale, care era informator al poliţiei. Procesul asasinilor s-a încheiat la 5 aprilie 1934 prin achitarea principalilor fruntaşi legionari.

Corneliu Zelea Codreanu

După o dispută cu profesorul Nicolae Iorga, Codreanu a fost condamnat la 6 luni de închisoare pentru calomnie în aprilie 1938. Însă, în timpul procesului, autorităţile Ministerului de Interne au efectuat mai multe verificări la „cuiburile” legionare, iar lui Codreanu i s-au mai găsit şi alte capete de acuzare, inclusiv „cârdăşie cu şeful unei puteri străine” şi „uneltire contra ordinei soiciale”, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 de muncă silnică la minele de sare. Rechizitoriul a fost întocmit de Armand Călinescu, ministru de Interne la acel moment. De fapt, Garda de Fier devenise extrem de „incomodă” pentru regele Carol, iar autorităţile au găsit diverse motive pentru a-i trimite la închisoare pe liderii acesteia. Hitler însuşi ceruse aducerea legionarilor la putere, ceea ce ar fi însemnat pentru Carol sfârşitul regimului instaurat doar cu câteva luni înainte. Întors în ţară, şeful statului a decis decapitarea Mişcării Legionare. În noaptea de 29 spre 30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alţi 13 lideri legionari (printre care se numărău Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, şi Decemvrii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinaţi în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea din Jilava. Acest fapt a alimentat mânia legionarilor, care în perioada următoare au trecut la represalii.

Armand Călinescu

Prima victimă a vendetei legionare a fost Armand Călinescu. Acesta a fost instalat în funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri pe 7 martie 1939, după decesul patriarhului Miron Cristea. Călinescu era cunoscut pentru manifestările sale violente împotriva curentelor extremiste, în special împotriva Gărzii de Fier, era colaborat apropiat al şefului statului şi era considerat vinovat principal de legionari pentru decesul căpitanului lor. Pe 21 septembrie 1939, în timp ce se deplasa de la minister spre casă într-un automobil Cadillac neblindat, acesta a fost blocat de un alt automobil. Din el au coborât mai mulţi oameni înarmaţi. A urmat un schimb de focuri, în care a fost ucis şoferul, dar agentul de pază a reuşit să fugă rănit. Armand Călinescu a fost răpus de douăzeci de gloanţe.

Cercetările ulterioare au arătat că Gestapo-ul a fost cel care a ordonat asasinatul. Al Doilea Război Mondial abia începuse, iar atitudinea fermă a primului-ministru împotriva Germaniei hitleriste erau cunoscute. Noul lider al Gărzii de Fier, Horia Sima, a pregătit atentatul, comandoul fiind format din nouă legionari. O serie de cercetări în arhivele serviciilor secrete au ilustrat un alt scenariu terifiant. Armand Călinescu era membru al serviciului secret britanic, ţară care a avea mari interese pentru bogăţiile petroliere ale României odată cu declanşarea conflictului mondial. Călinescu a devenit „incomod” pentru nemţi, motiv pentru care şeful spionajului nazist şi Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, au pus la cale celebrul asasinat. Moruzov a primit aprobarea regelui Carol, care avea astfel un nou motiv pentru a elimina întreaga conducere legionară, iar nemţii l-au trimis de la Berlin pe Horia Sima pentru a se ocupa de detaliile atentatului. Succesul acestuia a fost supravegheat de la distanţă de Moruzov, Horia Sima şi Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, cel mai apropiat colaborator al regelui Carol.

Represiunea autorităţilor

A doua zi, Carol l-a numit pe generalul Gheorghe Argeşeanu în funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri pentru a coordona operaţiunile de represalii, plănuite din timp de şeful statului. Suvernul îl considera „energic, nu-i este frică, poate conlucra cât se poate de bine cu toţi miniştrii şi va putea să îşi asume răspunderea completă a tuturor măsurilor ce trebuie luate spre a face completă curăţire, iar din punct de vedere politic nu va încurca, căci va asculta de ceea ce i se va spune”. În acelaşi cabinet, ministru de Interne a fost desemat generalul Gabriel Marinescu, membru al camarilei regale. Ziua următoare atentatului, asasinii lui Călinescu au fost capturaţi, aduşi la locul atentatului şi executaţi în public pentru a fi daţi ca exemplu, cadavrele lor fiind lăsate în stradă. Totodată, în toată ţara au fost executaţi aproximativ 300 de fruntaşi legionari. Metodele folosite, conducând mai mult spre răzbunare decât spre instaurarea ordinii publice, au avut un efect invers celui scontat, născându-se un sentiment de compasiune în rândul populaţiei pentru cei ucişi. Ordinul a fost ca în fiecare judeţ din ţară să fie executaţi câte 3 legionari, iar cadavrele lor să fie expuse în piaţa publică.

După o săptămână de la îndeplinirea obiectivului, Argeşeanu a depus mandatul guvernului, însă aceste represalii nu au rămas fără urmări, adâncind şi mai mult rănile legionarilor şi alimentând dorinţa lor de răzbunare. La sfârşitul anului 1939, regele a iniţiat politica de „reconciliere internaţională”, cerând tuturor românilor să colaboreze pentru apărarea intereselor ţării. Astfel, în primăvara acelui an, s-a trecut la eliberarea în masă a legionarilor din lagăre şi închisori. Acest lucru se datora acceptării Gărzii de Fier de a colabora cu regimul carlist.

România pe scena internaţională (1938 – 1940)

Ca urmare a politicii agresive a Germaniei şi Italiei şi a conciliatorismului Marii Britanii şi Franţei (Acordul de la Munchen din 29 septembrie 1938), situaţia internaţională a României s-a deteriorat continuu. În toamna anului 1938, Carol al II-lea a făcut mai multe vizite la Londra şi Paris, iar pe 24 noiembrie a avut întrevedere şi cu Adolf Hitler. Acesta a încercat să îl intimideze pe regele României, adresându-i-se în termeni ultimativi. Fuhrerul cerea ca ţara noastră să se retragă din Societatea Naţiunilor, să încheie un tratat de alianţă cu Germania şi să-şi reorienteze politica externă spre puterile Axei, iar Garda de Fier să fie adusă la putere. Carol nu a acceptat aceste cerinţe. Evenimentele de la începutul anului 1939 prevesteau izbucnirea iminentă a unui conflict. Nimeni nu ştia la vremea respectivă de notele adiţionale secrete cuprinse în pactul de neagresiune semnat între Viaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS, şi Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei. Cele două state îşi împărţeau sferele de influenţă în Europa, important pentru România fiind dezinteresul declarat al Germaniei pentru Europa sud-estică. Câteva zile mai târziu, pe 1 septembrie, Germania invadează Polonia, iar Franţa şi Maria Britanie, onorându-şi obligaţiile faţă de aliatul său, au declarat război Reich-ului. Astfel s-a declanşat Al Doilea Război Mondial. Întrunit la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană a decis „observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiile internaţionale faţă de beligeranţii actualului conflict”.

Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord

Evenimentele de la începutul anului 1940 au adus România într-o situaţie dramatică. Pe 22 iunie Franţa capitula în faţa Germaniei, fapt ce a lăsat ţara noastră fără nici un sprijin extern. În acest context, pe 26 iunie, URSS a adresat un ultimatum guvernului de la Bucureşti prin care cerea acestuia să evacueze de urgenţă Basarabia şi nordul Bucovinei. Ziua următoare, Carol a întrunit Consiliul de Coroană, în cadrul căruia s-a decis începerea unor negocieri cu sovieticii. În aceeaşi noapte, guvernul de la Moscova a trimis încă o notă ultimativă, cerând evacuarea de urgenţă „până cel târziu la 28 iunie, ora 12”. Pus în faţa acestor evenimente, guvernul a acceptat condiţiile Uniunii Sovietice.

Dictatul de la Viena

Din acest moment, Carol al II-lea a decis să încline decisiv orientarea politicii externe spre Germania. Pe 4 iulie cabinetul condus de Gheorghe Tătărescu şi-a depus mandatul. Deşi, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au propus regelui formarea unui guvern de uniune naţională, şeful statului l-a desemnat în funcţia de prim-ministru pe Ion Gigurtu, iar printre membrii cabinetului au fost numiţi şi câţiva fruntaşi legionari. Încă din prima zi, Gigurtu a declarat că orientarea României spre Axă este „un fapt împlinit”. Formarea acestui guvern a fost influenţată de bunele relaţii economice pe care inginerul Ion Gigurtu le avea cu oamenii de afaceri germani. Astfel, Carol spera că aceste relaţii vor reuşi să schimbe orientarea politică a României. Totodată, au fost luate unele măsuri prin care se urmărea câştigarea încrederii Germaniei şi sprijinul legionarilor, precum decretul-lege privind „starea juridică a locuitorilor evrei din România”, care îi lipsea pe aceştia de dreptul de a ocupa funcţii publice, de a face parte din consilii de administraţie, de a dobândi proprietăţi rurale sau de a fi militari de carieră. Aceste măsuri nu au avut succes. În prima săptămână de la formarea guvernului Gigurtu, legionarii au demisionat în bloc cerând regelui să le încredinţeze întreaga putere. De asemenea, Hitler avea propriile sale planuri cu privire la această parte din Europa, apreciind că sosise vremea să treacă la satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei pe seama României. Pe 15 iulie, fuhrerul a adresat o scrisoare lui Carol al II-lea prin care făcea un aspru rechizitoriu la adresa politicii externe a ţării noastre: Sfârşitul, mai devreme sau mai târziu, şi poate în foarte scurt timp, va fi chiar distrugerea României. Pentru a evita acest fapt, România trebuia să pornească imediat pe calea „înţelegerii” cu Ungaria şi Bulgaria, punând la bază cesiuni teritoriale în favoarea acestora.

Tratativele româno-bulgare desfăşurate la Craiova între 19 şi 21 august s-au soldat cu eşec pentru ţara noastră, astfel că linia teritorială dintre cele două state a fost stabilită pe linia existentă în 1912. La Turnu Severin, între 16 şi 24 august s-au desfăşurat negocierile cu Ungaria. Acestea au fost foarte dure, astfel că nu s-a putut ajunge la o înţelegere. Germania era hotărâtă să-şi asigure posibilitatea stăpânirii resurselor petroliere româneşti şi a produselor agroalimentare, astfel că a decis să recurgă la metoda dictatului direct pentru a rezolva divergenţa româno-maghiară. În ziua de 29 august, la Viena, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei au comunicat delegaţilor români şi celor maghiari că discuţiile erau inutile, deoarece nu se va putea ajunge la un acord. Aşadar, decizia va fi luată de „arbitri”, reprezentând puterile Axei. În discuţiile cu reprezentanţii României, Ribbentrop şi Ciano i-au avertizat că, în caz că nu vor accepta hotărârile arbitrajului, ţara noastră va fi invadată şi ştearsă de pe harta Europei. În noaptea de 29 spre 30 august, Consiliul de Coroană a decis, după lungi discuţii, să accepte arbitrajul Germaniei şi Italiei. Dimineaţa, celor două delegaţii prezente la Viena li s-a prezentat hotărârea, graniţa între cele două state fiind stabilită chiar de Hitler cu trei zile înainte. Noaptea, Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană, iar după intense discuţii s-au admis hotărârile arbitrajului cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abţinere), în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe. România a fot nevoită să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei, reprezentând 44.000 de km pătraţi, inclusiv oraşul Cluj. Imediat după aflarea rezultatului negocierii, pe cuprinsul întregii ţării au pornit largi manifestări de stradă la care au participat mase de oameni din toate categoriile sociale şi economice şi de toate orientările politice.

Abdicarea

În acest context, a apărut în prim plan figura generalului Ion Antonescu. Deşi era un cunoscut adversar al şefului statului, Antonescu era considerat de Carol singura persoană capabilă să restabilească ordinea în ţară la acel moment. Generalul se bucura de autoritate în cadrul armatei, avea încrederea Gărzii de Fier, iar Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu nu manifestau o opoziţie vehementă faţă de persoana acestuia. Pe 4 septembrie 1940, regele îl numeşte pe Antonescu în funcţia de preşedinte a Consiliului de miniştri. În seara imediată numirii în funcţie, generalul i-a cerut lui Carol să-l investească cu puteri depline. Deşi iniţial a refuzat, pe la orele 03:50 din dimineaţa zilei de 5 septembrie, regele a semnat decretul prin care Ion Antonescu, prim-ministrul României, era învestit cu puteri depline în stat.

Totodată, este abrogată Constituţia din 27 februarie 1938 şi sunt dizolvate Corpurile legiuitoare . Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, pe la orele 21:30, Antonescu îi cere lui Carol să abdice, avertizându-l că în cazul unui refuz el nu mai răspundea de securitatea persoanei şi anturajului regal. Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a a semnat un manifest în care aprecia: „Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei”. Generalul Antonescu a semnat imediat un decret-lege în care se afirma că: „Având în vedere actul de abdicare a M.S. regelui Carol al II-lea”, succesiunea la tron revenea Marelui Voievod Mihai. În consecinţă, acesta a fost invitat să depună jurământul. Când a semnat aghiotanul, Mihai încă dormea, iar când a pus mâna pe receptor i s-a comunicat: „Majestatea Voastră este chemată la orele zece în Sala Tronului, pentru a depune jurământul de încoronare”. Spre după amiază, Mihai a depus jurământul prin care devenea din nou rege al României.

Ultimii ani din viaţă în exil

În dimineaţa zilei de 7 septembrie 1940, Carol a plecat din ţară însoţit de Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu, cu un tren special alcătuit din 12 vagoane, încărcate cu obiecte din patrimoniul Coroanei, tablouri de mari maeştri, ca Tizian, Rubens şi Rembrandt, sute de goblenuri, bijuterii, armuri ce decorau pereţii palatelor regale de la Pelişor şi Peleş. Un grup de legionari au tras focuri de armă asupra trenului regal dar nu au reuşit să-l oprească. După mai multe călătorii prin America Latină şi o scurtă şedere în Elveţia, Carol şi Elena Lupescu s-au stabilit la Estoril în Portugalia. La 7 iulie 1947 cei doi s-au căsătorit. Deşi, Carol a vrut să-şi mai revadă fiul, acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată. Carol a murit pe 3 aprilie 1953 în urma unui infarct, la vârsta de 60 de ani. A fost înmormântat în cimitirul regal al mănăstirii San Vincente din Lisabona, însă la funeralii nu a mai participat nimeni din familia regală a României. Deoarece Carol nu şi-a scris testamentul, a urmat un lung proces între Elena Lupescu şi Mircea Lambrio, fiul lui Carol cu Zizi, iar în februarie 1957 Tribunalul Suprem al Portugaliei l-a declarat pe Mircea Grigore Lambrino fiul legitim a lui Carol, obţinând astfel drept de moştenitor. Elena Lupescu a mai trăit încă 20 de ani, decedând la 7 iulie 1977, la vârsta de 81 de ani. În 2003, rămăşiţele lui Carol al II-lea au fost reînhumate la Mănăstirea Curtea de Argeş, însă regele Mihai nu a participat la ceremonie.

Articol preluat de la Enciclopedia Romaniei

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %