Monstruoasa coaliţie

„Monstruoasa coaliţie” este denumirea cu care a rămas în conştiinţa colectivă alianţa dintre radicali şi conservatori împotriva lui Alexandru Ioan Cuza. Este important de menţionat că această denumire a fost dată ulterior abdicării domnului de partizanii cuzişti, adică de oamenii politici care au rămas loiali fostului domn. Scopul a fost acela de a crea în mentalul colectiv o imagine defavorabilă acestei alianţe nefireşti în opinia cuziştilor.

Deşi la prima analiză o coaliţie între stânga politică (radicalii) şi dreapta politică (conservatorii) poate fi catalogată drept nefirească, ea a fost una logică dacă este judecată în ansamblul contextului politic, regimul personal autoritar instaurat de Cuza.

Tendinţele autoritare manifestate de domn au devenit evidente încă de la începutul anului 1863, iar regimul personal a fost instalat în urma loviturii de stat din 2 mai 1864. Adunarea Legislativă a fost dizolvată, iar domnul a adoptat o nouă lege electorală şi o nouă lege fundamentală care îi conferea largi prerogative legislative şi executive. Din acest moment, scena politică s-a divizat în două tabere, cuziştii şi opoziţia. Mai mult, domnul înţelegea să guverneze deasupra grupărilor politice cu persoane de încredere, de nuanţe moderate, precum Mihail Kogălniceanu sau Nicolae Creţulescu.

Prin urmare, era firesc ca opoziţia să se coalizeze împotriva domnului şi a regimului său personal, în pofida faptului că această opoziţie era formată din grupări total opuse pe spectrul politic.

Liderii acestei coaliţii au fost radicalul C. A. Rosetti, conservatorul Lascăr Catargiu şi moderatul Ion Ghica.

Pe 11 februarie 1866, în jurul orei 4, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semna, pe spatele unuia dintre conspiratori, documentul de abdicare cu următorul conţinut: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor“.

Aşadar, „monstruoasa coaliţie“ şi-a atins scopul. Cel care, se spune într-un document al vremii, „a luat averea română din mâinile străinilor, a împroprietărit clăcaşii, cel ce a armat ţara …“ este nevoit să ia drumul exilului. Pe 13 februarie, Cuza părăseşte Bucureştiul plecând spre Braşov, iar la 10 mai, acelaşi an, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, agreat de numeroase curţi monarhice europene, este proclamat de către Noua Adunare domnitor al României sub numele de Carol I.

De acum şi până la moarte, Al. I. Cuza va fi măcinat de dorul ţării pe care a părăsit-o şi va face mereu demersuri pentru a i se permite să revină. Într-o scrisoare adresată lui Carol I, pe 16 aprilie 1867 de la Paris, Cuza notează cu eleganţă şi demnitate: „Revenind ca simplu cetăţean în ţara mea, nu doresc altceva decât ca împreună cu familia mea să pot duce o existenţă conformă nevoilor şi poziţiei mele. M-aş simţi foarte fericit, Principe, dacă într-o zi aş avea plăcerea să vă transmit în mod personal asigurarea sentimentelor mele.“

Această cerere, ca şi multe altele s-au lovit de refuzul categoric al domnitorului. Iată o parte din răspunsul lui Carol I, datat 2 iunie 1867:

„Departe de a pune la îndoială bunele voastre intenţii, sunt convins că dorinţa voastră de a reveni în România se datorează numai intereselor personale şi că prin prezenţa voastră aici ţara câştigă în plus un bun cetăţean. Cu acest gând am făcut cunoscută cererea voastră Consiliului meu de Miniştri. Consiliul a considerat, Prinţul meu, că după ce a trebuit să părăsiţi teritoriul românesc în urma evenimentelor politice atât de grave, este mai înţelept din partea dumneavoastră să nu vă grăbiţi a reveni în Ţară!“

Mistuit de dorul de ţară, Al. I. Cuza se adresează şi împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, solicitându-i sprijinul într-o scrisoare datată la 27 mai 1867, în care spune:

„Chestiunile fiind neglijate de la plecarea mea, necesitatea de a da curs unui proces suscitat de pasiuni politice mă determină să mă înapoiez în Principatele Unite. Redevenind un simplu cetăţean, nu am altă dorinţă decât să continui în Moldova viaţa liniştită şi retrasă pe care o duc de la abdicarea mea… îndrăznesc să sper că Maiestatea Voastră va găsi în această intervenţie o nouă dovadă a stimei pe care o adaug la aprecierea preţioasă prin care Ea a binevoit întotdeauna să mă onoreze…“

Din păcate, această intervenţie nu a avut rezultatul scontat, aşa cum nici alte acţiuni iniţiate de partizanii fostului domn nu s-au finalizat favorabil. În ianuarie 1870, la alegerile parlamentare parţiale, Al. I. Cuza, aflat în exil, este ales deputat de Mehedinţi; ştiind însă că regele Carol I, ca şi cei care l-au detronat nu-l vor în ţară, Al. I. Cuza refuză.

Între străini, fostul domn, bolnav şi tot mai singur, e cu gândul la Moldova, aşa cum Alexandru Cuza, fiul său se confesa lui Alexandru Beldiman într-o scrisoare în care descria starea în care se afla tatăl său.

A revenit în ţară după moartea survenită în 1873 la Heidelberg, în Germania. Ziarele vremii au consemnat jalea adâncă cu care l-au întâmpinat cei care deveniseră prin voinţa lui, din clăcaşi, proprietari. A fost înmormântat la castelul de la Ruginoasa, iar acum osemintele lui se odihnesc la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi.

Material cules din blogosfera

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %