Un român care a salvat mii de evrei

Ce ar mai fi de spus în acest materia, limitat oricum la mult mai puțin decât ar fi meritat atât Florea Neagu, „detectiv prin colb de cronici”, cât mai ales Cornel Dumitrescu, acest „Schindler al României”, probabil pe nedrept mai puțin celebru decât omologul sau german? Poate doar că rezultatul laborioasei munci a lui Florea Neagu, de cercetări prin arhivele serviciilor secrete sovietice, Armatei Roșii ș Ministerului de Interne al URSS, precum și ale municipalității Cernăuțiului, s-a soldat nu doar cu câteva articole în presa românească (și chiar cea din Tel Aviv) referitoare la Cornel Dumitrescu. Astfel, dialogul permanent pe care Florea Neagu l-a purtat cu autoritățile israeliene a reușit să le sensibilizeze cu privire la cazul românului Cornel Dumitrescu, care va fi recunoscut, pentru faptele sale de ajutorare a reprezentanților acestei seminții, ca „drept al popoarelor”. În plus, „dosarul Cornel Dumitrescu”, întocmit de Florea Neagu, reprezintă una dintre piesele de rezistență ale muzeului Yad Vashem din Ierusalim.

Munca unui român cu veleități de adevărat „detectiv particular”, care a scos la iveală fapte petrecute în anii celui de-al doilea război mondial, aruncă o lumină cu totul deosebită asupra a ceea ce era cunoscut până acum sub numele de „Holocaustul” românesc, respectiv deportarea în masă spre ghetouri și lagăre de concentrare naziste a evreilor din teritoriile administrate de statul român în perioada celui de-al doilea război mondial. Materialul arhivistic la care ne referim, pe care autorul său îl numește „Dosarul Cornel Dumitrescu – un român care a salvat mii de evrei” poartă semnătura lui Florea Neagu și reprezintă un personaj care ar putea reprezenta un al doilea Schindler (renumit personaj de film, creat după tiparele unui om de afaceri real, de naționalitate germană, despre care se spune că ar fi salvat de la deportare și moarte peste 1000 de evrei în al doilea război mondial).

Deosebirea dintre germanul Schindler și românul Dumitrescu, dincolo de cuantumul dintre cei 1000 de evrei salvați de germanul ajuns erou de film și cei peste 3600 care nu au ajuns în ghetourile sau în lagăre datorită „valahului” Cornel Dumitrescu, rezidă și în diferențele de mentalitate ale celor doi. O mărturie pe cât de târzie, pe atât de șocantă a soției lui Schindler spune că acesta pretindea sume mari de bani în schimbul serviciilor de salvare a evreilor din cortegiile morții, pe când Cornel Dumitrescu o făcea nu numai fără nicio recompensă materială, dar, mai mult, uza în acest scop de relațiile sus-puse pe care le avea în România anilor 1942-1944 pentru a-i ajuta pe evrei să nu ajungă pe listele de deportări. Astfel, în locul sintagmei „Cornel Dumitrescu – un <<Schindler>> al Românie”, nu este exclus să fie mai potrivită aceea de „Schindler – un <<Cornel Dumitrescu>> al Germaniei”…

Și pentru a justifica cele de mai sus, nimic nu pare a fi mai potrivit decât redarea unei povești ajunse la noi, și implicit la dumneavostră, grație strădaniilor de ani de zile ale unui „detective particular” ad-hoc, în persoana lui Florea Neagu, un om pe care soarta l-a adus, în perioada pstbelică, în postura de superior ierarhic pe linie profesională al lui Cornel Dumitrescu. La finalul „poveștii”, considerăm că și Florea Neagu merita (veți vedea de ce!) o prezentare succintă, pentru că, fără strădaniile dezinteresate ale domniei sale, faptele cu adevărat demne de un scenariu de film ale lui Cornel Dumitrescu ar fi rămas necunoscute. Și era păcat…

Viața bate filmul

Ca să rămânem la nivelul „paralelei” dintre Schindler și Cornel Dumitrescu, să spunem că între cei doi există câteva asemănări în afara celei de a fi „salvatori ai evreilor”, dacă ar fi să ne luăm doar după nașterea lor în același an (1908) și intrarea în afaceri în 1939. De aici însă asemănările nu-și mai au locul și asta pentru că „valahul mândru și tăcut” (expresia îi aparține „biografului ad-hoc” Florea Neagu, care i-a refăcut drumul vieții), respectiv Cornel Dumitrescu, s-a lăsat condus în opera sa de salvare a 3642 de evrei (conform unei documentații extrem de minuțioase a lui Florea Neagu) de la deportare și moarte în ghetourile și lagărele naziste de cu totul alte motive decât cele ale germanului Schindler. Pentru a înțelege ce s-a întâmplat atunci, cel mai simplu ar fi să ne transpunem, imaginar desigur, în Cernăuțiul anilor `42-`44, aflat atunci sub jurisdicția Românie conduse (după abdicarea regelui Carol al II-lea, cu care Cornel Dumitrescu era în relații foarte apropiate) de mareșalul Ion Antonescu. În orașul moldovean, Cornel Dumitrescu conducea fabrica de textile Tricotania (astăzi rebotezată „Arnica”).

Ne găsim, așadar, în unitatea economică sus-menționată, aflată sub regim „strategic”, deoarece aici se fabricau produse textile necesare frontului. Fabrica se afla, totodată, și sub efectele unei legi care cerea concedierea cetățenilor de naționalitate iudaică și interzicea în mod expres angajarea pe eventualele posturi libere a unor evrei. Cu toate acestea, Cornel Dumitrescu se prevala de efectele unei decizii a mareșalului Ion Antonescu, o decizie mai veche (și deja abrogată!), care oferea posibilitatea de angajare, în unitățile strategice, inclusiv a forței de mună evreiești, cu scopul de a asigura continuitatea producției. În acest fel, directorul Tricotaniei reușea nu doar să mențină ca nagajați numeroși evrei, ci chiar să angajeze evrei sau evreice rămași fără serviciu (uneori, după documentele scoase la lumină de Florea Neagu, și câte patru-cinci pe un post!), pentru a evita astfel deportarea lor în ghetourile sau în lagărele de concentrare naziste.

Mai mult, conform unei depoziții a fostei sale secretare de atunci, pe nume Elena Gorgoneț, românul, „în nebunia lui”, nu s-a sfiit, în câteva rânduri, să întoarcă efectiv căruțele pline cu evrei de la marginea orașului, chiar „de sub nasul” autorităților germane care organizau deportarea acestora. El se baza pe relațiile sale cu cele mai proeminente figuri ale societății românești de atunci, fără ca asta să însemne că nu-și risca el însuși poziția, libertatea și chiar viața, doar pentru a salva alte și alte familii de evrei de la tragedia deportării și a morții. Merită remarcat și faptul că, în fabrica pe care o conducea Cornel Dumitrescu, evreii nu purtau infama „stea galbenă” („a lui David”), în ciuda obligativității instituite atât pe teritoriul Reichului german, cât și pe cel al țărilor aliate acestuia (cazul româniei, până la actul de la 23 august 1944).

Printre mărturiile pe care Florea Neagu le deține și șe păstrează cu sfințenie în arhiva sa, pentru a justifica cele de mai sus, se află o serie de ștate de plată ale fabricii Tricotania, pe care apare menționată, la rubrica „originea etnică”, în numeroase rânduri sintagma „evreu”, iar la rubrica „taxe militare evrei” apar nominalizate sumele pe care ssalariații evrei cu vârsta „încorporabilă” le achitau pentru a nu intra sub arme.

De asemenea, Florea Neagu păstrează la loc de cinste o scrisoare primită de la Marta Hellreich, una dintre evreicele salvate de la deportare și moarte, împreună cu întreaga ei familie, prin simpa (vorba vine!) angajare la fabrica Tricotania de către Cornel Dumitrescu. „Subsemnata Marta Helldrich declar că domnul Dumitrescu m-a salvat pe mine, pe soțul și pe părinții mei de la deportarea în lagărul din Transnistria”, își începe scrisoarea bătrâna evreică, urându-I salvatorului ei sănătate, fără a ști, din Israelul anului 2000, că românul Cornel Dumitrescu decedase în 1976.

Sherlock Holmes

Pentru a intra în posesia unor documente cun sunt cele de mai sus menționate, precum și a altora, Florea Neagu nu a precupețit eforturi, timp și bani, umblând ani de zile, pe cheltuiala proprie, prin arhivele de la Cernăuți, Moscova și București, în căutarea actelor care să scoată la lumină ceea ce acum poartă numele de „dosarul Cornel Dumitrescu”. Eforturile sale sunt răsplătite nu financiar sau prin alte avantaje, ci doar prin singura recompensă pe care și-o dorește, și anume aceea de a afla adevărul și a-l aduce la cunoștința tuturor. De altfel, întrebat despre cine suportă cheltuielile prilejuite de amplele cercetări cărora și-a dedicat ani buni din viață, Florea Neagu răspunde simplu: ”Eu le suport! Ce, nu merită?!. Povestea lui este însă lafel de pasionantă ca și cea a celui care a fost Cornel Dumitrescu, așa că vă invităm să o parcurgeți în cele ce urmează.

Povestea „poveștii”

Povestea cercetărilor arhivistice ale lui Florea Neagu își are originile în anul 1965, când, din postul de director al Institutului de Proiectări Miniere (IPROMIN) București, ia inițiativa decernării unor diplome și ordine celor mai buni dintre angajații acestei unități, cu prilejul împlinirii a 15 ani de la înființarea ei. Alegerea „laureaților” a fost făcută cu mare grijă, dovadă stând numărul de numai 30 din cei aproape 1000 de salariați ai IPROMIN aflați pe listă. Nu mică i-a fost surpriza, în aceste condiții, când unul dintre angajați, și anume Cornel Dumitrescu, pe atunci șef al serviciului Plan, a cerut să fie „tăiat” de pe lista pe care alții ar fi dat mult să ajungă (inclusiv pentru că posesorii unor asemenea ordine erau beneficiari ai unor avantaje materiale deloc de neglijat – salariu mai mare, una sau două camere în plus în locuință etc.; amintiți-vă că „suntem” în 1965!)… La insistențele sale, Cornel Dumitrescu consimte să mărturisească motivele care îl determinau să ceară tăierea de pe lista medaliațiilor.

„Cu mare dificultate, și numai pentru că l-am chemat la birou într-o zi de duminică, atunci când nu mai era nimeni în afara noastră în unitate, Cornel Dumitrescu mi-a mărturisit ceea ce, spunea el, nu mai știa nimeni în afara sa. Și anume, nici mai mult, nici mai puțin decât că fusese anchetat ca și <<criminal de război!>>. Mi-a spus că acest lucru se petrecuse în 1946, la scurt timp după război, când un general și un colonel sovietici (după uniforme) l-au interogat în mai multe rânduri cu privire la anii 1942-1944, în care el a condus fabrica de textile Tricotania din Cernăuți. Ulterior, ancheta s-a încheiat cu un NUP (<<Neînceperea Urmăririi Penale>> – n.r.), pentru că toate mărturiile verbale ale celor implicați în cazul respectiv, precum și transcrierea a două emisiuni ale postului de radio BBC, arătau, dimpotrivă, faptul că românul Cornel Dumitrescu era salvatorul câtorva mii de evrei de la deportarea în ghetourile și lagărele naziste, și nu criminalul de război pe care îl credeau anchetatorii la început”, povestește Forea Neagu. El spune că episodul, care nu merita ascuns, l-a făcut totuși pe Cornel Dumitrescu să se ferească să „iasă în evidență”, din grija de a nu I se interpreta într-un mod infam „coperta” dosarului său din arhive, despre care era convins că Securitatea avea cunoștință.

„<<Ăștia trebuie să știe de dosarul meu, dar probabil că dacă îl dezgroapă, se vor mulțumi cu titlul de pe copertă, pe care scrie criminal de război, și nu vor mai deschide dosarul ca să vadă că am fost achitat ca nevinovat. Mă și văd sriitor de basculante la cariera de la Teliuc>>, îmi spunea Cornel Dumitrescu”, povestește mai departe Florea Neagu dialogul său cu Cornel Dumitrescu. (Pentru cei mai tineri, trebuie să spunem că expresia <<scriitor de basculante la cariera de la Teliuc>> semnifica, plastic exprimat, sintagma de deținut politic al anilor 60-70, când Securitatea practica ridicarea de acasă a celor – chiar li numai – bănuiți că ar avea orientări <<antidemocratice>> -n.a.) Directorul de atunci al IPROMIN București a avut totuși tăria de caracter și inspirația de a nu-l tăia de pe lista celor evidențiați pe Cornel Dumitrescu, iar ordinul și medalia primite de acesta nu s-au soldat cu intrarea lui „în ochii” Securității, astfel încât nu a avut de suferit niciun fel de neplăceri din partea acesteia.

Anii au trecut, în 1976 Cornel Dumitrescu a închis ochii pentru totdeauna, iar povestea sa a fi rămas cunoscută doar de directorul de la IPROMIN, dacă acesta nu ar fi fost „stârnit” de filmul „Lista lui Schindler” și mai ales de „zgomotul mediatic și gâlceava din familia eroului de roman și film, nepotolite până în zilele din urmă”, cum se exprima Florea Neagu. El și-a amintit de ceea ce aflase în 1965 de la fostul lui subaltern și a decis să caute în arhive și să demonstreze, dacă poate, existența unui „Schindler român”…

Final (aproape) deschis

Și, fără a uita că salvarea evreilor de la deportare de către Cornel Dumistrescu nu este un caz singular (a se vedea documentele referitoare la ceea ce a făcut, în Ardealul de nord-vest, Raoul Șorban, sau altele similare), trebuie să amintim de preconizata prezentare la București a expoziției și „dosarului” Cornel Dumitrescu, prevăzută inițial pentru finalul lui iulie, dar amânată fără o dată precisă… Evenimentul „pică” într-o perioadă de foarte parinse dezbateri ale acestui subiect în mediile politico-diplomatice și în mass-media românești și internaționale. De aceea ne ferim să tragem concluzii, fie ele și mascate, preferând mai degrabă, să considerăm că am lansat o invitație la dialog, în virtutea faptului că este mai bine mai târziu decât niciodată…

Și pentru ca finalul să rămână „deschis”, Florea Neagu promite noi și noi surprize în „dosarul Cornel Dumitrescu”. Amintim doar că acest Sherlock Holmes român cercetează arhivele portuare ale Constanței. El are indicii că ar putea găsi între pasagerii din anii `42-`44, de pe ruta Constanța-Palestina, nume ale unor evrei aflați pe listele de angajați ai Tricotaniei… Ceea ce este similar cu a spune despre Cornel Dumitrescu că nu se limita la a-I angaja pe evrei pentru a-I salva de deportare, ci chiar le înlesnea „evadarea” din România spre Palestina, pentru salvarea lor definitivă din mâinile naziștilor.

Cherchez la femme

Cercetările lui Florea Neagu nu s-au limitat doar la faptele argumentate și dovedite cu acte scrise, ci au mers mai departe, în încercarea de a găsi resorturile intime care l-au determinat pe Cornel Dumitrescu să procedeze așa cum a făcut-o, salvând de la deportare și moarte peste 3600 de evrei, într-o perioadă în care acest lucru era mai mult decât riscant. Sigur că investigarea domeniului la care ne referim acum și care a necesitat strângerea de mărturii orale, nu neapărat scrise, are doza de incertiturine inerentă acestui gen de cercetări. Ele se bazează însă (și) pe foarte aprofundata cunoaștere, de către Florea Neagu, a psihologiei umane în general și a celei a lui Cornel Dumitrescu în special. În acest context, cercetările lui Florea Neagu au dat la iveală o veritabilă „surpriză”.

Astfel, în tinerețe, Cornel Dumitrescu (care original din Mehedinți, nu era evreu – n.r.) a fost îndrăgostit de o tânără evreică de numai 14 ani, o adevărată frumusețe la vremea ei. Cu sprijinul regelui Carol al II-lea, care a acordat dispensa de vârstă necesară, cei doi s-au căsătorit și se arată „la orizont” o poveste de dragoste foarte frumoasă. Dar (inevitabilul „dar”…), mama fetei a reușit să-I despartă pe cei doi însurăței, care au luat, la un an de căsătorie, căi diferite în viață. Se pare însă că dragostea pentru tânăra evreică a fost canalizată, în sufletul lui Cornel Dumitrescu, în cel mai fericit mod, spre eforturile de salvare a co-religionarilor acesteia, amenințați cu exodul și cu moartea în anii negri ai celui de-al doilea război mondial…

Mai rămâne să găsim un Spielberg…

Fără a dori să comenteze sau să dezbată în niciun fel existența sau nonexistența Holocaustului în România, Florea Neagu și-a fixat un țel „mai modest” (exprimarea îi aparține). „Eu nu mă ocup de existența sau nonexistența fenomenului istoric cunoscut îndeobște drept <<Holocaust>>. Nu susțin și nici nu combat Holocaustul, deși cunosc existența ambelor curente, inclusiv în rândul comunității evreilor. Mi-am luat, cu de la mine putere, o sarcină mult mai modestă: să prezint un caz, în descriptorii săi evenimențiali, faptici. M-a determinat la asta doar urmărirea, găsirea și publicarea adevărului. Interpretarea studiului de caz o las în seama cititorilor”, spune Florea Neagu.

Prezentarea „profesionistă” a cazului nu poate omite nici cifrele. În acest sens, merită remarcată statistica „seacă” a numărului de angajați ai Tricotaniei Cernăuți din anii la care ne-am referit mai sus. În acest context, Florea Neagu arată că, de exemplu, în martie 1942, din cei 320 de angajați ai fabricii de textile, nu mai puțin de 169 (peste jumătate) erau evrei. Proporția lor în întreprindere a crescut, în 1943, la 196 de persoane, aproape două treimi din totalul personalului salariat! Chiar și adjunctul lui Cornel Dumitrescu – un anume N. Winter – era evreu, ceea ce, pentru acei ani (1942-1943), nu însemna nici pe departe puțin lucru…

Ce ar mai rămâne de spus? Doar că, în slugărnicia cu care se ploconesc Occidentului, autoritățile române, care știu de cazul Cornel Dumitrescu, preferă totuși să-l ignore, pentru a accepta, în locul imaginii date de acesta, pe aceea de țară în care a avut loc un holocaust comparabil cu cel din Germania nazistă. Cât „bine” face o asemenea poziție României, în loc să arate adevărata față a celor petrecute, rămâne la aprecierea fiecăruia… Sau poate ar fi nevoie de un regizor celebru ca Steven Spielberg care să facă un film pe tema asta?

Articol de Adrian Ardelean, publicat in revistea “Lumea” – An XIII Nr. 6 (158) 2006

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %