Marturia unui condamnat la moarte prin spânzurare de extremiştii unguri

„În 1989, aveam semnale clare de intensificare a contactelor revizioniştilor maghiari cu anumiţi oameni din zonă. Astfel, Sándor Csoóri – preşedintele Federaţiei Mondiale a Ungurilor şi, apoi, lider al Frontului Democrat Maghiar – ţinea legătura cu profesorul Katona Ádám şi cu actorul Bartha Mihály Levente (ulterior, acesta a emigrat în Ungaria şi s-a înscris în partidul condus de Csoóri). Rolul lor era să atragă intelectualii de vârf din Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc, sub pretextul luptei împotriva asimilării şi afirmării secuilor (ultima temă a şi revenit la modă). La o cabană din zonă aveau loc întâlniri la care mai veneau scriitorul Sütő András (plecat şi el în Ungaria după evenimentele de la Târgu Mureş) şi fratele lui László Tőkés. În ce-l priveşte pe Sütő András, acesta şi-a îndesit vizitele la Consulatul Maghiar din Cluj, iar după desfiinţarea acestuia, la Ambasada Ungariei de la Bucureşti, în acelaşi timp fiind contactat şi de alţi diplomaţi străini acreditaţi la Budapesta. Mai ales diplomaţi maghiari, britanici şi francezi şi-au intensificat prezenţa în Harghita şi Covasna. Că lucrurile au fost pregătite cu atenţie, o demonstrează şi faptul că, în 23 decembrie, a şi apărut pe piaţă un ziar în limba maghiară. De altfel, din primăvara anului 1989, în zonă au apărut şi ruşii, câte 2-3 într-un autoturism Lada. A crescut şi numărul celor care fugeau în Ungaria („evazionişti” – cum le spuneam), majoritatea mergând să se pregătească în tabăra de la Bicske.

Zilele de 20-21 decembrie au fost marcate de provocări: au fost incendiate depozitele de fân de la CAP-urile din Zetea şi Dealu (localităţi de lângă Odorheiu Secuiesc), precum şi depozitul fabricii de mobilă de lângă gara oraşului (dintr-un tren s-a aruncat o sticlă incendiară pe acoperişul de plastic al depozitului). În dimineaţa zilei de 22 decembrie, am predat armele la fişet, conform ordinului generalului Iulian Vlad. Comandantul Securităţii din Odorheiu Secuiesc, locotenent-colonelul Dumitru Coman a dat ordin ca nimeni să nu părăsească sediul (aveam sediu comun cu Miliţia, noi la etaj, ei la parter). Eu am primit sarcina să aduc nişte paturi şi saltele de la internatul liceului. Când mă întorceam cu ele, la radio s-a anunţat sinuciderea lui Milea. Pentru a întări siguranţa sediului a fost adus un pluton din trupele de securitate. Cam la o oră după discursul lui Mircea Dinescu de la televiziune, în faţa sediului s-au adunat protestatari. La început au fost paşnici, apoi au început să spargă geamurile şi să agreseze miliţienii care intrau sau ieşeau din sediu. În depozitul de la parter al Miliţiei se aflau aparate video confiscate din dispoziţia fostului şef al Miliţiei de la cetăţenii care contraveniseră dispoziţiilor legale. Protestatarii au spart depozitul ca să-şi recupereze aparatele.

În jurul orei 16.00, plutonul de securitate a primit ordin să se retragă în cazarma de la Gheorgheni. Am profitat de situaţie pentru a salva documentele. Am deschis şi golit fişetele şi am pus documentele în camionul cu soldaţi, iar peste ele s-au aşezat militarii, mascându-le. Camionul a reuşit să plece, după ce s-a negociat cu un tractorist care blocase poarta cu tractorul. Astfel, documentele au fost salvate şi ulterior recuperate.

În sediul de la etaj al Securităţii rămăsesem câţiva ofiţeri: eu (Mircea Buie – n.n.), Ioan Trifu, Dan Coţofană, Dan Petrariu şi comandantul, locotenent-colonelul Dumitru Coman. Între timp, protestatarii au devastat parterul şi l-au incendiat. Din cauza fumului, am ieşit în curtea din spate, unde se aflau garajele. Dialogam cu manifestanţii, îndemnându-i la calm şi repetând: „Nu vrem sânge!”. Se aduna tot mai multă lume. În jurul orei 18.00 a sosit un grup de oameni băuţi şi violenţi. Îmi reproşau că sunt ofiţer de securitate. Un tânăr cam la 30 de ani, îmbrăcat în costum popular secuiesc – liderul acelui grup – m-a întrebat dacă-s român sau maghiar.

Am minţit, spunând că tata e român, iar mama unguroaică. Tânărul a fost tranşant: „Nu corespunde. Executaţi-l!” Pe lângă cei ce incitau la violenţă (vezi Kapdebó – directorul Şcolii de şoferi amatori din Odorheiu Secuiesc), existau şi îndemnuri la calm şi la renunţarea la acte de violenţă, venite chiar de la etnici maghiari (cum a fost Iosif Pető, viitor prosper om de afaceri).

După ce s-a dat sentinţa „executaţi-l”, am fost luat cu forţa şi scos din incinta sediului, care se afla lângă un complex alimentar, de care era despărţit de o stradă mărginită de castani. Cineva din mulţime a strigat: „Să-l spânzurăm!” Imediat au adus de la alimentară o frânghie şi o ladă de ambalaje de la sticle. Au legat frânghia de creanga unui castan, m-au urcat pe ladă şi mi-au pus ştreangul de gât. Apoi au tras lada. Însă, creanga a cedat şi s-a rupt. În acel moment, s-a creat o busculadă, provocată de un grup de karatişti, antrenaţi de inginerul Mika Domokos (şeful unei prospere ferme agricole de lângă oraş). Ei m-au înconjurat, mi-au scos funia cu tot cu restul de creangă şi m-au condus în interiorul depozitului Peco din apropiere. Oricât m-au protejat, tot am fost lovit în cap cu o sticlă de un litru.

Dar am scăpat. Cum rana la cap era destul de adâncă, am fost dus prin spate la spital, unde am rămas într-un fel de “arest medical”, răstimp în care (în seara zilei de 22 decembrie) mi-a fost spartă şi devastată locuinţa.

În spital am mai găsit 3-4 miliţieni şi un ofiţer de securitate, care fuseseră grav bătuţi. Mai era şi o persoană din Zetea, care se alesese cu o plagă împuşcată, după ce fusese omorât adjunctul şefului de post din localitate. Tragică a fost şi moartea şefului de post din Dealu – Liviu Cheochişan – tatăl unui băieţel de doi ani. În seara zilei de 22 decembrie a fost luat din locuinţă, scos în faţa sediului şi bătut până la inconştienţă. Apoi au turnat ţuică pe el şi i-au dat foc.

La Cristuru Secuiesc, un miliţian a fost omorât de rromii pe care-i cercetase pentru diferite infracţiuni. A avut de suferit şi preotul ortodox Călugăru – acuzat că-i protejează pe ofiţerii de securitate. De aceea, l-au căutat şi la biserică şi la casa parohială.

Şi destinul locotenet-colonelului Dumitru Coman a fost crunt. După apariţia lui Dinescu la TVR, soţia acestuia l-a rugat să vină acasă. A refuzat-o, rămânând în sediu, la datorie, şi liniştind-o că nu are de ce să se teamă. (Într-adevăr, era perceput ca un om de treabă şi era chiar îndrăgit în oraş). Ultima dată l-am văzut înainte ca eu să fiu dus la spânzurat, el rămânând în curtea cu garajele. Când eram internat, Venczel, directorul spitalului, mi-a spus: „Îmi pare rău, dar pentru şeful dvs. n-am putut face nimic, decât să constat decesul.” Am aflat că Dumitru Coman a fost scos în stradă, omorât în bătaie şi apoi aruncat în curtea spitalului. Criminalistul miliţiei, Pop, mi-a spus că Dumitru Coman nu mai avea nici un os întreg. Se ştie cine l-a ucis, există înregistrări video şi martori. Dar toţi ucigaşii de etnie maghiară au fost puşi ulterior în libertate, în urma demersurilor pe la forurile europene, întreprinse de fruntaşul UDMR, György Frunda.

Întâlnindu-mă prin 1990 cu Corneliu Vadim Tudor, care-mi cunoştea povestea, acesta m-a întrebat ce gândeam în momentul în care eram cu ştreangul de gât. Răspunsul meu poate l-a surprins. Mă gândeam să nu mă desfigureze prea mult, ca să mă poată înmormânta ai mei în sicriu descoperit. Nu le-am povestit părinţilor mei prin ce-am trecut. Au aflat despre păţania mea de la televizor, când se prezentau rezultatele Comisiei parlamentare asupra evenimentelor din 17-24 decembrie 1989 din Covasna. Când a auzit toată grozăvia, mama a scăpat tava din mână.

În Evul Mediu scăpai de spânzurătoare dacă o femeie te cerea de soţ. Eu am scăpat altfel. Poate nu întâmplător, am fost pasionat de dendrologie (înainte de a fi ofiţer am lucrat în silvicultură). Peste ani, m-am întâlnit cu un fost coleg, care m-a întrebat dacă mai ştiu ceva dendrologie. Şi, ca să se convingă, m-a întrebat care e cea mai valoroasă specie de la noi. I-am răspuns că nu mai e stejarul, ci castanul porcesc. Căci, dacă m-ar fi spânzurat de un stejar, acum îmi aduceai flori la mormânt.”

(Mărturie consemnată de Ananei Gagniuc și publicată în volumul scris de Aurel I. Rogojan – 1989 Dintr-o iarna in alta… Romania in resorturile secrete ale istoriei)

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %