
Read Time:3 Minute, 24 Second
Pe 27 iunie 1940, Moscova a înaintat un ultimatum României solicitând cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord cu toatã populaţia acestora de 3,7 milioane. Între 300.000 şi 400.000 de refugiaţi au nãvãlit într-un stat aflat în mijlocul colapsului politic şi economic. Toate proprietãţile au fost expropiate şi a fost implementat un program de deznaţionalizare şi rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin, închiderea tuturor şcolilor laice şi confesionale româneşti, inclusiv transferarea Bisericii Ortodoxe de la Mitropolia Românã a Basarabiei – din care fãcuse parte începând cu secolul al XIV-lea – la Patriarhia Rusã, anulând un element fundamental al organizãrii comunitare şi al conştiinţei naţionale. Dar cele mai brutale aspecte ale acestei campanii au implicat eliminarea fizicã a populaţiei româneşti din zonã.

Aceastã purificare etnicã deghizatã a fost regizatã de conducãtorul Ucrainei, Nikita Hrusciov, care a luat parte activã la „eliberarea” provinciei. Ca un prim pas, legile RSS Ucraina au fost extinse imediat la Basarabia. În prima sãptãmânã de ocupaţie au fost arestaţi peste 1.122 de români ca „agenţi de securitate, poliţişti şi ofiţeri ai armatei române”. Aproximativ 4.000 au fost încarceraţi, în final, în închisorile NKVD din Basarabia „pentru infracţiuni contrarevoluţionare” şi sute, poate mii, au fost executaţi de NKVD, începând cu cei care au avut legãturi cu Sfatul Ţãrii basarabean şi cu unirea din 1918, funcţionari numiţi de Bucureşti, inclusiv lideri ai comunitãţilor locale, care ar fi putut constitui un nucleu de dizidenţã naţionalã şi un obstacol în calea asimilãrii forţate.

La începutul lui iulie, şeful ucrainean al NKVD, Beria, a solicitat suplimentarea cu un numãr de 2.000 a personalului necesar pentru operaţiunile din regiune. Cu toate cã nu existã o înregistrare clarã a numãrului de deportaţi, se estimeazã cã între 100.000 şi 500.000 de etnici români rãmaşi în aceste teritorii au fost deportaţi de autoritãţile sovietice în Asia Centralã şi Siberia. Multe dintre aceste deportãri au fost denumite realocãri de muncã şi mutãri voluntare. De exemplu, în august 1940, 53.365 de tineri şi tinere, predominant români (moldoveni) din satele basarabene au fost trimişi la muncã forţatã în alte zone ale Uniunii Sovietice prin ceea ce a devenit o realocare permanentã, Moscova plângându-se cã ţinta de 77.000 nu fusese atinsã. Preocuparea Moscovei pentru aceste operaţiuni este sugeratã de „alegerea” în Sovietul Suprem al RSS Moldova, la începutul lui 1941, a lui Stalin, Hrusciov, Molotov, Voroşilov, Kalinin şi Timoşenco.
