Basarabia – o geană de lumină

Când idealul desăvârşirii unităţii naţionale părea compromis au început să dea roadele două procese istorice la care nu se gândise nimeni la începutul războiului, dar care aveau să joace rolul decisiv în apariţia României Mari (este adevărat că, îndată după izbucnirea războiului, perspicacele Take Ionescu, printre multe preziceri corecte, anunţase şi o „cascadă a tronurilor” şi o cotitură spre stânga, dar nu intrase în detalii): căderea autocraţiei ţariste, urmată de instaurarea  regimului comunist şi destrămarea monarhiei austro-ungare.

Haosul provocat în Rusia de marile prefaceri politice au atins şi Basarabia, unde se aflau depozite ale armatei române şi căi de comunicaţii prin care veneau – atât timp cât Rusia era în război – muniţii şi material de luptă. Securitatea spaţiului basarabean era parte componentă a securităţii spaţiului moldovean, care, în acest moment,  reprezenta statul român liber.

Dincolo de considerentele militare, existau şi cele politice: fruntaşii români din Basarabia înţelegeau că, în condiţiile create de dispariţia autocraţiei, apoi de hotărârea guvernului prezidat de Lenin de a recunoaşte dreptul la autodeterminare (până la despărţire) a popoarelor din fostul Imperiu rus, apărea posibilitatea unirii Basarabiei cu România; în acelaşi timp, Puterile Centrale, pentru a da o compensaţie României, în schimbul teritoriilor ce aveau să fie cedate prin pacea de la Bucureşti, acceptau încorporarea Basarabiei la România.

Pentru a proteja depozitele şi căile de comunicaţie, dar şi pentru a răspunde apelului autorităţilor „moldovene” din Chişinău, ameninţate de forţele bolşevice şi îngrijorate de intenţiile puterii de la Kiev de a încorpora, total sau parţial, Basarabia, în această provincie au intrat patru divizii române (două de infanterie şi două de cavalerie).

Elementele românofobe, provenite dintr-un spectru mixt politico-etnic(extrema stângă, minoritari etnici etc), erau, evident, ostile prezenţei militare româneşti în Basarabia. „În sfârşit, vie orice armată, nu însă cea românească”, a sintetizat poziţia acestor elemente – deputata bolşevică Nadejda Grindfeld.

Înainte de venirea trupelor române în Basarabia, mişcarea românească de emancipare naţională înregistrase progrese. La 31 martie / 13 aprilie a luat fiinţă Partidul Naţional Moldovenesc printre ai cărui fruntaşi se aflau Gurie Grosu, Pan Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herţa, Elena Alistar ş.a. Marele congres ostăşesc, reunit la Chişinău ( 20 octombrie/2 noiembrie-27 octombrie/7 noiembrie 1917) într-o atmosferă de avânt (era prezent, pe lângă militarii moldoveni, şi un batalion de voluntari ardeleni, proveniţi din foştii prizonieri din armata austro-ungară, aflaţi în Rusia), a proclamat autonomia politică şi teritorială a Basarabiei, a hotărât constituirea forţelor armate proprii şi convocarea unui organ reprezentativ, destinat să conducă Basarabia: Sfatul Ţării, stabilind numărul membrilor şi repartiţia între „moldoveni” şi „celelalte neamuri din Basarabia”. Aşa cum a subliniat istoricul Ion Ţurcanu, „Congresul militar moldovenesc a creat o nouă formaţiune statală de sine stătătoare, prima în istoria românilor basarabeni”.

Întrunit la 21 noiembrie/4 decembrie, Sfatul Ţării era alcătuit din 120 reprezentanţi ai diverselor categorii socio-profesionale şi etnice, aleşi de diverse partide, organizaţii, comitete; sub aspect etnic, în  Sfatul Ţării se aflau 84 deputaţi moldoveni şi 36 ai diverselor minorităţi (ruşi, evrei, bulgari etc.); zece locuri erau destinate românilor/moldovenilor transnistreni. În funcţia de preşedinte al Sfatului Ţării deputaţii l-au ales pe Ion Inculeţ. Conferenţiar  la Universitatea din Petrograd, el fusese trimis, în iunie 1917, împreună cu Pantelimon Erhan, în Basarabia de guvernul provizoriual lui Kerenski pentru a încuraja schimbările revoluţionare, dar nu pe baze naţionale, ci sociale, ambii fiind iniţial ostili separării de Rusia şi apropierii sau unirii cu România.

Curentul favorabil unirii cu România a avut ca exponenţi pe Pantelimon Halippa, editorul gazetei „Cuvânt Moldovenesc”(potrivit unor informaţii neconfirmate, el ar fi discutat în primăvara lui 1917 şi cu Lenin, pe atunci doar liderul bolşevicilor, care i-ar fi spus: „procedaţi cum vă dictează conştiinţa naţională şi interesul politic, dar hotărârea să fie luată prin Sfatul Ţării” – întrucât sovietele erau instituţia creată de revoluţionari, este evident că Lenin avea în vedere  un soviet basarabean), şi pe Ion Pelivan, sprijiniţi de inimosul şi energicul transilvănean Onisifor Ghibu, stabilit din martie 1917 la Chişinău, unde a editat ziarele „Ardealul” şi „România Nouă”, având printre redactori pe foarte tânărul Andrei Oţetea, transilvănean şi el.

La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării proclamă Republica  Democratică Moldovenească Autonomă în cadrul Federaţiei Ruse, iar la 24 ianuarie/6 februarie 1918 independenţa noii republici (în Basarabia folosindu-se stilul vechi, Pantelimon Halippa a propus ca proclamarea independenţei să se facă în ziua Unirii Principatelor).

Preşedintele Republicii era Ion Inculeţ, iar guvernul, numit  Consiliu de directori, îl avea în frunte pe Pantelimon Erhan, apoi pe Daniel Ciugureanu.

Paralel cu structurile de putere, organizate în virtutea dreptului la autodeterminare recunoscut de regimul communist, în Basarabia acţionau detaşamente înarmate ale Rumcerod (abreviere de la  Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului român, Flotei Mării Negre şi regiunii Odessa), care, la sfârşitul anului 1917, trecuse sub controlul bolşevicilor şi acţiona pentru instaurarea puterii sovietice, sub preşedinţia lui V.G. Ludovski. Adevăratul conducător era însă Christian Rakovski, fostul fruntaş al PSD român, fugit în Rusia, după ce fusese eliberat din detenţie, în urma manifestaşiei de 1 mai 1917 de la Iaşi, şi hotărât să impună regimul sovietic şi in România.

Într-un haos total, creat de formaţiunile înarmate ale Rumcerodului şi de ezitările unora dintre fruntaşii politici de la Chişinău, trupele române au intrat în Chişinău, iar generalul Ernest Broşteanu, comandantul lor, invitat în Sfatul Ţării (14/27 ianuarie) a atras atenţia că rostul prezenţei militare româneşti este exclusiv păstrarea ordinii. “Creaţi-vă viaţa dvs. cum credeţi şi nimeni nu se va amesteca în ea, în organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”, a spus generalul membrilor Sfatului Ţării.

Dezarmarea trupelor sovietice aflate în Basarabia a atras o replică dură  din partea guvernului sovietic: după ce la 1/14 ianuarie 1918 ministrul României la Petrograd, C. Diamandy, şi membrii misiunii au fost arestaţi (ceea ce a provocat protestul întregului corp diplomatic acreditat la Petrograd, întrucât ministrul beneficia de imunitate diplomatică), la 13/26 ianuarie guvernul sovietic a decis ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi confiscarea tezaurului. (“Rezervele de aur ale României – se arăta în declaraţia sovietică – în păstrare la  Moscova se declară intangibile pentru oligarhia română. Regimul sovietic îşi ia răspunderea integrităţii acestor rezerve şi le va remite în mâinile poporului român”.)

La Odessa, Rumcerod a început să facă arestări printre românii refugiaţi, amenintându-i  cu deportarea sau executarea. Pentru a salva ostaticii luaţi la instigarea lui Rakovski, generalul Averescu a semnat un acord cu Rumcerod (20 februarie/5 martie, confirmat la 24 februarie/ 9 martie la Odessa), interpretat de partea sovietică drept un angajament de retragere a trupelor române din Basarabia în decurs de două luni (cu excepţia a 10000 de militari pentru paza depozitelor) şi, implicit de recunoaştere a autorităţii Rumcerod. Acest acord, invocat mereu de sovietici ca un argument în favoarea recunoaşterii apartenenţei Basarabiei la URSS şi considerat de I.G. Duca o gravă eroare a lui Averescu, cuprinde în fapt „o greşeală de redactare datorată grabei” (F. Nanu), în înţelesul că Averescu acceptase cererile Romcerodului pentru a-i salva pe ostatici, cu excepţia celei privind retragerea trupelor române din Basarabia, dovadă că, în telegrama trimisă generalului Broşteanu, Averescu preciza că „linia noastră de demarcaţie, dincolo de care nici măcar patrulele nu vor trece, va fi malul drept al Nistrului”.

Intensificarea curentului unionist s-a manifestat prin numeroase adrese trimise de zemstve, organizaţii, studenţi etc. Sfatului Ţării de a proclama unirea cu România. Venit în Basarabia, C. Stere a desfăşurat o prodigioasă activitate de sprijinire a acestui curent. La 27 martie/ 9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 abţineri (întrucât deputaţii nu aveau mandat de la alegători să voteze  în problema unirii), Sfatul Ţării a decis unirea condiţionată a Basarabiei cu România: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) – se arată în declaraţie – în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”. Declaraţia specifică, în continuare, că Sfatul Ţării avea să-şi continue activitatea de înfăptuire reformei agrare; Basarabia îşi va păstra „autonomia având un Sfat al Ţării (dieta), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie”; celelalte prevederi urmăreau să consolideze libertatea şi drepturile câştigate în 1917.

După vot, primul-ministru, Al. Marghiloman, venit la Chişinău a  fost invitat în sala de şedinţe a Sfatului Ţării, unde, într-o atmosferă de emoţie şi entuziasm, a declarat: „În numele poporului român şi al regelui său, M.S. Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului şi proclam : Basarabia unită, de data aceasta pentru totdeauna, cu România una  şi nedivizibilă. Să ne înclinăm în faţa geniului rasei noastre care a permis poporului Basarabiei să-şi păstreze vie, prin veacuri, scânteia care la prima suflare a libertăţii a aprins inimile lor şi să salutăm pe aceşti oameni (cei din conducerea Republicii Moldoveneşti – n.n.) care, fără preocupări egoiste, putând să rămână conducătorii unui stat, au voit mai bine să fie servitorii unei naţiuni”.

Votul Sfatului Ţării privind unirea Basarabiei cu România nu a fost determinat de prezenţa şi cu atât mai puţin de o pretinsă presiune a armatei române trecute peste Prut. Aveam să învăţăm mai târziu din „experienţa” Armatei Roşii, că, în condiţiile prezenţei militare sovietice, s-au obţinut surprinzătoare unanimităţi sau voturi de 99,9%! Trupele române au făcut imposibilă acţiunea unei minorităţi agresive – cea comunistă – care acţiona la ordinele bolşevicilor, dar nu au intervenit, direct sau indirect, în discuţiile din Sfatul Ţării. Mai mult,  aşa cum remarcă Ştefan Ciobanu, Sfatul Ţării a votat legea reformei agrare, vădit inspirată din decretul lui Lenin despre pământ, lege  care abolea „proprietatea «asupra pământului, pădurilor, subsolului şi apelor» fără despăgubiri. Ar fi putut oare o armată chemată «pentru apărarea boierilor» să permită votarea unei legi de această natură?”

După desăvârşirea unităţii naţionale, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, Sfatul Ţării a adoptat o declaraţie prin care renunţă la condiţiile fixate în actul de unire, „fiind încredinţat că, în România tuturor românilor, regimul curat democratic este asigurat pe viitor”. În consecinţă. el a hotărât să se autodizolve.

Florin Constantiniu – O istorie sincera a poporului roman, Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2008

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %