Inceputurile lui Ceausescu şi iritarea Moscovei

Aşa cum eroul lui Rebreanu era obsedat de stăpânirea pământului, recurgând la mijloacele primitive şi brutale pentru a-l dobândi, tot astfel Nicolae Ceauşescu a fost un obsedat al independenţei, sfârşind prin a face din ea un ţel.

Atunci, însă, la preluarea puterii, Ceauşescu era hotărât să meargă mult mai departe decât predecesorul său în distanţarea de Moscova. De la prima vizită la Moscova (3-11 septembrie 1965), spre surprinderea gazdelor, care se aşteptau cel mult la o reluare răspicată a tezelor “Declaraţia din aprilie”, Ceauşescu a cerut restituirea tezaurului dus la Moscova în 1916-1917 ( în cadrul delegaţiei române, cel desemnat să pună această problemă a fost Alexandru Bârlădeanu) şi a reamintit lui Brejnev şi celorlalţi lideri sovietici de angajamentul lui Lenin de a restitui poporului român tezaurul confiscat, îndată ce “oligarhia” va fi fost înlăturată de la putere.

În anul următor, Ceauşescu a pus în discuţie însăşi structura militară a Pactului de la Varşovia. Potrivit mărturiei generalului Sejna, România a făcut următoarele propuneri: “mai întâi, stabilirea unui Comandament al Pactului de la Varşovia, separat de Înaltul Comandament Sovietic, în care să lucreze echipe din fiecare ţară; în al doilea rând, ei (românii-n.n.) au sugerat ca funcţia de comandant şi cea de şef al statului major al Pactului să fie subordonate Comitetului Politic al Pactului; în al treilea rând, dacă toţi membrii trebuiau să contribuie cu contingente la forţele Pactului , fiecare naţiune urma să aibă dreptul de a reţine o parte din forţele sale sub propria comandă internă”. Evident, propunerile româneşti au fost ignorate de Moscova, dar, formal, ea a regizat o contrapropunere ungaro-cehoslovacă, destinată să dea aparenţa unei participări mai importante a fiecărui membru al Pactului.

Individualizarea  României în cadrul blocului sovietic s-a conturat şi mai viguros în 1967, prin două demersuri care au plasat-o în centrul atenţiei internaţionale. Primul a fost refuzul de a se conforma consemnului Moscovei – urmat de toate celelalte ţări ale Pactului de la Varşovia- de a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul în urma celui de al treilea război israelo-arab (“Războiul de şase zile” din iunie 1967). Cel de al doilea a fost recunoaşterea RFG şi vizita lui Willy Brandt, pe atunci vicecancelar şi ministru de Externe, în România (3-7 august), în timp ce ţările-satelit ale Moscovei nu recunoşteau decât RDG.

Raporturile cu Israelul şi RFG au făcut din România un maverick (termen în engleza americană desemnând  o persoană independentă de formaţiunile politice) al blocului sovietic şi au atras tot mai stăruitor privirile capitalelor occidentale asupra României.

Mai puţin spectaculoase, dar tot atât de importante, au fost progresele intervenite în raporturile româno-americane . În timp ce fostul vicepreşedinte al SUA, Richard Nixon, fusese tratat cu ostentativă nepăsare la Moscova, fiind considerat un exponent al antisovietismului, Ceauşescu l-a primit la Bucureşti cu toate onorurile, ceea ce va avea consecinţe însemnate doi ani mai târziu.

Mai importantă însă a fost întâlnirea dintre preşedintele SUA, Lyndon Johnson, şi primul-ministru I. Gh. Maurer (26 iunie 1967), desfăşurată într-un climat de perfectă înţegere. Înainte de întâlnire, consilierul preşedintelui pentru securitate naţională caracterizase politica externă a României drept “exceedingly independent of Moscow” (extrem de independentă faţă de Moscova), iar pe premierul român drept un “off-beat communist leader” (conducător comunist neobişnuit). Şi Johnson, şi Maurer erau naturi grosolane  )”rustic”, îl caracterizează Hervé Alphand, secretar general al Quai d’Orsay, pe premierul român ), ceea ce facilita comunicarea între ei.

Premierul român a explicat că între politica de independenţă a României şi rezolvarea problemei vietnameze există o strânsă legătură: “Situaţia creată în Vietnam – se arată în stenograma americană – reprezintă un factor de pericol, despre care Ion Gheorghe Maurer simte că ar putea dăuna dorinţei României de libertate şi independenţă “Tensiunea, în orice parte a lumii, creează  dificultăţi pentru ţările mici, şi posibilităţile de a realiza independenţa sunt tot mai restrânse”. Voinţa României de a se emancipa de sub tutela sovietică era astfel categoric exprimată.

Odată cu numirea lui Corneliu Bogdan ca ambasador la Washington, România a avut, prin reprezentantul ei diplomatic, “intrare liberă” la Departamentul de Stat. Încă de la prezentarea scrisorilor de acreditare, Corneliu Bogdan s-a dovedit un diplomat plin de iniţiativă: el renunţă la textul protocolar şi abordează problema clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România şi posibilul rol de mediator al ţării sale între SUA şi RD Vietnam. Johnson, strivit de războiul din Vietnam, tot mai nepopular în SUA, acceptă oferta, şi România intră într-un rol pe care îl va juca cu mult succes, cum se va vedea, în alte spaţii.

Tot această politică externă- dinamică şi imaginativă – este asociată pe plan intern cu un “nou curs”, care asigură lui Ceauşescu popularitate. Deşi handicapat de o vorbire deficitară (se lansează zvonul că defectul său este rezultatul bătăii primite în închisoare), noul lider este primit şi privit cu bunăvoinţă. El se arată dispus să asculte – ceea ce este foarte mult pentru un dictator communist – , se întâlneşte cu grupuri reprezentative ale elitei cultural-stiinţifice, se arată receptiv la înnoire. Ceauşescu manifestă preocupare pentru ameliorarea condiţiilor materiale de existenţă, vrea şi industrializare, şi bunăstare.

Semnul cel mai grăitor al “noului curs” îl constituie plenara CC din 22-25 aprilie 1968, considerată, pe bună dreptate, de Dumitru Popescu drept “momentul maxim al procesului destalinizării în România, vârful său. Securitatea e pusă la stâlpul infamiei! – continuă singurul Popescu devenit Dumnezeu. Pentru prima dată se spune că, într-o anumită etapă a regimului socialist, ea a jucat un rol nefast, că a creat o atmosferă de gravă suspiciune în sânul societăţii, alterând relaţiile dintre oameni, aruncându-i pe unii împotriva altora.” Dovada cea mai elocventă este faptul că Securitatea a întocmit opt milioane de dosare, privind cu ostilitate sau cel puţin cu suspiciune aproape jumătate din populaţia ţării.

Plenara a reabilitat – una din “specialităţile” regimurilor comuniste- pe Lucreţiu Pătrăşcanu, pe alţi comunişti care fuseseră loviţi în timpul lui Gheorghiu-Dej, ca şi pe cei condamnaţi şi executaţi în URSS, din ordinul lui Stalin, în anii “Marii Terori”.

Reabilitările au fost şi mijlocul prin care Ceauşescu l-a înlăturat pe rivalul său cel mai primejdios, Alexandru Drăghici, denunţat ca responsabil, între altele, de ancheta împotriva lotului Pătrăşcanu, Dacă Gheorghiu-Dej avusese de luptat cu rivali care îi contestau poziţia de secretar general, Ceauşescu nu avea a se teme de concurenţi reali, ci doar de lideri frustraţi ca urmare a marginalizării lor (Chivu Stoica, Gh. Apostol, Al. Bârlădeanu) Dezvăluirea ilegalităţilor din timpul lui Gheorghiu-Dej nu a căpătat însă caracterul unei campanii de “demascare” şi condamnare totală şi sistematică, ci s-a limitat numai la reabilitarea unor victime din nomenclatură ale lui Dej şi îndepărtarea imediată a unui şir de apropiaţi colaboratori ai înaintaşului.

În timp ce Maurer a rămas neclintit în postul de premier, conducătorul de fapt al guvernului a devenit Ilie Verdeţ, numit prim-viceprimministru. Supervizarea organelor de securitate şi a armatei a fost încredinţată lui Vasile Pantilineţ, ca secretar al CC.  Din sectorul ideologiei a fost scos stalinistul Leonte Răutu, sfera sa de competenţă fiind încredinţată unor oameni autentic cultivaţi şi imaginitavi ca Dumitru Popescu, redactorul-şef al “Scânteii”, şi Ion Iliescu. Pentru economie, sfătuitorii ascultaţi erau Manea Mănescu şi Roman Moldovan. În curând avea să facă o ascensiune spectaculoasă Cornel Burtică. Paul Niculescu-Mizil, după o perioadă de afirmare ca secretar al CC cu relaţiile externe (plecarea lui de la o conferinţă a partidelor comuniste, desfăşurată la Budapesta, i-a dat o statură internaţională ), el intră tot mai mult intr-un con de umbră, de la sfârşitul  anilor ’60.

Material preluat din “O istorie sincera a poporului roman”, Florin Constantin, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti 2008

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %