Iredentismul, România şi Cominternul, o pagină de istorie ce trebuie ştiută

Romania, grija celor mari

„Puterile imperiale , direct implicate în regiune – Imperiul Rus, Monarhia Austro-Ungară sau Imperiul Otoman – nu puteau privi favorabil unificarea şi independenţa Principatelor Române(…) In special Rusia ţaristă şi partea ungară a dualei monarhii se temeau că unirea principatelor ar reprezenta o irezistibilă atracţie pentru majorităţile etnice româneşti din Basarabia şi Transilvania(…)Astfel de temeri erau bine motivate, dat fiind şovinismul extreme al conducătorilor ruşi şi maghiari împotriva locuitorilor români, care fuseseră privaţi de drepturi, în secolele 19 şi 20. Atât St.Petersburgul, cât şi Budapesta se temeau că un stat românesc consolidat va constitui un punct de reper pentru mişcările naţionale ale popoarelor din Europa de Sud-Est”.

Istoricul american Larry Watts demonstrează că strânsa legătură ruso-maghiară a căutat să submineze mai bine de un secol consolidarea statului şi credibilitatea României, ca potenţial partener pentru puterile externe.

Influenţa asupra politicii Cominternului

De la înfiinţarea sa, la începutul lui martie 1919 şi până la dizolvarea sa oficială, în 1943, Cominternul a fost centrul mişcării comuniste mondiale şi forul în care erau rezolvate conflictele de partid. Dintre toate partidele din statele care urmau să facă parte din Blocul Sovietic, România era cel mai slab situată în definirea unei perspective cu caracter naţional şi, cu atât mai puţin, în apărarea unui asemenea caracter. În perioada primilor ani ai existenţei Cominternului, România a fost singura care nici măcar nu era reprezentată la Congres, cu atât mai puţin în forurile de decizie şi în aparatul administrativ. Chiar şi după afilierea românilor la Comintern, în 1921, ei au rămas o prezenţă insignifiantă în comparaţie cu toţi ceilalţi viitori „parteneri apropiaţi” din Tratatul de la Varşovia. Absenţa românească era în contrast flagrant cu prezenţa şi influenţa ungurilor în Comintern. Ei au avut una dintre cele mai largi reprezentări din Europa de Est, formată atât din foşti prizonieri de război recrutaţi de Armata Roşie – un număr de 100.000 adică 33% dintre voluntarii prizonieri de război din Războiul Civil Rus – şi refugiaţi, foşti membri ai guvernului Kun. Astfel, un număr extraordinar de „vechi bolşevici” maghiari cu cetăţenie sovietică – zeci de mii – au devenit elemente de bază ale aparatului Cominternului şi ale altor organe sovietice. Infiltrate larg şi adânc în structurile de putere sovietice, datorită rolului avut în stadiile iniţiale ale revoluţiei şi războiului civil, rolul şi dimensiunea lor le-au oferit o influenţă enormă asupra politicii sovietice şi a Cominternului.

Într-unul din momentele cele mai proaste, ungurii ocupau 300 de poziţii în aparatul Comintern şi erau prezenţi la cele mai înalte niveluri de decizie, de la management şi până la tâmplari şi instalatori la Hotelul moscovit Lux, care îi găzduia pe membrii din străinătate ai Cominternului. Prezenţa lui Kun, Endre Rudiansky şi Matyas Rakosi în conducerea Comintern arată onoarea cu care erau trataţi la Moscova. Jenö Varga a condus timp de peste două decenii Institutul de Economie Mondială şi Relaţii Internaţionale (IMEMO) – un centru de informaţii şi think-tank. Jenö Landler, succesorul lui Bohm la comanda Armatei Roşii Ungare, în iulie 1919, a fost unul dintre cei şapte străini îngropat la Zidul Kremlinului (şi singurul ne-occidental).???

Ungurii au avut una dintre cele mai ridicate rate de supravieţuire din perioada purificărilor din anii 30, care au eradicat practic etnicii polonezi, români şi germani din Comintern. Stalin i-a tratat, în perioada Ezhovschina, mai degrabă ca pe o naţionalitate sovietică, decât ca pe trădători „străini”. Nikolai Ezhov însuşi a subliniat în diverse ocazii că ţintele sale principale erau „polonezii, românii şi germanii”, în timp ce Stalin stabilea că statele europene implicate în conspiraţia „Zinovevistă-Troţchistă” erau Germania, Polonia, România, Finlanda şi Statele Baltice – nu Ungaria (şi respectiv Cehoslovacia sau Bulgaria). Stalin a intervenit chiar, atunci când Iezhov l-a reprimat pe Directorul IMEMO, Varga, pentru „atitudinea sa extrem de necooperantă” şi l-a apărat pe ungur.

Influenţa din cadrul Serviciilor de informaţii sovietice. Cominternul in Romania

Mai important, Cominternul constituia sediul unei reţele clandestine internaţionale de agenţi, care operau împotriva guvernelor din statele lor de origine, în serviciul „revoluţiei mondiale” care, prin „centralizarea democratică”, devenise sinonimă cu Moscova. Sarcinile principale ale Cominternului erau finanţarea acoperită, propaganda albă şi neagră şi spionajul direct, toate acestea în scopul construirii unei reţele de partide comuniste necesare pentru doborârea „revoluţionară” a adversarilor. Operativii Cominternului nu au avut prea multe probleme în realizarea transferului de la conspiraţia politică acoperită, la munca de informaţii oficială. Ei erau deja, în principal, agenţi de informaţii, care operau pentru o putere străină şi foloseau metodele învăţate la Moscova: nume false, documente false, legende, comunicări criptate, căsuţe poştale oarbe, finanţări acoperite, construirea de reţele şi contrafilajul.

Tentativele de a-i exonera pe Cominternişti de a fi fost agenţi sovietici, fãcând deosebirea între aceştia şi ofiţerii de informaţii sovietici, nu ţine cont de aceastã realitate fundamentalã. De exemplu, viitorul conducãtor maghiar Imre Nagy a fost cominternist şi agent NKVD, cu toate cã s-au fãcut încercãri de negare a ambelor afilieri. Eforturi similare au fost fãcute referitor la Valter Roman, Silviu Brucan şi Leon Tismãneanu, ultimul fiind unul dintre primii doi cei mai bine plãtiţi agenţi sovietici din 1945. Toţi cominterniştii trimişi peste hotare erau agenţi sovietici. Nu existau graniţe fixe între munca de partid şi cea de spionaj sau între diversele servicii ale tinerei comunitãţii de informaţii sovietice, iar cominterniştii treceau constant de la o activitate sau organizaţie la alta.

Reţelele de informaţii sovietice erau construite pe scheletul stângii radicale, stabilit mult înainte de fondarea Cominternului în 1919. Cei 300.000 de prizonieri de rãzboi care au trecut la bolşevici şi s-au oferit voluntari în perioada Rãzboiului Civil au furnizat bazinul iniţial de recrutãri pentru serviciile de informaţii şi cele coercitive sovietice. Supra-reprezentarea ungurilor printre voluntarii prizonieri de rãzboi s-a oglindit şi în servicii. În Siberia, în anii 1920-1930, ei erau atât de prevalenţi în sistemul de securitate sovietic, încât termenul vengrii (cuvântul rusesc pentru ungur) era sinonim cu Cheka (CEKA).

Bela Kun, tot un agent al Cominternului, a fost probabil cel mai cunoscut, dar au existat de asemenea personaje proeminente în organizaţiile succesoare OGPU, GPU şi NKVD. Karl V. Pauker, de exemplu, a fost şef al Serviciului de Gardã NKVD, responsabil cu paza personalã a lui Stalin (pânã la epurãrile din 1930) şi un intim al dictatorului. Teodor Maly – unul dintre „cei mai mari ilegalişti” al cãrui portret a fost aşezat mai apoi „pe pereţii din Camera memorialã a KGB” – i-a recrutat între 1936-1937 pe membrii grupului de la Cambridge „Cei cinci magnifici” (iar compatriotului sãu Laszlo Dobos – Louis Gibarti i se atribuie recrutarea iniţialã a lui Philby, în 1934).

RU a fost primul şi probabil cel mai frecvent recrutor al „credincioşilor adevãraţi” din Comintern. La începutul lui 1918, la simpla solicitare a RU, Cominternul va hotãrî ca „un mare numãr, uneori sute de comunişti, sã devinã agenţi sovietici secreţi.” Eclipsaţi poate de polonezii şi nemţii din RU, ungurii tot s-au putut mândri cu agenţi precum Bela Vago, şeful operaţiunii „corespondenţii muncitori” (RABCOR) din Germania, Arthur Koestler şi Sandor (Alexander) Rado de la Red Orchestra. Rado, cu toate cã avea numai 19 ani când a intrat în Armata Roşie a lui Kun, era considerat un membru al „vechii gãrzi” din Moscova, transferat „în cele mai înalte cercuri ale Internaţionalei Comuniste” şi care se bucura de protecţia „preşedintelui Comintern, Zinoviev”. În 1919, Rado a organizat prima agenţie sovieticã de presã (ROSTA) în Haparanda, Suedia, combinând jurnalismul cu munca de informaţii, ceea ce va deveni „o a doua naturã a Rado” şi o specialitate a spionajului maghiar.

Fostul comisar de rãzboi al lui Kun, Vilmos Böhm, operând sub numele de cod sovietic Orestes, s-a infiltrat în spionajul britanic (şi american) în perioada celui de-al doilea rãzboi mondial. Lucrând în Camera britanicã de analizã a presei din Stocholm (British Press Reading Office), el a influenţat evaluãrile tentativelor aliaţilor lui Hitler de a pãrãsi Axa, poziţionându-se în acelaşi timp ca intermediar pentru ieşirea Ungariei din alianţã. Lui Böhm i se atribuie manipularea operaţiunilor lui Raul Wallenberg şi, apoi, facilitatea arestãrii sale de cãtre autoritãţile sovietice.

Cel mai puternic serviciu de spionaj, din punct de vedere al legãturii directe la ierarhia sovieticã, era Departamentul de relaţii internaţionale (Otdyel Mezhdunarodnoi Svyazi: OMS) al Cominternului. OMS acţiona ca un centru de coordonare al celorlalte servicii, ducând în acelaşi timp la îndeplinire funcţia de bazã, aceea de conducere a partidelor comuniste strãine. Acesta distribuia ordine, fonduri şi teme de propagandã partidelor „naţionale”; servea drept contact cãtre organizaţiile din ilegalitate; asigura documente false agenţilor Comintern; menţinea contactul cu celelalte organe ale securitãţii sovietice şi conducea operaţiunile de spionaj şi culegere de informaţii din strãinãtate. Fostul şef al operaţiunilor sovietice de spionaj din Europa îl descria drept „inima Cominternului”, care controla liderii „partidelor comuniste autonome din Europa”. Pe lângã celelalte funcţii, OMS conducea falsele organizaţii de front „Prietenii Uniunii Sovietice şi gãzduia organizaţii” umanitare şi pentru drepturi civile aşa-zis non-partizane.

Propaganda OMS şi efortul de dezinformare din Occident erau conduse de Willy Münzenberg şi de mâna sa dreaptã, fostul prizonier de rãzboi sovietic, Lászlo Dobos, mai bine cunoscut sub numele clandestin Louis Gibarti. Münzenberg şi Gibarti au creat o vastã reţea de organizaţii şi camarazi neştiutori care puteau fi mobilizaţi în sprijinul Moscovei, prin ceea ce Münzenberg denumea „Clubul Inocenţilor”. Gibarti-Dobos sunt consideraţi a fi fondatorii tehnicii împletirii „propagandei cu spionajul şi acţiunile sub acoperire” – baza „mãsurilor active – şi având o contribuţie la inventarea frontului „agenţiilor de presã”, care puteau „plasa pentru propagandã poveştile fabricate, dorite de aparat, puteau servi ca acoperire pentru agenţi şi ca acoperire pentru fluxul de informaţii obţinut din spionaj.”

În 1924, când Moscova a anunţat crearea Republicii Socialiste Sovietice Autonome a Moldovei – „baza României sovietice” – care în cele din urmã „va elibera fraţii care gemeau sub jugul oligarhiei”, centrele sovietice de informaţii din Odesa şi Tiraspol au condus o „revoltã”, cu centrul în oraşul basarabean Tatar Bunar, care a fost rapid înãbuşitã de Siguranţã şi de militarii români. Müntzenberg şi Gibarti au montat apoi o campanie „umanitarã” internaţionalã, împotriva autoritãţilor române pentru eliberarea „ţãranilor şi muncitorilor nevinovaţi” aduşi în faţa tribunalului. Intelectualii Romain Rolland şi Henri Barbusse au fost foarte uşor de înrolat în aceastã campanie, din moment ce colegul lor, secretar la asociaţia Amsterdam-Peyler, Alex Kellerman (Sandor Nogradi) era tot agent OMS. Gibarti şi şeful lui au activat apoi în SUA, creând nenumãrate organizaţii umanitare, producând filme la Hollywood şi adunând semnãturi ale senatorilor şi congresmanilor SUA pe petiţiile lor.

J.Peters (Joszef Peter), veteran al Armatei Roşii maghiare, a condus Departamentul pentru Minoritãţi Naţionale al Partidului Comunist din Statele Unite ale Americii (CPUSA) înainte sã  devinã şeful „aparatului secret” ilegal al CPUSA, între 1929 şi iunie 1938. Confirmat în funcţie de ofiţerul de legãturã al Cominternului din SUA, John Pepper (fostul comandat în Armata Roşie maghiarã, Joszef Pogany), el a lucrat în principal pentru spionajul Cominternului şi, deci, cu GRU şi NKVD INO. Penetrând Departamentul de Stat al SUA, serviciile armate, Departamentul de Interne etc., Peters a creat reţeaua de spioni care îi includea pe Whittaker Chambers şi Alger Hiss şi a pus bazele masivei infiltrãri a primei agenţii de spionaj americane: Biroul pentru Servicii Strategice (Office of Strategic Services – OSS) din perioada rãzboiului. Penetrarea extensivã a secţiilor balcanicã şi maghiarã din departamentul de analizã şi cercetare al OSS, au permis Moscovei nu numai sã capete o imagine internã inestimabilã asupra percepţiilor şi intenţiilor SUA, dar sã şi influenţeze analizele într-o direcţie favorabilã.

Coaliţiile „naţionale” din Comintern

Dominaţia sovieticã asupra comunismului basarabean şi dobrogean şi directul control maghiar asupra stângii radicale din Transilvania s-au transformat într-o schemã complexã şi unicã de control asupra RCP care s-a menţinut din 1918 pânã mult dupã venirea la putere a comuniştilor, dupã al doilea rãzboi mondial. Situaţia s-a complicat din cauza antagonismului adesea deschis dintre „basarabeni” şi „transilvãneni”, pe de o parte şi comuniştii din Vechiul Regat, pe de altã parte. Conducerea Cominternului, deja iritatã cã singura revoluţie victorioasã dintr-o altã ţarã fusese înfrântã de armata românã, era „furioasã” cã românii, nu numai cã nu duseserã la îndeplinire ordinele specifice „de a-l ajuta pe Kun şi a sabota acţiunile guvernului român”, ci „îi avertizaserã public pe comuniştii unguri „sã scoatã la ivealã ţelurile naţionaliste” şi „sã spunã în faţa opiniei publice cã doresc o Ungarie mare”, în loc sã compromitã idealurile comunismului „prin intenţiile naţionaliste „ascunse în spatele ideilor socialiste”.

Dupã aceea, comuniştilor români li s-a atribuit un statut inferior în mişcarea comunistã, nu mult diferit de marginalizarea şovinistã a etnicilor români din perioada imperiilor. Una dintre primele întrebãri adresate românilor atunci când au solicitat afilierea la Comintern, în noiembrie 1921, a fost: „ce au fãcut în sprijinul Republicii Sovietice Ungare?” „Aripa transilvãneanã”, încã ramurã a Partidului Comunist Ungar, a refuzat cu ostentaţie sã negocieze afilierea pentru nou-înfiinţatul Partid Comunist Român (PCR), în timp ce partidul bulgar şi cel maghiar s-au angajat „într-o campanie pe termen lung împotriva României şi a clasei sale muncitoare, în interiorul Internaţionalei”, acuzând PCR de „deviaţionism social-patriotic”.

Agendele „basarabeanã” şi „transilvãneanã” erau destul de clar reflectate în linia Cominternului pentru cesiunea de teritorii româneşti cu structura minoritarã, mai degrabã decât majoritarã la statele vecine. Introdusã oficial la şedinţa Federaţiei Comuniste Balcanice din decembrie 1923 (la care au participat Rakovschi, Dimitrov şi Stepanov), anunţarea acestei linii a coincis cu crearea Organizaţiilor Revoluţionare Dobrogene şi Basarabene „pentru a acţiona ca unitãţi iredentiste revoluţionare”. În iulie 1924, al 5-lea congres al Cominternului a accentuat influenţa maghiarã, considerând ca fiind „esenţiala intensificarea activitãţii comuniste în rândurile populaţiei maghiare din teritoriile anexate la Cehoslovacia, România şi Iugoslavia” şi determinarea „partidelor comuniste din acele ţãri” sã lanseze o campanie care „sã cheme la auto-determinare şi la secesiune de statele care le anexaserã”. Sloganuri similare au fost adoptate pentru separarea Basarabiei şi „a Bucovinei şi a Dobrogei de România.”

Cu PCR obligat acum sã promoveze divizarea ţãrii în baza pretenţiilor teritoriale, mai degrabã decât a componenţei etnice, aripa transilvãneanã condusã de unguri a „re-intrat triumfãtoare în partid”. În 1924, sub mâna conducãtoare a Cominternului, PCR a ţinut al 3-lea Congres la Viena – pe atunci sediul central al operaţiunilor de spionaj sovietice din Balcani – şi l-a ales în frunte pe Elek Koblos, veteran al campaniei din Transilvania a Armatei Roşii Ungare şi membru recent al Partidului Comunist Ungar (PCU).

Avertizându-i pe români cã revoluţia lor şi „adevãrata independenţã” necesitau mai presus de orice „ca eforturile minoritãţilor subjugate sã se sprijine pe principiul auto-determinãrii şi pânã la secesiunea completã de statul existent,” congresul a exprimat totodatã speranţa „muncitorilor şi ţãranilor din Basarabia cã revoluţia lor naţionalã îi va uni cu URSS.” Köblös a condus dupã aceea afacerile PCR de la sediul din Târgu Mureş, folosind numele de cod „Vekas, pânã când anchetele asupra agitaţiei revoluţionare din Chişinãu, Basarabia i-au relevat rolul, în 1925.”

Pentru a se asigura cã PCR va trece la considerarea dezmembrãrii statului român ca fiind prioritarã celei a schimbãrii de regim, la conducerea partidului au fost impuşi, în urmãtorii 20 de ani, cetãţeni strãini, începând cu 1924 şi pânã la lovitura internã a lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi a adepţilor lui, în aprilie 1944. Deşi mulţi au subliniat etnicitatea ne-româneascã a conducãtorilor PCR, în perioada 1924-1944, originea etnicã era de fapt mult mai puţin importantã decât faptul cã toţi erau reprezentanţi ai intereselor de dezmembrare a României, fãrã a ţine cont de vreun principiu umanitar sau etnic. Conducerea PCR a oscilat între aripa transilvãneanã „Ungaria Mare” şi facţiunea anexaţionistã bulgaro-basarabeanã. În 1933, de exemplu, PCR avea 440 de membri maghiari, 380 de membri din aripa basarabeanã (bulgari, ruşi, ucraineni şi moldoveni) şi „numai” 375 de români. Procentul era practic mult mai slab, date fiind categoriile suplimentare cu 300 de membri evrei şi 70 – „alţii” care ascundeau faptul cã aceştia reprezentau în mare mãsurã agendele aripilor transilvãneanã (maghiarã) şi basarabeanã (sovieticã).

Chestiunea teritorialã şi revizionismul asociat acestora au aliniat Rusia sovieticã şi interesele maghiare vis-a-vis de România atât la nivel de partid, cât şi de stat şi s-au dovedit capabile sã motiveze chiar şi elitele extrem de conservatoare din Ungaria sã coopereze cu comuniştii şi sã devinã ei înşişi comunişti. Alinierea în aceastã privinţã a programelor comuniste şi naţionaliste în perioada interbelicã, a facilitat nu numai un nivel de comunicare excepţionalã între cele douã pãrţi, dar şi complicitate şi coordonare cu diverse ocazii. Elek Köblös, de exemplu, a fost înlãturat de Moscova şi aripa basarabeanã din funcţia de conducãtor al PCR, la al 4-lea congres românesc de la Harkov, în 1928 pentru „încercarea de a servi interesele guvernului maghiar din Budapesta şi nu pe cele ale Internaţionalei.”

Înlocuitorul lui Köblös, ucraineanul basarabean Vitali Holoschenco, un protejat al lui Racovschi din Partidul Comunist Ucrainean, a condus PCR din Ucraina, între 1928-1931. El a fost înlocuit de un membru al Partidului Comunist Polonez, ucraineanul polonez Alexander Danieluk-Stefanschi, care a condus PCR de la sediul din Berlin, în perioada 1931-1936. Nepotul lui Racovschi, Boris Stefanov, un secesionist dobrogean, a deţinut funcţia de şef al PCR între 1936-1940, cu toate cã diferiţi membri ai aripii transilvãnene (Bela Brainer, Jenö Iakobovicz şi Miklos Goldberger) au condus practic activitãţile în România, în anii 1938-1940 când Stefanov a lucrat la Moscova. Transilvãneanul Stefan Foris, un alt veteran al Armatei Roşii Maghiare, a preluat conducerea în 1940, pânã în aprilie 1944 când a fost eliminat prin forţã.

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %