Privatizarea României

“În timpul regimului comunist, în perioada 1948-1989, cetăţenilor României le-a fost interzis dreptul de a avea capital în proprietate privată. Cetăţeanul a avut dreptul să aibă în proprietate privată numai unele bunuri de consum – casă, autoturism, mobilier, etc. – nu si bunuri de producţie (capital). Statul comunist a preluat o parte – circa o treime – din veniturile create de cetăţeni şi a transformat-o în capital real – fabrici, uzine, hoteluri, spaţii comerciale, etc. – care a intrat, formal, conform Constituţiei, în proprietatea comună, a întregului popor, de fapt, atribuţiile dreptului de proprietate fiind exercitate de statul comunist. Aceasta a fost, în fond, esenţa regimului comunist – lipsa dreptului cetăţeanului la proprietate privată asupra capitalului .

Abolirea regimului comunist ar fi trebuit să se concretizeze în trecerea imediată şi integrală a capitalului din proprietatea comună (comunistă) a întregului popor în proprietatea privată a celor din ale căror venituri a fost acumulat acest capital, adică în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor României. Aceasta formă de privatizare a capitalului acumulat în timpul regimului comunist a fost propusa prin proiectul de reformă cunoscut sub denumirea de „VARIANTA COJOCARU”.

Trecerea imediată – în 1990 – a întregului capital în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor României ar fi determinat crearea, în România, a unei economii democratice, productive şi competitive, crearea unei clase mijlocii majoritară în societate, care ar fi deţinut şi puterea economică şi puterea politică şi ar fi asigurat funcţionarea unui stat de drept, cu adevărat democratic, clasă socială care şi-ar fi impus şi propriile valori morale: munca, hărnicia, inventivitatea, spiritul de întreprindere, cinstea, solidaritatea socială şi naţională.

Guvernanţii României postcomuniste au încălcat drepturile de proprietate ale românilor, au respins „VARIANTA COJOCARU”, au trecut, mai întâi, prin Legea nr. 15/1990, cea mai mare parte – peste 95% – a capitalului naţional acumulat în perioada 1948-1989 din proprietatea comună a întregului popor în proprietatea privată a statului, iar, apoi, prin legile „privatizării”, au trecut, vânzând pe nimic, acest capital în proprietatea privată a străinilor şi a unui grup minoritar autohton format din guvernanţi şi camarila acestora.

Prin Legea nr.15/1990 privind „reorganizarea” unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale  s-a săvârşit, în fapt, cel mai mare furt cunoscut în istoria poporului român. Românilor li s-a vorbit de „reorganizare”, în realitate s-a făcut expropierea cetăţenilor şi împroprietărirea statului cu capitalul acumulat de români în perioada 1948-1989. Prin această lege, s-a stabilit ca guvernul să „reorganizeze” unele întreprinderi ca societăţi comerciale, altele ca regii autonome.  Şi unele şi altele au devenit „proprietare” ale bunurilor aflate în patrimoniul lor – terenuri, clădiri, utilaje etc.  În textul legii, au  precizat, însă, că societăţile comerciale au ca acţionar unic statul.  Deci nu „proprietar”, ci „acţionar”, astfel  încât românii sa nu bage de seama ca statul s-a împroprietărit cu averea lor, a cetăţenilor. Au scris în lege că 30% din acţiunile societăţilor comerciale vor fi distribuite gratuit cetăţenilor, prin cupoane, care trebuiau schimbate pe acţiuni. La televizor, poporului i s-a spus că „i se dă” 30% din „avuţia naţională”, nu  numai din capitalul societăţilor comerciale, ci şi al regiilor.

Guvernul a „reorganizat”, apoi, 52% ( valoare) din întreprinderile de stat ca regii autonome şi restul, de 48%, ca societăţi comerciale. Aşa se face că cei 30% s-au aplicat la 48%, devenind 14% din totalul capitalului fostelor întreprinderi de stat. Înşelătoria a mers mai departe, prin modul in care a fost organizată aşa-zisa “cuponiadă”.  Mulţi cetăţeni nu au primit cupoanele, alţii nu au putut să le schimbe pe acţiuni, alţii au rămas cu acţiuni fără nici o valoare, fiindcă societăţile la care au subscris au dispărut, au fost băgate în faliment, demolate şi vândute ca fier vechi de către acţionarul majoritar, “strategic”, astfel încât, cei 14% au ajuns la 3%.

Mişeleşte, regiile autonome, care nu puteau fi vândute, fiind proprietate publică, au fost “reorganizate” ca societăţi naţionale, companii naţionale, adică societăţi comerciale, proprietate privată  a statului, astfel încât să poată fi şi ele scoase la vânzare, la preţuri de nimic.

Iată, deci, cum în proprietatea privată a statului a ajuns 97% din capitalul fostelor întreprinderi de stat, o valoare de peste 300 miliarde de euro, actuali, în timp ce poporul român s-a ales cu praful de pe tobă, cu 3%.

Guvernanţii au realizat, repede, că cele 300 de miliarde reprezintă o avere uriaşă, care nu poate fi, pur şi simplu, împărţită între ei. Ar fi fost linşaţi de popor. Astfel că au pus la cale “privatizarea”, adică o uriaşă inginerie financiară, prin care au trecut această avuţie, din proprietatea privată a statului, în proprietatea privată a lor, a guvernanţilor, a camarilei lor şi a străinilor, pe şest, gratuit, sau aproape gratuit, însă “cu acte”, legal, cu respectarea legilor, făcute de ei, legi care le-a permis să „cumpere” la preţ de 500 mii euro fabrici în care poporul român investise 3-4 miliarde de euro, echivalent (vezi IMGB, SIDEX, ROMPETROL etc).

Mecanismul principal al acestei inginerii financiare l-a constituit inflaţia, creşterea galopantă a preţurilor.

“Inflaţia – spune economistul americam Milton Friedman, Laureat al Premiului Nobel pentru Economie – este pretutindeni şi întotdeauna un fenomen monetar… şi poate fi cauzată numai de o creştere mai rapidă a cantitaţii de bani decât a producţiei”. Cine stabileşte cantitatea de bani în circulatie într-o economie naţională? Banca centrală (naţională) din fiecare ţară. Cum? Prin punerea în funcţiune a  tiparniţei de bani de hârtie.

În România, în perioada 1990 – 2000, producţia, adică PIB-ul a scăzut cu 16 %, în timp ce masa monetară, cantitatea de bani pusă  în circulaţie de Banca Naţională a României, a crescut de 360 de ori. Logic, această cantitate uriaşă de bani în circulaţie a determinat o inflaţie pe măsură. Astfel, în perioada 1990 – 2000, în timp ce, în Cehia, de exemplu, preţurile au crescut de circa 3 ori (o reaşezare firească a preţurilor după ieşirea din comunism), în România, preţurile au crescut de 1.100 de ori. Inflaţia halucinantă din România ultimului  deceniu al secolului XX nu a venit din cer . Ea este, în întregime, „opera” statului român, a Băncii Naţionale a României, componentă a statului român.

Parafrazâdu-l pe Friedman, putem spune că, întotdeauna şi pretitundeni, inflaţia este un instrument de jefuire a celor mulţi, lipsiţi de capital, şi de îmbogăţire a celor puţini, proprietari de capital. În timpul inflaţiei, veniturile din salarii şi pensii nu ţin pasul cu creşterea preţurilor, scade puterea lor de cumpărare, în timp ce profiturile cresc exact cu diferenţa, cu avuţia necumpărată de salarii şi pensii. Cu ajutorul inflaţiei, guvernanţii României, în perioada 1990 – 1997, au redus salariile  şi pensiile românilor la jumătateReducerea salariilor şi pensiilor a determinat, însă, nu numai sărăcirea dramatică a milioanelor de români, ci şi reducerea puternică a cererii pentru produsele realizate de întreprinderi, acestea nu au mai avut cui să vândă, costurile au devenit mai mari decât preţurile de vânzare, au început să lucreze cu pierderi, au devenit “găuri negre”, astfel încât să poată fi scoase la vânzare pe nimic.

Prin inflaţie, s-au împuşcat mai mulţi iepuri.

În primul rând, preţurile la care întreprinderile au fost scoase la vânzare, ca urmare a faptului că au intrat în pierdere, nu a mai reprezentat decât un mic procent din valoarea investită în ele de poporul român, pe de o parte, iar pe de altă parte, salariile şi pensiile au fost făcute atât de mici încât marea majoritate a românilor, salariaţi şi pensionari,  au fost puşi în imposibilitatea de a cumpăra capital, chiar şi la preţurile foarte mici la care acest capital a fost scos la “privatizare”.

În al doilea rând, falimentarea a mii de întreprinderi,  făcută cu premeditare,  cu ajutorul inflaţiei, a determinat şi distrugerea a peste 4 milioane locuri de muncă.

Mai departe, reducerea salariilor şi pensiilor, combinată cu reducerea numărului de salariaţi, a determinat reducerea continuă a ponderii fondului de salarii şi pensii în totalul PIB-ului creat de români , cu creşterea corespunzătoare  a profiturilor. Aşa s-a ajuns ca, în România, ponderea salariilor  în PIB (Produsul Intern Brut) să fie de o treime, restul de două treimi fiind profiturile, veniturile însuşite de cei care au devenit, prin “privatizare”, proprietarii capitalului românesc. Aceasta în timp ce în ţările civilizate ale lumii, raportul dintre salarii şi profituri este exact invers. În Slovenia, de exemplu, ţară fostă comunistă, ca şi România, ponderea salariilor în PIB este de 51%, în Elveţia, ţară capitalistă prin excelenţă, dar civilizată, ponderea salariilor este de 62%, restul, de o treime, fiind profituri .

în ultimii 20 de ani, românii au produs o avuţie (PIB) cu o valoare de circa 1.600 miliarde euro, actuali. Din acestea, 100 miliarde s-au dus la cei 5 – 6 milioane de pensionari, 300 miliarde de cei 4 – 5 milioane de salariaţi, iar restul de 1.200 miliarde la cele câteva sute de mii de profitori, care au devenit proprietari asupra capitalului.

Avuţia produsă  într-o  perioadă de timp (lună, an) de o întreprindere, sau de o economie naţională, se împarte, într-o primă fază, în salarii şi profit. Salariile merg la angajaţi, proprietarii forţei de muncă, iar profiturile la proprietarii  capitalului. Aceastea este una din legile fundamentale ale capitalismului. Într-o economie capitalistă normală, capitalul se creează, se acumulează prin economisire. Din totalul veniturilor create şi însuşite, ca salarii, sau profituri, oamenii consumă  o parte, în general, cam două treimi, şi economisesc restul, o treime, pe care o transformă în capital. Sacrificiul făcut de cel care economiseşte, care nu consumă integral venitul realizat – salariu sau profit – îi conferă acestuia, dreptul de a încasa profitul, adică o parte din avuţia creată de forţa de muncă utilizând capitalul acumulat prin economisire. Aşa se dobândeşte calitatea de proprietar de capital într-o economie capitalistă autentică şi, prin consecinţă, şi dreptul de însuşire a profitului.

În România postdecembristă, cei care au devenit proprietari ai capitalului nu au economisit nimic, nu au  creat nici un gram de capital. Ei şi-au însuşit, gratuit, capitalul economisit, creat de poporul român în timpul regimului comunist. In 1989, PIB-ul a fost egal cu 100 miliarde euro, actuali, iar, în 2007, de 120 miliarde euro (în 2008 a crescut cu 8%, în 2009 s-a redus cu 8%, astfel că, în 2009, a fost tot de 120 miliarde euro). O creştere de 20%, în două decenii, în timp ce în alte ţări (China, Irlanda) PIB-ul a crescut, în aceiaşi perioada, de peste 4 ori.

În economia modernă, în medie, sunt necesare trei unităţi de capital pentru a crea o unitate de PIB.  Aceasta înseamnă că, în România, în 1989, PIB-ul de 100 miliarde de euro a fost creat de un capital cu o valoare de 300 miliarde de euro, aceasta fiind valoarea capitalului furat de statul român de la cetăţeni săi prin Legea nr. 15/1990. La aceasta se adaugă cele 1.200 miliarde profituri. În total, 1.500 miliarde de euro (300 miliarde de euro capital iniţial, plus 1.200 miliarde de euro profituri). Aceasta este valoarea de care au fost deposedaţi cetăţeni româniei în ultimii 20 de ani.

Dacă în 1990, în loc de Legea nr. 15/1990, s-ar fi adoptat şi aplicat „Legea Cojocaru” (versiunea 1990), adică dacă integral capitalul acumulat până în 1989 ar fi fost trecut în proprietatea privată a tuturor românilor, atunci PIB-ul realizat de România, ar fi crescut, normal, cu un ritm de 7 – 8% pe an, sau chiar mai mult (vezi China şi Irlanda, care au înregistrat ritmuri de creştere de peste 10% pe an), astfel încât, acum, în anul 2010, el nu ar fi fost egal cu 120 miliarde de euro, ci cu 400 de miliarde de euro. Asta înseamna că, acum, în anul 2010, salariile romanilor ar fi fost de 4 ori mai mari, la fel şi pensiile, la fel şi veniturile bugetului. Nu ar mai fi trebuit să ne împrumutăm la FMI ca să avem cu ce plăti salariile şi pensiile bugetarilor! Pe întreaga perioadă, 1990 – 2010, am fi produs în plus peste 2.500 miliarde de euro.

Invit cititorii să calculeze ei însuşi ce s-ar fi putut face în România cu acele 2.500 miliarde de euro, plus cele 1.200 miliarde de euro profituri, care nu au mai ajuns la cetăţenii României, ele fiind transformate în vile de lux, jeep-uri de lux etc., sau transferate în străinătate.

Datorită faptului că o bună parte a capitalului românesc (uzine, fabrici, bănci) au fost vândute, pe nimic, străinilor, o importantă parte din profiturile realizate în România în ultimii ani, au intrat, şi continuă să intre, în buzunarele şi conturile străinilor. Tot datorită înstrăinării capitalului, au crescut continuu deficitele balanţei comerciale externe, care au generat creşterea galopantă a datoriei externe, aceasta apropiindu-se de halucinanta cifră de 100 miliarde de euro.  Urmarea este că o parte din ce în ce mai mare din PIB ia drumul străinătăţii, sub forma serviciului datoriei externe (rate + dobânzi) şi a dividendelor. Din cele 120 miliarde de euro, pe care le producem, anual, o treime, adica 40 miliarde de euro, pleacă în afara ţării .  Dacă nu oprim acest tăvălug, în curând, tot PIB-ul se va duce în afara ţării, vom munci ca să murim de foame.”

Informatii preluate de la http://www.variantacojocaru.ro.

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %