Moldova la apogeu: Stefan cel Mare

În cronistica românească, Ștefan cel Mare a beneficiat de un portret celebru, datorat lui Grigore Ureche, și vrednic de a fi cunoscut de oricine: „Fost-au acestu Ștefan Vodă om nu mare de statu, mânios și degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omorâeau fără județu. Amintirilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știia a-l acoperi și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vârâea, ca văzându-l ai săi, să nu îndăpărtieaze și pentru aceia raru războiu de nu biruia. Și unde biruia alții, nu pierdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.”

Cronicarul-boier a enumerat calitățile unei personalități politice cu adevărat excepționale, singura trăsătură negativă fiind aceea a execuției unor inocenți, în viziunea sa, proveniți din rândurile elitei conducătoare.

Înscăunat după un sfert de secol de anarhie feudală, Ștefan a urmărit – și a reușit – să restabilească autoritatea domnească, debilitată în perioada de după moartea lui Alexandru cel Bun. Voievodul moldovean a folosit mijloace dure pentru a frânge rezistența marii boierimi, mergând până la masive execuții.

Raporturile dintre domn și marea boierime par a fi rămas până la sfârșitul cârmuirii lui Ștefan sub semnul suspiciunii și al ostilității latente. În ultimele zile de viață, domnul a avut de înfruntat opoziția unei grupări boierești față de desemnarea ca urmaș la tron a fiului tău, Bogdan. Bătrânul voievod nu a ezitat să-i decapiteze și atunci pe boierii rebeli.

Politica externă a lui Ștefan – cea care a adus Moldovei și domnului o faimă cum nu cunoscuse și nu a mai cunoscut după aceea – a fost determinată de triunghiul de forțe în care se înscria Moldova: Polonia, Ungaria și Imperiul Otoman.

În raporturile cu cele două regate limitrofe, Ștefan s-a situat în descendența politică a bunicului său, Alexandru cel Bun, plasându-se, în funcție de contextul politic, sub scutul unuia sau altuia. Față de tendința Ungariei de a aduce sub o autoritate efectivă voievodatul Moldovei, aflat altă dată sub suzeranitatea sa, Ștefan a preferat de regulă vasalitatea față de regele polon, satisfăcut numai de existența raportului de fidelitate personală, care îl așeza pe domnul Moldovei în subordinea sa, fără a transforma contractul feudo-vasalic într-o stăpânire polonă reală asupra Moldovei. Printr-un abil joc diplomatic, Ștefan a știut să estompeze orice formă de dependență adevărată față de cei doi suzerani, astfel că putea să declare în deplin adevăr că „este stăpân liber al țării și al poporului său”.

Ceea ce a conferit Moldovei, în timpul lui Ștefan, statutul de factor de seamă al relațiilor internaționale și a adus domnului ei un renume fără egal în istoria voievodatului a fost îndelungata confruntare cu Imperiul Otoman, aflat în plină expansiune, sub cârmuirea lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului.

Mergând pe firul cauzal al evenimentelor, se constată că la originea acestei confruntări, ca – de altminteri – și a unor însemnate orientări în politica externă a Moldovei, s-a aflat cucerirea Chiliei în 1465 (după încercarea neizbutită din 1462, când, profitând de atacul lui Mehmed al II-lea împotriva lui Vlad Țepeș, Ștefan crezuse că poate lua Chilia în stăpânire). Se vădește astfel, încă o dată, covârșitoarea însemnătate a controlului gurilor Dunării în determinarea politicii externe nu numai a Moldovei și Țării Românești, dar și a marilor puteri – precum Regatul ungar și Imperiul otoman –, pentru care marele fluviu însemna, în egală măsură, o axă strategică și una comercială.

Cucerirea Chiliei în 1465 a adus Moldova în conflict cu Ungaria – ceea ce a determinat strângerea raporturilor moldo-polone –, cu Țara Românească și, în urma încercărilor lui Ștefan de a așeza voievodatul muntean, vasal Porții otomane, în orbita Moldovei, cu Imperiul Otoman.

Matia Corvin a reacționat la cucerirea Chiliei prin organizarea unei campanii de anvergură împotriva lui Ștefan și înscăunarea lui Petru Aron, ceea ce implica readucerea Moldovei sub autoritatea efectvă a coroanei ungare.

Oastea lui Matia Corvin a înaintat până la Baia, unde în noaptea de 14-15 decembrie 1467, a fost atacată de Ștefan. Infidelitatea unor boieri l-a lipsit pe Ștefan de victoria zdrobitoare pe care o aștepta. Matia, rănit, a fost constrâns să se retragă, abandonând definitiv intenția de a restabili controlul asupra Moldovei.

Conflictul cu Radu cel Frumos, început în 1469, a inaugurat o direcție în strategia politică a lui Ștefan: instalarea în domnia Țării Românești a unui domn aliniat atitudinii Moldovei, adică transformarea voievodatului muntean într-un glacis al Moldovei. Intervenția lui Ștefan în Țara Românească a fost atât de stăruitoare, încât Letopisețul cantacuzinescu îi atribuie o domnie munteană de 16 ani. Eforturile lui Ștefan de a include „cealaltă țară românească” – cum o numea el însuși – în frontul antiotoman au eșuat. Realitățile geopolitice s-au dovedit mai puternice decât conștiința unității de neam sau spiritul de solidaritate creștină. Prezența turcilor la Dunăre a făcut de fiecare dată pe domnul înscăunat de Ştefan să-și abandoneze patronul și să stea sub ascultarea Porții.

Ilustrativă pentru atitudinea boierimii muntene, ostilă amestecului vecinului de peste Milcov și solidară cu domnul ei în refuzul de a urma politica antiotomană a lui Ștefan, este scrisoarea boierilor brăileni adresată în 1841 domnului Moldovei, care sprijinea atunci pe un fiu al lui Vlad Dracul, Mircea, pentru a-l face domn în Țara Românească, text savuros prin umorul său politic: „De la toți boierii brăileni și de la toți cnejii și de la toți românii îți scriem ție, Ștefane Voievod, Domn moldovenesc. Este în tine omenie, ai tu minte, ai tu creieri, de-ți strici cerneala și hârtia pentru un copil de curvă, fiul Călțunei, și zici că-ți este fiu? De-ți este fiu și vrei să-i faci bine, ci tu orânduiește să fie după moartea ta domn în locul tău și pe mă-sa ia-o și o ține, să-ți fie ție doamnă, cum au ținut-o, în țara noastră, toți pescarii brăileni; ci tu ține-ți-o să-ți fie doamnă. Și învață-ți tu țara ta cum să te slujească, iar pe noi să ne lași în pace, că, de-ți cauți dușman, îl găsești! Și așa să știi: avem domn mare și bun și avem pace din toate laturile; să știi că toți pe capete vom veni asupra ta și vom sta pe lângă domnul nostru Basarab Voievod, până ce vom perde capetele”.

Politica antiotomană a lui Ștefan s-a integrat războiului veneto-otoman (1463-1479), domnul Moldovei alăturându-se unei coaliții care cuprindea adversari ai Porții, de la Republica lagunelor până la hanul turcoman Uzun-Hassan, conducătorul statului „Mielul Alb” (cuprindea sudul Azerbaidjanului, Armenia și părți ale Irakului și Iranului, având capitala la Tebriz), cu care Ștefan a negociat prin medicul evreu Isaac Beg.

Acțiunile militare și diplomatice ale lui Ștefan i s-au părut sultanului Mehmed al II-lea atât de primejdioase încât a trimis împotriva lui, în iarna 1474-1475, o oaste – evaluată de Ștefan la 120000 de oameni – sub conducerea beilerbeiului Rumeliei, Soliman, însoțit și e trupele muntene ale lui Radu cel Frumos.

Ștefan dispunea de o armată de 40000 de oameni, cărora li s-au alăturat un copt polon, trimis de regele Cazimir, și un altul ungar, de la regele Matia Corvin.

Bătălia s-a dat la Podul Înalt (10 ianuarie 1475) și s-a încheiat cu biruința lui Ștefan. și-au spus cuvântul tactica „pământului pârjolit”, care a lipsit de hrană cavaleria otomană, precum și judicioasa folosire a terenului, care nu a permis desfășurarea oastei lui Soliman; ceața coborâtă în dimineața bătăliei a fost folosită de Ștefan pentru a dezorienta forțele invadatoare și a le dezorganiza.

Așa cum arăta Ștefan, la 25 ianuarie 1475, în scrisoarea sa adresată principilor creștini: „am luat sabia în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru atotputernic am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre”.

Caracteristică pentru credința lui Ștefan este conduita sa după victorie: „Nu s-a îngâmfat Ștefan în urma acestei biruințe – scrie cronicarul polon Jan Dlugosz – ci a postit patru zile cu apă și cu pâine. Și a dat poruncă în țara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruință, ci numai lui Dumnezeu”.

Domnul Moldovei aștepta replica sultanului chiar în primăvara aceluiași an și cerea ajutorul lumii creștine, subliniind că Moldova este „poarta creștinătății” și că, odată cucerită de turci, „atunci toată creștinătatea va fi în primejdie”.

Atacul otoman s-a produs însă în anul următor, în fruntea oastei otomane aflându-se acum însuși sultanului Mehmed al II-lea. În cursul anului precedent, el cucerise colonia genoveză Caffa și – fapt cu grave urmări pentru Moldova – adusese în dependența sa Hanatul tătarilor din Crimeea. Ei au devenit de atunci un instrument militar de mare eficacitate împotriva Moldovei, fie ca forță de atac independentă, fie ca parte într-o acțiune conjugată torco-tătară.

În 1476, Mehmed a folosit cea de a doua variantă. Atacul tătar l-a obligat pe Ștefan să îngăduie oștenilor – țărani, chemați sub arme pentru a respinge invazia otomană, să-și apere gospodăriile și – după ce tătarii luaseră mulțime de robi – să-i elibereze pe captivi, cum s-a și întâmplat.

Împotriva sultanului, Ștefan a utilizat din nou tactica golului demoeconomic, producând astfel mari dificultăți de aprovizionare oștii otomane, iar prin atacuri de hărțuială a creat o stare de nesiguranță.

Înaintarea adversarului spre capitală trebuia însă oprită, și Ștefan – cu toate că efectivele sale erau împuținate – a încercat să-i oprească pe invadatori, dând bătălia de la Valea Albă sau Războieni (26 iulie 1476), terminată cu înfrângerea moldovenilor, așa cum spune Ștefan însuși în pisania bisericii înălțate acolo: „S-a ridicat puternicul împărat Mahmet, împăratul turcesc, cu toate puterile sale răsăritene, și încă și Basarab voievod, numit Laiotă, a venit cu el cu toată țara sa basarabească. Și au venit să prade și să ia Țara Moldovei; și au ajuns până aici, la locul numit Valea Albă. Iar noi, Ștefan voievod și cu fiul nostru, Alexandru, am ieșit înaintea lor și am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; și cu voia lui Dumnezeu, au fost înfrânți creștinii de păgâni. Și au căzut aici mulțime mare de oșteni ai Moldovei. Tot atunci și tătarii au lovit Țara Moldovei de ceia parte”.

Victoria lui Mehmed al II-lea a rămas nefructificată: nici una din cetățile Moldovei – și în primul rând Suceava – nu a putut fi cucerită; oastea otomană, slăbită de lipsuri și privată de aportul tătarilor, siliți să revină în Crimeea, în urma unui atac al Hoardei de pe Volga, alăturată coaliției antiotomane, a început retragerea, mai ales că din Transilvania venea, în sprijinul lui Ștefan, un corp de oaste.

Campania lui Mehmed al II-lea s-a soldat, așadar, cu un eșec politic, dar Moldova a suferit mari distrugeri și pierderi umane însemnate.

Ștefan a trimis o solie la Veneția, a cărei amplă expunere începe printr-un act de acuzare la adresa conducătorilor creștini, care l-au lăsat singur în fața dușmanului: „Căci, deși avea jurăminte și învoieli cu dânșii, ei l-au înșelat și astfel a pățit ce-a pățit. Învoielile și jurămintele ce erau între ei cuprindeau [prevederea] că toți trebuiau să fie gata și să ajute în orice loc pe acela dintre domni împotriva căruia ar fi mers turcii. Și totuși, cu toată nădejdea mea într-înșii, mi s-a întâmplat nenorocirea pomenită”. După ce arată că neîndeplinirea promisiunilor de ajutor s-a răsfrânt negativ asupra planului său de campanie, Ștefan conchide cu resemnarea creștină: „Eu, împreună cu curtea mea, am făcut ce-am putut și s-a întâmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; și lăudat să fie numele lui!”

Ștefan sublinia din nou funcția geostrategică a Moldovei de avanpost al lumii creștine în fața expansiunii otomane: „Nu vreau să mai spun cât de folositoare este pentru trebuirile creștine această țară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, că ea este cetatea de apărare a Țării Ungurești și a Poloniei și straja acestor două crăii. Afară de aceasta, fiindcă turcul s-a împiedicat de mine, mulți creștini au rămas în liniște patru ani”. Domnul Moldovei avertiza că viitoarea lovitură otomană va fi îndreptată împotriva celor două cetăți, Chilia și Cetatea Albă.

Apelurile lui Ștefan nu au avut nici de astă dată ecou, cu atât mai mult cu cât, la începutul anului 1479, Veneția a încheiat pace cu Poarta otomană.

Ștefan a încercat să profite de situația creată de moartea lui Mehmed al II-lea, când între cei doi fii ai Cuceritorului (Fatih), Baiazid și Cem Sultan, a izbucnit un violent conflict. Voievodul moldovean și-a restabilit autoritatea asupra Țării Românești, dar succesul a fost, iarăși, efemer. Victorios în lupta cu fratele său, Baiazid al II-lea, aflat sub presiunea ienicerilor, care reclamau o campanie condusă de sultan, a hotărât să atace cei doi „plămâni” ai Moldovei – Chilia și Cetatea Albă –, pentru a desăvârși stăpânirea otomană asupra Mării Negre.

Chilia a capitulat după un asediu de zece zile (14 iulie 1484), iar Cetatea Albă a fost cucerită printr-un asalt turco-tătar după 15 zile de asediu (7-8 august). Absența oricărei intervenții a lui Ștefan în apărarea cetăților este explicată de cronicarul Grigore Ureche prin faptul că „Ștefan Vodă la gol n-au îndrăznitu să iasă ci numai la strimtori nevoia de le făcea sminteală”.

Pierderea Chiliei și a Cetății Albe a privat Moldova de principalele centre ale comerțului său extern și a produs o breșă, imposibil de colmatat, în sistemul său de apărare militară. Ștefan nu s-a putut resemna cu pierderea acestor „chei” ale țării sale. Mizând pe sprijinul Poloniei, el a acceptat să săvârșească un act pe care îl amânase mereu până atunci: la 15 septembrie 1485, voievodul moldovean a prestat personal la Colomeea omagiul de vasalitate regelui polon; nu a fost numai o ceremonie formală, ci recunoașterea autorității efective de suzeran a lui Cazimir al IV-lea.

Dacă jurământul de la Colomeea i-a oferit lui Ștefan posibilitatea de a respinge forțele otomane pătrunse în țară în timp ce el se afla în Polonia și de a le înfrânge la Cătlăbuga (domnul a beneficiat și de concursul unui corp de oaste polon), Ștefan era hotărât să utilizeze jocul de basculă între Polonia și Ungaria pentru a atenua suzeranitatea celei dintâi. Va fi jucat un rol în decizia sa şi revigorarea opoziţiei boiereşti, încurajată de slăbirea poziţiei domniei, opoziţie ce pare a se fi manifestat în timpul campaniei otomane din 1486, când, în bătălia de la Șcheia (6 martie), împotriva turcilor și a pretendentului adus de aceștia, Petru cel Șchiop (Hronoda), domnul s-a aflat într-o situație critică, înainte de a obține biruința.

Ștefan s-a apropiat din nou de Ungaria, primind de la regele Matia Corvin cetățile Ciceiul și Cetatea de Baltă, cea dintâi și cu un întins domeniu.

Cele două cetăți – cred Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena Szekely – aveau funcția unei compensații pentru pierderea Chiliei și Cetății Albe, regele Ungariei încurajând încheierea păcii între Moldova și Poarta otomană. În noile împrejurări, Ștefan a pus capăt confruntării cu Imperiul otoman, acceptând să plătească tribut Porții și obținând recunoașterea statului de autonomie a Moldovei (toamna 1486).

Perspectiva unei noi uniuni personale polono-ungare – după moartea lui Matia Corvin (1490) – care făcea imposibilă politica de echilibru a Moldovei între cele două regate, a deplasat spre nord centrul de greutate al politicii externe a lui Ștefan cel Mare. În 1490, el a ocupat Pocuția, obiectul vechiului litigiului moldo-polon, a făcut o incursiune pe teritoriul regatului vecin și s-a apropiat de marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea, și chiar de Hanatul tătar din Crimeea, aflați în conflictul cu Polonia și Lituania.

La rândul său, succesorul lui Cazimir al IV-lea, Ioan Albert, plănuia înlăturarea lui Ștefan și instalarea în domnia Moldovei a fratelui său mai mic, Sigismund.

Precedată de o perioadă de tensiune și negocieri diplomatice, destinate să o împiedice, campania lui Ioan Albert împotriva lui Ștefan s-a încheiat prin victoria strălucită a domnului Moldovei la Codrii Cozminului (26 octombrie 1497).

Prin tratatul de pace încheiat la Hârlău (12 iulie 1499), erau anulate constrângerile rezultate din jurământul de la Colomeea. Regele Poloniei se angaja să apere Moldova, iar cele două părți își asumau obligația de a fi „prieteni prietenilor și neprieteni neprietenilor lor”.

Ștefan a izbutit astfel, spre sfârșitul domniei lui, să pună capăt așa cum făcuse cu trei decenii mai înainte față de Ungaria. Cu autonomia recunoscută de Poarta otomană, Moldova se afla la apogeul puterii și prestigiului ei. O realitate înțeleasă de supușii săi, care, la moartea domnului (2 iulie 1504), „plângea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură”, scria Grigore Ureche; cronicarul explică temeiurile percepției lui Ștefan ca sfânt în conștiința populației. „Ce după moartea lui până astăzi îi zice sveti Ștefan Vodă, nu pentru sufletu, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejești, carile nimenea din domni, nici mai înainte, nici după aceia l-au ajunsu”.

Într-adevăr, cei 47 de ani ai domniei lui Ștefan au dat Moldovei nu numai o glorie militară fără precedent, dar și o înflorire culturală și artistică, reflectată în cronica scrisă din inițiativa domnului (păstrată în mai multe variante), în manuscrisele împodobite și în obiecte de cult de o înaltă măiestrie artistică, precum și în mulțimea bisericilor înălțate sau refăcute de piosul voievod.

Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %