Desovietizarea României

În ciuda prevederilor Tratatului de la Varşovia, care stipulau o consultare prealabilă, în timpul crizei de la Berlin, Kremlinul a mobilizat forţele armate române (şi altele din Tratat) prin intermediul agenţilor loiali – miniştrii apărării şi comandanţii recrutaţi de ofiţeri sovietici şi instruiţi în URSS – ceea ce indica clar dorinţa şi puterea lor de exercitare a presiunii asupra instituţiilor coercitive când şi cum doreau. Această ofensă se adăuga insultei de la Moscova, care ignora complet poziţia lui Gheorghiu-Dej de a se opune construirii Zidului Berlinului.

Ca reacţie imediată, Bucureştiul a grăbit o demitere în masă a ofiţerilor din armată şi serviciul de informaţii şi a limitat radical folosirea modelelor instituţionalizate prin care se păstra influenţa sovietică în cadrul celor două organizaţii. 1961 a fost ultimul an în care DSS şi-a trimis agenţii de informaţii la Institutul Felix Dzerjinsky (şi programele aferente) din Moscova al KGB pentru instruire. Ofiţerii DSS care urmaseră anterior cursurile de instruire KGB erau acum “obligaţi să urmeze cursuri de reciclare în ţară.”

Acest lucru a fost urmat rapid de o restricţie similară în cadrul armatei române, care a pus capăt instruirii ofiţerilor superiori la instituţiile militare sovietice. În schimb, ofiţerii cehi şi slovaci au urmat în continuare cursurile academiilor şi institutelor sovietice, până la destrămarea URSS – 66 au absolvit în vara anului 1991, alţi 8 fiind nominalizaţi pentru instruire în 1992. Astfel, principala cale de pătrundere a influenţei sovietice instituţionalizate în cadrul instituţiilor de aplicare a legilor statului a fost închisă, iar principalul instrument de control al sovieticilor a rămas la Moscova. Pe lângă Albania, care era proscrisă, niciun alt membru al Tratatului de la Varşovia nu ar fi luat o astfel de decizie definitivă, iar instruirea sovietică a continuat să fie o condiţie obligatorie pentru funcţiile înalte din armată, serviciile de securitate şi de informaţii din Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria până la căderea comunismului. Bucureştiul a trecut rapid de la restricţionarea oportunităţilor sovietice de recrutare a personalului său din armată şi serviciul de informaţii până la eliminarea surselor identificabile de influenţă sovietică din cadrul acestor servicii. Ofiţerii DSS, şi mai târziu cei din armată, care s-au întors de la cursurile de instruire cu soţii ruseşti/sovietice – toate păstrându-şi cetăţenia sovietică şi legăturile secrete – aveau posibilitatea fie de a divorţa de ele şi de a le trimite înapoi, fie de a părăsi serviciul.

Informaţii despre aceste restricţii au circulat prin toate ţările semnatare ale Tratatului de la Varşovia. Aceste măsuri nu erau universale în armată, nu se aplicau dacă soţia era de o altă etnie decât cea rusă, o deosebire care  era de altfel foarte semnificativă. Astfel, 20-30% dintre ofiţerii de armată din această categorie au rămas să activeze. În acest context, la sfârşitul anului 1961, Gheorghiu Dej declara public că organele de securitate ale epocii staliniste – conduse şi controlate covârşitor de către ofiţeri sovietici – “nu erau controlate de conducerea Partidului.” Aceste declaraţii au fost făcute la plenara partidului din 28 noiembrie-5 decembrie 1961, prima în care discursurile au fost publicate ulterior. „Supravegherea şi ascultarea de către organele de securitate fusese atât de extinsă, a subliniat acesta, încât nici măcar Secretarul General al CC al Partidului nu scăpase.”

Viziuni diferite

Pe un alt front, România a reacţionat sever la noile afirmaţii potrivit cărora Armata Sovietică eliberase Bucureştiul în cel de Al Doilea Război Mondial, având, în mod surprinzător, câştig de cauză prin recunoaşterea punctului său de vedere până la sfârşitul anilor 1970 în publicaţiile istorice ale armatei sovietice. Toate ţările care nu erau membre ale Blocului Sovietic au început să abandoneze interpretarea istorică ideologică stalinistă pe la sfârşitul anilor 1950. În România, acest lucru a fost resimţit puternic întrucât aranjamentele şi interesele comune sovieto-ungare i-au deformat istoriografia mai mult decât oricare alta, nu doar prin prezentarea panteonului de eroi naţionali ca şi duşmani ai poporului, ci chiar prin atacarea etnogenezei poporului român.

Una dintre primele cărţi apărute sub noile reguli, From the History of Transylvania, a provocat un protest maghiar imediat – nu pentru că vorbea rău despre unguri sau îi prezenta ca pe nişte duşmani, ci pentru că susţinea continuitatea daco-romană pe acest teritoriu. În martie 1961, directorul Editurilor Ministerului Culturii din Ungaria, Béla Köpeczi, s-a plâns ataşatului cultural român de la Budapesta spunând că această carte “nu ar fi trebuit să apară” deoarece are “o influenţă negativă asupra relaţiilor româno-ungare” şi este “o manifestare a naţionalismului românesc”.

În general, cei cu care a discutat sunt de părere că cetăţenii Republicii Populare România degeaba irosesc energie şi bani pentru a elucida probleme care sunt încheiate oricum. Noile relaţii dintre români şi unguri consemnează situaţia de facto, fiind recunoscut faptul că Transilvania aparţine poporului român şi se ştie că majoritatea populaţiei din provincie este de origine română. Nu mai este necesar ca istoricii şi antropologii români să “piardă” timp căutând probe cu privire la naşterea poporului român şi continuitatea populaţiei daco-romane pe teritoriul Daciei.

Răspunzând lui Köpeczi, după ce observase că lucrarea tratase în special multe neînţelegeri şi prezenta noi descoperiri (în special cea a unui oraş dacic aproape de Orăştie), ataşatul roman a întrebat dacă “ar fi mai bine ca afirmaţiile false ale unor istorici să rămână cunoscute în timp ce informaţii concrete care infirmă acele afirmaţii să rămână închise într-un sertar?” După ce a replicat că “niciun alt cercetător în afară de români şi unguri nu acordă prea multă importanţă acestor lucruri,” Köpeczi a criticat lucrarea “pentru că a uitat să menţioneze tendinţa permanentă a prinţilor din Transilvania …de a realiza unificarea cu Ungaria.” Nu mai avea niciun rost să “scoată acum la iveală probleme din trecutul îndepărtat” cu scopul de a descoperi probe care nu sunt necesare, din moment ce situaţia actuală a “rezolvat” problema, a afirmat directorul Editurilor din Ungaria.

În afară de contradicţiile prezente în reclamaţia lui Köpeczi, existau motive întemeiate care puneau la îndoială poziţia sa. Sub conducerea lui atunci (şi mai târziu când era ministru al culturii), aceleaşi edituri au scos o serie de volume, care au culminat cu masiva operă de trei volume din 1986 History of Transylvania, editată chiar de Köpeczi, a cărei temă centrală ataca ideea de continuitate daco-romană şi punctul de vedere român asupra propriei lor etnogeneze. (Au fost pregătite ediţii în franceză şi engleză în 1987 şi 1994. Dintre co-editorii săi fac parte publicistul ungar al Ligii Revizioniste Lászlo Mákkai, acelaşi care a condus echipa de istorici ce a scos (împreună cu Pal Teleki şi Homar Balint în calitate de editori) Siebenburgen în 1940 pentru a convinge al Treilea Reich şi Italia fascistă că Ungariei ar trebui să i se dea Transilvania, şi Istoria Transilvaniei din 1944 pentru publicul francez şi britanic. Un argument frecvent în aceste opere, conform căruia dovezile continuităţii daco-romane în Transilvania sunt puţine, tinde să ignore faptul că dovezile prezenţei lor în altă parte sunt la fel de puţine.

Alungarea consultanţilor pe probleme de informaţii

Conflictele dintre serviciile de informaţii au prins contur în prima parte a anului 1962, atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic “nucleu” de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care trebuiau să descopere agenţii şi reţelele sovietice. Monitorizarea la nivel “neoficial” a început odată cu retragerea trupelor sovietice în 1958 şi a fost prima alocare de personal şi resurse destinate acestei activităţi. După cum observă Troncotă, munca lor era “extrem de secretă, nimeni, nici chiar ofiţerii de la alte structuri de contraspionaj nu trebuia să afle sau să suspecteze cu ce se ocupau ei”.) În timp ce “nucleul”, a cărui existenţă a fost ţinută secretă chiar şi în cadrul departamentului de contrainformaţii, îşi desfăşura activitatea, Hruşciov a efectuat o vizită secretă la jumătatea anului 1962 încercând să aducă România din nou pe linie. Liderul sovietic a descoperit chiar mai multe divergenţe în ceea ce priveşte colaborarea dintre instituţii şi relaţiile externe.

În loc să-şi retragă sprijinul acordat Chinei şi statelor balcanice recalcitrante, Gheorghiu Dej, împreună cu Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu, au avut o dispută cu liderul sovietic privind recrutarea de agenţi de către KGB şi GRU pe teritoriul României. Liderul român a explicat faptul că dacă  operaţiunile lor de recrutare erau legale şi justificate atunci când victoriile socialiste ale României erau ameninţate de către “reacţia” întunecată în anii 1940 şi 1950, în situaţia actuală, beneficiind de “puterea poporului” şi de “organismele de combatere a reacţiilor” care funcţionează corespunzător, astfel de operaţiuni şi de structuri nu îşi mai găsesc rostul. Hruşciov a reacţionat cam în aceeaşi manieră ca şi în 1955 şi 1960, acuzând conducerea României că este “iraţională, egoistă şi plină de sine”

Dându-şi seama că un progres în acest domeniu ar trebui să vină mai degrabă de la sine decât în urma unui acord mutual, Gheorghiu Dej a făcut o mutare rapidă după plecarea lui Hruşciov, declarând în faţa Comitetului Central că “această situaţie trebuie să înceteze”. Comportamentul ofiţerilor de informaţii sovietici pe teritoriul României, a adăugat el, indicau preferinţa Moscovei pentru o “relaţie între stăpân şi sclav”. Una dintre cauzele “disputei (cu Tito) fusese exact aceasta – faptul că poliţia politică sovietică insistase, în ciuda protestelor iugoslave, să-şi recruteze proprii agenţi de pe terenul lui Tito … ‘în toate cartierele, de la membrii Comitetului Central până la funcţionarii mărunţi din partid sau din aparatul de stat’”. Nu a mai durat mult până la apariţia în presa internaţională a ştirilor privind purificarea, împreună cu criticile sovietice legate de “semnele naţionalismului românesc.” Potrivit lui Ghiţă Ionescu, Dej şi o mare parte a echipei sale s-au angajat în operaţiunea de îndepărtarea din aparat a oficialilor instruiţi la Moscova…acordând o atenţie specială aparatului de securitate.” Şeful DSS şi ministrul de interne Alexandru Drăghici i-au informat pe consultanţii sovietici pe probleme de informaţii care rămăseseră în România despre faptul că prezenţa lor “nu mai era necesară” şi cu siguranţă “nu mai era cazul să stea aici doar pentru a citi ziarele”, fiind invitaţi să se retragă. Potrivit relatării lui Drăghici:

…consultantul sovietic m-a întrebat când poate pleca. I-am răspuns că poate să plece chiar a doua zi. Mi-a spus că va pleca doar cu permisiunea guvernului. I-am zis că acesta era punctul nostru de vedere. A început să-mi spună că noi avem un duşman comun şi că ar trebui să ne unim forţele. I-am răspuns că această situaţie ar trebui să se termine. Am ridicat problema încrederii reciproce şi a unui alt tip de relaţie şi l-am asigurat că eram de acord să cooperăm cu ei. Subliniind faptul că “aici consultanţii nu mai au nimic de făcut”, Drăghici a criticat “impertinenţa lor uimitoare, nemaiîntâlnită” şi a explicat faptul că “i-a prins când încercau să fure” documente ale DSS din 18 cazuri separate şi chiar “au provocat pierderi de vieţi omeneşti” din rândul Serviciului român.)

Abilitatea României de a promova agenda sa în acest domeniu era incontestabil susţinută de implicarea Kremlinului în confruntarea cu SUA din Cuba, precum şi de faptul că era doar unul dintre numeroasele dezacorduri sovieto-române. În acelaşi timp, Bucureştiul încerca să medieze conflictul chinezo-sovietic, cu toate că acest lucru atrăgea dezaprobarea Kremlinului. Susţinea deschis statele renegate ale blocului, Iugoslavia şi Albania. Exista o dispută publică cu Moscova privind integrarea economică transnaţională. Şi se implica într-o serie îngrijorătoare de comunicaţii cu Washington, Bonn şi Paris (în principal pe probleme de cooperare economică). Indiciile potrivit cărora România punea capăt legăturilor operaţionale de informaţii cu alte servicii ale Tratatului de la Varşovia au atras atenţia Centrului KGB. În 1962, STASI a fost forţat să pună punct unei operaţiuni de răpire şi execuţie a imigranţilor nomazi şi a defectorilor, care se derula încă din anii 1950, (Dosarul Balcanilor) deoarece România refuza să mai coopereze. (In acel moment, Dosarul Balcanilor avea 19 volume.) Moscova a reacţionat imediat. Sperând să intimideze renegaţii şi să mobilizeze o facţiune loială Moscovei, Kremlinul a trimis un avertisment destul de explicit prin intermediul directorului KGB Vladimir Semiceastni, în care îşi exprima dezaprobarea faţă de omologul său de la DSS. În acelaşi timp, Hruşciov le-a semnalat celorlalţi lideri ai Blocului Sovietic prin scrisori personale faptul că serviciile lor trebuiau să îşi limiteze “schimburile de informaţii cu românii”, interzicându-le acestora să dezvăluie orice “informaţie detaliată despre NATO” sau partidele social-democrate europene şi le-a ordonat să “nu le mai transmită informaţii despre China şi partidele şi regimurile pro-chineze”, selectând Iugoslavia şi Albania pentru interdicţie specială. Hruşciov l-a informat pe Novotni printr-o scrisoare personală, cerându-i ca StB să îşi limiteze schimbul de informaţii cu Bucureştiul până la “o evaluare generală a Europei occidentale”.) Aşa cum a remarcat un fost ofiţer de informaţii din Tratat, după 1962 cooperarea dintre România şi celelalte servicii din blocul Sovietic a început să “degenereze până când a ajuns în punctul unor contacte oficiale, formale dar neproductive.”

Unitatea speciala anti-KGB

În prima jumătatea a anului 1963, întrucât Moscova încerca să “împiedice” procesul de eliberare a României de sub mecanismele de control sovietice, Gheorghiu Dej a autorizat transformarea “nucleului” într-o unitate mică în cadrul directoratului de contraspionaj. (Unitatea a fost condusă în perioada 1963-1965 de către ofiţerul de contraspionaj Aurel Mirce. Unele dintre operaţiunile sale de la începutul anilor 1960 sunt descrise în memoriile foştilor ofiţeri de contrainformaţii. Colonelul Constantin Iosif, care l-a înlocuit pe Mirce în 1965, a ocupat funcţia până în 1978, când a fost descoperit ca fiind agent sovietic în urma defectării lui Pacepa.) Pe lângă identificarea agenţilor şi reţelelor sovietice, aceasta era de asemenea responsabilă pentru combaterea activităţilor serviciilor de informaţii sovietice pe teritoriul României. Cunoscut iniţial sub denumirea de “Biroul Ţărilor Socialiste”, această unitate a evoluat ulterior într-o “Unitate a Serviciilor de Informaţii socialiste” (sau o unitate anti-KGB), devenind astfel principala ţintă a spionajului sovietic.

Unitatea era cunoscută oficial doar prin denumirea sa de unitate militară secretă (UM), UM 0920/A din 1969 până în 1978, şi UM 0110 după aceea.

Larry Watts, istoric american

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %