Baronii din sănătate

Medicul Daiana Voiculescu a părăsit România în urmă cu 24 de ani. A refuzat să dea șpagă 7.000 de dolari pentru a ocupa un post în București. În acea perioadă, la parterul Spitalului Municipal, acolo unde își făcea tânăra rezidențiatul, își instala biroul firma Hexi Pharma.

De care aveam să aflăm mai târziu că dilua dezinfectanții pe care-i vindea spitalelor din România. În anii ’90, „Sistemul”, cum spunem mereu conspirativ fără să știm exact la ce ne referim, își instala primele avanposturi.

Voiculescu a refuzat compromisul, a luat meditații la engleză cu o profesoară într-un apartament din Dristor și s-a pregătit pentru examenele legate de certificarea ECFMG, necesară pentru medicii străini care doreau să lucreze în spitalele din SUA. A fost acceptată în 1996 la Vanderbilt University din Nashville, într-un program performant de anestezie.

În prezent e profesoară la New York University Grossman School of Medicine și e directoarea Departamentului de Terapia Durerii la Spitalul Bellevue.

Când New York-ul a intrat sub asediul Covid-19, și-a delegat atribuțiile de conducere și a ales să lucreze în prima linie. Ea și colegii ei și-au întocmit testamentele și au fost martori unii pentru alții.

Spune că în ultimele luni a înțeles încă o dată de ce crizele medicale și nu numai se depășesc mai ușor când sunt gestionate de lideri adevărați, care respectă protocoale, conduc echipe, știu că succesul lor depinde de forța acestora și nu se lasă conduși de orgolii.

Și-a amintit de medicii-dumnezei de acasă, de întâmplările care au determinat-o să plece, de țesătura de corupție, incompetență și complicitate care ține captiv sistemul sanitar din România.

Ne-am propus un interviu despre felul în care gestionează americanii bătălia cu SARS-CoV-2. După un schimb de e-mailuri, a ieșit ceva mai mult: mărturia unui medic care a ales să nu trăiască în minciună.

„În condiții de criză liderii fac diferența”

Virusul a venit peste noi ca un tsunami. Eram relaxați și, tipic american, încrezători că războaiele și catastrofele altora nu ajung aici. Virusul s-a infiltrat insidios.

Primul caz a fost confirmat în New York la 1 martie, dar un studiu în curs de finalizare, al colegilor de la Mount Sinai, estimează că infectări cu noul coronavirus ar fi apărut încă de la începutul lui februarie.

Din păcate, administrația federală s-a bâlbâit în mod nepermis, și ne-am trezit că aveam câteva zile să pregătim un răspuns despre care nu știam decât că va fi nemaivăzut.

Mi s-a confirmat încă o dată că, în condiții de criză, liderii fac diferența. Toate spitalele din New York și-au reorganizat circuitele și spațiile pentru a crea cât mai multe locuri de terapie intensivă. Un număr foarte mare de ventilatoare, injectomate, monitoare și alte echipamente au fost scoase din depozite. Personalul a fost educat rapid.

În primele zile a fost greu. Încercam să înțelegem boala și simptomele ei. Nu aveam teste suficiente. Pacienți grav bolnavi veneau în număr foarte mare. Am început să primim transferuri de la spitale mai mici. Atmosfera era încordată, iar aerul părea că se solidifică în jurul nostru.

Am delegat asistentei mele multe dintre atribuțiile Serviciului de Terapia Durerii pe care-l conduc la Spitalul Bellevue și m-am oferit să lucrez în unitatea de terapie intensivă. A doua zi m-au urmat și ceilalți colegi din secție.

Ne-am făcut testamentele și le-am semnat la spital, fiindu-ne martori unii altora. Și atunci, în timp ce îmi împătuream documentul, s-a intâmplat ceva.

Disconfortul și greutatea din aer au dispărut. Eram pregătită. Eu cred că, după moarte, urmează doar trecutul. Înțelesesem câtă putere îți dă gândul că lași totul în ordine.

Am reușit să nu mă îmbolnăvesc, deși am lucrat zilnic cu 15-20 de pacienți. S-au îmbolnăvit însă oameni dragi mie. Iar doctorul Barry Webber, cel mai cumsecade chirurg de pe pământ, a murit.

Au murit mulți oameni la New York. Personalul medical și cel administrativ au funcționat sub o presiune uriașă. Au fost zile de solidaritate puternică. Toți am tras în aceeași direcție. Probleme cu care nu ne confruntaserăm niciodată au fost rezolvate cu ingeniozitate.

Pericolul încă nu a trecut. Suntem conștienți că mâine s-ar putea să o luăm de la capăt. Dar acum știm ce avem de făcut. Și, cel mai important, avem încredere unii în alții.

„M-am trezit brusc într-o lume lipsită de etică și de bun simț”

Am plecat din țară la șapte ani după Revoluție. Cum îmi imaginam viitorul în 1989, când eram studentă la Medicină? În linii mari așa cum este prezentul: imperfect, dar perfectibil. Însă atunci m-am trezit brusc într-o lume lipsită de etică și de bun simț, în care performanța conta prea puțin.

„Dumnezeii” de astăzi din sistemul medical românesc începuseră încă de atunci să scrie regulile ce le vor consolida controlul și nemurirea.

Am făcut cunoștință cu dezamăgirea profesională destul de repede. Mi-am terminat facultatea cu lucrarea de diplomă – „Efectele Terapeutice ale Ciprofloxacinei în Infecțiile Urinare”. Am muncit mult la ea, așa cum m-am priceput eu, pentru că îndrumătorul meu mă abandonase încă de la început. M-a ajutat însă enorm și necondiționat șefa laboratorului de la Spitalul „Carol Davila”.

Mi-am petrecut toată vara pipetând urină în plăcile Petri și analizând coloniile crescute. A ieșit o lucrare de valoare medie, dar cu date și concluzii autentice.

Am prezentat-o, mi-am luat diploma și mi-am început viața de medic. După un an și ceva, s-a întâmplat să particip la un congres. Era primul congres național de nefrologie. Lucrările se țineau la Cercul Militar Național.

M-am așezat în sală și, răsfoind programul științific, ochii mi-au înțepenit pe un titlu: „Efectele Terapeutice ale Ciprofloxacinei în Infecțiile Urinare – autori: dr. C, dr. X, dr. Y, dr. Z, dr. W”. Rezumatul era copiat cuvânt cu cuvânt, număr cu număr din modesta mea lucrare de diplomă. Lipsea doar numele meu.

Am plâns și am fumat toată noaptea. Tremuram, aveam febră. Prima mea lucrare științifică tocmai fusese furată. Era 1992. Fără să știu, intrasem în viitorul medicinei românești.

„După 25 de ani, amantlâcurile și hărțuirea sexuală în lumea medicală din România continuă să fie subiecte tabu”

M-am clasat pe locul 35 la examenul național de rezidențiat. Pe atunci se numea secundariat. Nici prin gând nu-mi trecea că va fi ultimul examen pe care îl dau în România.

Am oscilat foarte mult între a alege obstetrică-ginecologie sau anestezie. În final am ales-o pe prima. Probabil și pentru că percepeam o ușoară aură de optimism în jurul cazuisticii obstetricale. Deși făcusem facultatea în București, eram un outsider al sistemului bucureștean.

Cântăream opțiunile în mod idealist (sau poate naiv), convinsă fiind că în spatele gardului vopsit nu puteau fi leoparzi. Așa că am ales cu multă mândrie și optimism obstetrică-ginecologie la Spitalul Municipal (acum Spitalul Universitar). Examenul ne asigura post doar pe perioada rezidențiatului. Apoi urma o nebuloasă.

De fapt, nebuloasa a început încă din prima zi de lucru, când, pe lângă cei câțiva rezidenți intrați prin concurs, au apărut încă atâția colegi, preparatori și cercetători cu post permanent în spital.

Ne-au spus doar că dăduseră și ei un examen cu directorul spitalului. Posturile astea de preparatori și cercetători erau o noutate (cel puțin pentru mine).

Începuseră să se scoată la mai toate disciplinele. Erau învăluite într-un mare mister. În general, se anunțau în ultimul moment, unei audiențe limitate.

Cei interesați erau descurajați, de cele mai multe ori direct, astfel încât la „concurs” se prezenta un singur candidat. Care era admis cu aplauze în rândul celor cu post permanent și schelete în dulap.

De la terminarea facultății, în 1991, până la plecarea în Statele Unite, în 1996, nu am știut să se fi organizat vreun concurs transparent, anunțat public, cu concurență serioasă și reguli corecte pentru ocuparea unui post permanent în spitalele din București.

Curând am mai aflat ceva: că în medicina românească nimic nu era gratis. Într-o zi, prin 1994, unul dintre locotenenții șefului m-a luat deoparte și mi-a spus: „M-am interesat. Mai sunt locuri aici în spital, dar trebuie să dai 7.000 de dolari”.

Nu am aflat niciodată la cine ar fi ajuns banii. Știam însă că posturile se scoteau la cererea directorului spitalului și a șefului de clinică. Mie mi-au cerut bani, însă se „acceptau” și recomandări personale sau politice, dar și ochi frumoși.

În general, cu aceleași monede se cumpăra și educația. Mulți îndrumători trebuia stimulați cumva. Altfel de ce s-ar fi deranjat să ne învețe să operăm? Unii rezidenți cărau cu mașinile lor cărămizi și ciment pentru șefulețul care-și construia vila.

Alții traduceau cărți de specialitate (din engleză mai ales) și scriau opera zeilor în devenire. Alții erau pur și simplu rudele sau amantele șefului de secție. Ghinioniștii plăteau cash: 30 de dolari ca să intre mâna întâi sau 10 dolari mâna a doua. La instrumentar era gratis. Acolo îmi făceam eu veacul.

Mediul de la Municipal era extrem de toxic. Pacientele fără pile sau bani erau umilite și abuzate. Se fuma fără măsură, iar alcoolul era nelipsit în anumite gărzi (și nu numai). Subalternii operau în locul șefilor care doar luau „plicul”.

Când murea cineva, foaia de observație era falsificată imediat. O mână o spală pe cealaltă. Șpăgile și serviciile circulau în toate direcțiile, iar hărțuirea sexuală făcea parte din cultura clinicii.

Multe studente și tinere doctorițe s-au confruntat în anii ’90 cu mârșăviile celor care ar fi trebuit să le fie mentori și modele profesionale. Nu cred că lucrurile s-au schimbat prea mult de atunci.

După 25 de ani, amantlâcurile și hărțuirea sexuală în lumea medicală din România continuă să fie subiecte tabu. Auzim că „iubita lui icsulescu a fost numită manager de spital”, că „amanta lui pește prăjit este șefă de secție”, că „asistenta principală este drăguța profului” și așa mai departe.

Este doar vârful icebergului. Dar nimeni nu știe, nimeni nu vorbește. Și, cel mai grav, nimeni nu reacționează.

Cineva m-a întrebat recent: „De ce nu i-ai denunțat?”

Cui să-i fi denunțat? În Bucureștiul anilor ’90 încă mai creșteau panseluțele plantate de mineri. Părinții și prietenii abuzatorilor conduceau țara. Din comunism, intrasem direct pe moșia baronilor din sănătate.

Baronii de astăzi tocmai moșteniseră sistemul de la tații și socrii lor, personaje bine poziționate în lumea lui Ceaușescu.

„Noi nu puteam accepta regulile noilor zei, iar ei râdeau de valorile noastre”

Am plecat mulți în acei ani. Aproape jumătate dintre colegii mei de promoție. Atunci câștigurile nu ne interesau în mod deosebit. Eram proaspăt ieșiți din comunism, cu așteptări materiale destul de modeste. Eram încărcați de speranțe, principii și idealuri.

Noi nu puteam accepta regulile noilor zei, iar ei râdeau de valorile noastre. Nu-mi concepeam viața dând șpăgi și încercând să mă ascund de prădătorii sexuali din UMF. Am plecat știind că nu aveam drum de întoarcere.

America nu mă pasionase niciodată. În visurile mele de evadare din comunism, mă văzusem mereu într-o țară europeană. Dar atunci Europa nu ne voia. În acei ani, ușile profesionale erau închise pentru români. Însă America, proaspăt învingătoare a Războiului Rece, încă mândră de multiculturalismul și deschiderea ei, avea nevoie de medici.

Examenele ECFMG erau foarte grele, dar corecte. M-am apucat de învățat. Deși nu vorbeam engleza, reușeam să buchisesc cărțile pe care le cumpăram la prețuri uriașe de la un stand ce funcționa la parterul spitalului.

Am început să fac lecții de engleză cu o profesoară, o bijuterie de om. Stătea într-un apartament la Dristor. Îmi căram caietele cu meditații prin metrouri și mă simțeam studentă din nou. Mă pregăteam pentru examente adevărate.

Aerul de la Municipal părea dintr-odată mai respirabil. De fapt îmi păsa din ce în ce mai puțin de ei, deși, într-un fel sau altul, fiecare zi petrecută în spital durea.

Am luat examenele cu scoruri foarte bune, care m-au ajutat să fiu acceptată la Vanderbilt University, într-unul dintre cele mai performante programe de anestezie din lume.

Profesorul Charles Beattie, șeful departamentului, era o somitate. Un vizionar care a intuit foarte devreme rolul tehnologiei informației în viitorul medicinei. Departamentul nostru a fost printre primele care și-au computerizat masiv activitățile, în special cele de documentare și colectare a datelor.

La începutul anilor 2000, eram implicați în proiecte cu NASA. Circulam prin blocul operator cu niște computere portabile, precursoare ale iPad-urilor de astăzi, și ochelari VR în care vedeam concomitent datele din patru săli de operație.

Însă primii ani au fost grei. Eram ca un animal speriat de trecutul de care fugea, și în care nu voia să se întoarcă nici mort. Intrasem într-un program în care așteptările erau foarte mari și în care, din prima zi, am avut un rol bine definit.

Mi s-a explicat ce trebuia să fac și ce etape trebuia să parcurg. Vorbeam engleza prost, dar doctorul Beattie mi-a spus râzând că nu venisem într-un departament de literatură engleză. Munceam mult și continuam să iau note foarte bune la examene.

Pe măsură ce învățam și mă integram în universul de aici, începeam să înțeleg de ce anii de la Municipal fuseseră atât de traumatizanți. Priveam din ce în ce mai critic multe dintre practicile și comportamentele medicale văzute sau deprinse în România.

Am realizat că efectul actului medical depinde în mare măsură de implicarea pacientului. Doctorul nu este un judecător care, fără a da explicații, impune o decizie.

Cu cât pacientul înțelege și participă mai mult în îngrijirea sa, cu atât rezultatele sunt mai bune. Am învățat că „medicina e artă” numai într-o foarte mică măsură.

În rest, este știință și protocoale. Acum îmi este imposibil să înțeleg disprețul colegilor români față de protocoale și algoritmi clinici sau poziția unora dintre ei în contextul pandemiei Covid-19.

Dar cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat a fost să-mi asum greșelile și corectarea lor. A fost un proces lung, în care a trebuit să mă eliberez de mentalitatea de doctor-dumnezeu cu care venisem din România.

Americanii m-au tratat întotdeauna cu încredere. Aveam 36 de ani când, la sfârșitul specializării, mi s-a încredințat conducerea unui serviciu de terapia durerii.

Ajunsesem în State cu 5 ani înainte și nici măcar green cardul nu-l aveam.

M-am trezit brusc cu responsabilități mari, responsabilități medicale, administrative, educaționale. A fost o perioadă profesională în care am crescut foarte mult.

Cea mai dificilă a fost relaționarea administrativă cu oamenii. În aceste interacțiuni am pus multă energie, am făcut și greșeli, mi-am cerut scuze, am luat-o de la capăt. Din fericire, în fața greutăților nu am stat singură. Am avut mereu sprijinul și sfatul superiorilor mei. Liderii puternici știu că succesul lor depinde de forța echipei și fac tot posibilul să-și ajute personalul.

Munca academică mi-a adus satisfacții uriașe. De-a lungul anilor am avut onoarea să educ multe promoții de rezidenți și specialiști (fellows).

Răspândiți în toată America, ei fac acum performanță în domeniul nostru. Prima specialistă căreia, în urmă cu 20 de ani, i-am fost îndrumătoare, s-a întors la Universidad de Antioquia, în Medellín, unde a pus bazele școlii moderne columbiene de terapia durerii. Profesoara Adriana Cadavid este acum cunoscută și respectată în întreaga Americă de Sud. Am rămas prietene de suflet.

Profesorul Charles Beattie a murit în 2008. Va fi mereu mentorul care mi-a influențat viața profesională în modul cel mai puternic pozitiv.

„Dezvăluirile despre dezinfectanți au fost șocante. Hoție criminală, de neconceput într-o societate civilizată”

M-ați întrebat cum văd felul de a comunica al oamenilor puternici din sistem, acel „avem de toate”. Este un cocktail oribil de incompetență, hoție, nepăsare și aroganță.

Și, cel mai important, lipsă de răspundere. Decidenții din sistemul sanitar nu răspund în fața legii, nu răspund în fața pacienților și nici măcar a conștiinței lor. Dar răspund în fața șefilor de partid cu sau fără bacalaureat.

Dezvăluirile despre dezinfectanți au fost șocante. Hoție criminală, de neconceput într-o societate civilizată. Dureroase pentru mine au fost însă dezvăluirile despre originile Hexi Pharma.

Firma asta a avut sediul în Spitalul Municipal (cu binecuvântarea directorului Sorin Oprescu) exact în perioada în care eu lucram acolo. Ca cei mai mulți, habar nu aveam nici eu despre mașinațiunile directorului.

Știam doar că el aproba angajările medicilor sau că începuse o renovare masivă a spitalului, despre care se zvonea că ar fi o modalitate de a sifona mulți bani. Cine și-ar fi imaginat atunci că, într-un birou de la parter, se năștea un monstru?

Anii au trecut și dezastrele din sănătate sunt din ce în ce mai mari și mai frecvente. O reformă radicală a sistemului medical ar fi trebuit să se petreacă după Colectiv.

Dar, de pe piedestalurile lor, somitățile au spus „Nu!” Au reușit să mențină status-quo-ul ajutați, e drept, de cea mai mare parte a medicilor români care fie s-au opus în mod deschis reformei, fie și-au băgat capul în nisip.

Acum a venit tăvălugul coronavirusului și toată lumea se miră că spitalele nu au nici măcar săpun sau hârtie igienică. Și, incredibil, medicii amenință cu demisia. Exact acum, în timpul războiului. În context militar se numește dezertare.

Am văzut zilele trecute, într-o prezentare internațională, fotografii făcute recent în timpul unei operații la Spitalul Bagdasar. Incredibil!

În 2020, chirurgul român operează cu masca sub nas. Aici nu este vorba despre neajunsuri. Nu se mai poate blama moștenirea comunismului. Aici este nesimțire în forma ei cea mai iresponsabilă, dar și complicitate a celor din jur.

Uitați-vă la imaginile video din sala de la Floreasca: oameni înțepeniți în poziția de gură-cască în jurul pacientei arse, fără măști sau bonete, „somitatea” în echipament de stradă-secție, cu ceasul la mână și degetele în câmpul operator.

Nicio urgență chirurgicală nu justifică asemenea neglijență și lipsă de protcoale. Dar lor nu le pasă. Ei sunt dumnezei sau pile de dumnezei.

Mă gândesc deseori că diversele macrosisteme românești au fost ruinate din interiorul lor. Nu a venit niciun Bill Gates să dicteze distrugerea educației, a medicinei sau a justiției din România. Corupția și incompetența le-au măcinat din interior.

Mai exact, medicii sunt cei care au adus în genunchi sistemul clinic și academic medical. Fie direct, fie indirect prin tăcere și complicitate. Citeam zilele astea că, pe plan mondial, cel mai bine poziționată facultate de medicină din România este Universitatea „Carol Davila”.

În US News & World Report Ranking, facultatea mea este pe poziția… 1053! Imaginați-vă o coloană de 1053 de oameni. Acolo este medicina românească. Medicina cu mii de cercetători, preparatori și doctori în științe medicale.

Știți, unii dintre ei chiar ar fi vrut să facă performanță acasă. Cunosc mulți medici excepționali în România. Colegi, prieteni. Unii îmi povestesc despre compromisurile făcute, alții nu le vor recunoaște niciodată. Toți prietenii, însă, îmi spun despre frustrările și anxietățile zilnice.

Acum câțiva ani, la o întâlnire cu colegii de facultate, l-am întrebat pe unul dintre ei, un medic foarte apreciat în București: „De ce nu vă uniți vocile? De ce nu ieșiți public să spuneți ce se întâmplă în sistemul medical? De ce nu încercați să schimbați?” S-a lăsat pe spătarul scaunului și, zâmbind, mi-a răspuns: „Pentru că toți suntem șantajabili.” Punct.

Mă întreb de multe ori: de ce a ajuns România aici? Disfuncționalitatea cărui sistem a antrenat haosul din restul societății? A fost educația sau justiția?

Sunt din ce în ce mai convinsă că falimentul educației, faliment început în comunism și accelerat în ’89, a fost primum movens pentru balamucul multilateral în care se află românii acum.

La nivelul uluitor atins de analfabetismul funcțional în România, gândirea critică individuală sau de grup devine aproape imposibilă.

Iar rezultatele acestui handicap variază de la ridicol la autodistrugere. Se ajunge la refuzarea evidenței și a datelor științifice, la conspirații verzi pe pereți sau – foarte grav – la ignorarea pericolului.

În contextul acesta, discuțiile și teoriile conspiraționiste pe tema coronavirusului nu mă surprind. Dar mă îngrijorează. În special când sunt promovate strident de oameni „educați”, unii dintre ei chiar medici.

În lupta cu boala trebuie să fim puternici și, în același timp, umili. Aroganța se plătește scump. Așa cum plătesc zilele astea Texasul, Florida și alte state americane care se clatină sub avalanșa de îmbolnăviri Covid-19.

Aceste state au avut o fereastră de patru luni în care se puteau pregăti și chiar evita impactul masiv al coronavirusului. Au fost martorii luptei disperate a newyorkezilor. Dar au continuat să creadă în bazaconii diseminate de lideri obtuzi și să ignore reguli elementare ale naturii. Totul în numele libertății fără limite.

Din păcate, ca în blestemul chinez, trăim timpuri interesante. Și nu cred că ne vom plictisi prea curând.

dr. Daiana Voiculescu, iulie 2020

Valentin Șchiopu