Vladica Ilarion – sfetnic al lui Tudor Vladimirescu

Implicarea ierarhilor în Revoluţia de la 1821 este evocată în numeroasele izvoare documentare ale vremii, atât din ţară cât şi din bibliotecile străine. Astfel aflăm că, din 18 ianuarie – când ieşea din Bucureşti însoţit de o ceată de oşteni, până la începutul lunii martie – când pornea în fruntea Adunării Norodului, spre a instaura în capitala ţării o nouă cârmuire, pentru îndreptarea răului, slugerul Tudor şi-a pus în aplicare planul său tactic de desfăşurare efectivă a mişcării. Acest plan a fost conceput în amănunt cu mult timp înainte de un grup de colaboratori ai viitorului domn al Ţării Româneşti printre care: stolnicul Geani Orăşanu, consilier al lui Tudor, profesorul Gheorghe Lazăr, consultant în probleme de tehnică militară ale fortificaţiilor mânăstirilor, Petrache Poenaru, secretar, Pavel Macedonschi, tainic purtător de mesaje. Deasupra lor, episcopul Ilarion Gheorghiadis – vlădica Ilarion de Argeş, principal sfetnic şi ajutor, rămas la Bucureşti atât pentru a-şi îndeplini sarcinile de membru al Divanului domnesc, cât, mai cu seamă, pentru îndeplinirea unor însărcinări stabilite anterior, în primul rând relaţiile cu marii boieri care aderaseră la mişcare.

Ilarion Gheorghiadis, botezat Ilie, în anul 1777, la Bucureşti, cu tată originar din Silistra şi mama din Inina. Studiază la Şcoala de la “Domniţa Bălaşa” cunoscător al limbilor greacă, franceză, germană, rusă, turcă şi italiană. Călugărit de mitropolitul Dositei Filitti sub numele Ilarion si hirotonit ierodiacon, mai târziu ieromonah şi arhimandrit. Stareţ la mânăstirea Dealu (1808), apoi la “Sf. Ioan cel Mare” din Bucureşti. La 1 nov. 1820 ales episcop al Argeşului (hirotonit 20 nov.); Tudor Vladimirescu, i-a încredinţat o misiune la Congresul “Sfintei Alianţe” (Rusia, Austria, Prusia) la Laybach (Liubliana); n-a ajuns până acolo, iar după uciderea lui Tudor a rămas la Braşov, refuzând să-şi reia scaunul episcopal. În toamna anului 1828 a fost reaşezat, păstorind până la moarte( 8 ianuarie 1845). Apreciat predicator (s-au păstrat însa puţine predici de la el); în timpul păstoririi lui, în 1836, s-au deschis cursurile Seminarului teologic din Curtea de Argeş.

Primul moment în care înaltul prelat a intervenit decisiv a fost la două săptămâni de la declanşarea evenimentelor revoluţionare. Speriaţi, o seamă de boieri divaniţi solicitau – sub ameninţarea cu moartea a celui care o pornise – încetarea răzmeriţei. Acţionând în spiritul planului convenit anterior cu Tudor, Vlădica Ilarion împreună cu marele ban Grigore Brâncoveanu; Barbu Văcărescu ş.a. i-au cerut dimpotrivă lui Pavel Macedonschi să urmeze întrutotul poruncile căpeteniei pandurilor.

A făcut parte din prima delegaţie trimisă de Divanul ţării pentru a-l întâmpina pe Tudor în tabăra sa de la Cotroceni. Trimiterea acestui înalt ierarh, însoţit de vistiernicul Alexandru Filipescu-Vulpe, avea, pe lângă un caracter protocolar şi o semnificaţie specială date fiind relaţiile cunoscute dintre cele două personalităţi, boierii oponenţi ai lui Tudor sperând să obţină, prin intermediul înaltului prelat, clemenţa conducătorului revoluţiei. La Cotroceni, Tudor a dat – cum se ştie – a doua sa Proclamaţie-manifest către populaţia Capitalei chemându-i pe toţi cei ce „vor binele obştesc să iscălească încredinţarea cea sufletească, iar cine nu, slobod este să se tragă în lături”. Era evident temeiul pe care mişcarea revoluţionară îl punea pe legământul de conştiinţă al fiecăruia –„încredinţarea cea sufletească” – element de esenţă creştină ce se datora, conlucrării cu Vlădica Ilarion în redactarea Proclamaţiei. Tot episcopului i se va fi datorat şi o altă formulare: „Câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţilor noastre”, formulare întocmai a concepţiei creştine a înnoirii fiinţei prin sfântul botez.

Ca şi Tudor, episcopul era conştient de necesitatea înţelegerii cu unii dintre membri Divanului care dovedeau fidelitate faţă de cauza poporului de înlăturare a cârmuirii fanariote, însă, în timp ce conducătorul pandurilor manifesta intransigenţă faţă de boierii care i se arătau potrivnici Vlădica Ilarion era adeptul unei atitudini de clemenţă diplomatică. Nici episcopul nu-i iubea pe boieri dar socotea că „aceştia trebuie omorâţi politiceşte, însă nu trupeşte. E mai grea moartea pentru ei când se vor vedea fără privilegii şi fără slujbe şi smeriţi înaintea boierilor celor mici, care se vor urca pe scaunele lor în Divan, în Adunare şi în slujbele cele mari” .

Adoptând o asemenea tactică Vlădica Ilarion dorea ca Tudor să obţină aprobarea formală a acestora, iar prin semnăturile lor se îndatorau să sprijine aplicarea noilor orânduieli. Raţiunile unui astfel de demers apar mai limpezi dacă ţinem seamă de contextul internaţional al momentului. Astfel, încă din 17 martie la Bucureşti sosise vestea că ţarul Rusiei dezavua acţiunea şi se declara „hotărât în unire cu aliaţii săi, a combate revoluţia care uzurpă puterea legală . Veţi spune aceasta capilor clerului, boierilor, proprietarilor precum şi negustorilor celor mai influenţi prin averea lor şi prin consideraţia de care se bucură; aceasta va fi de ajuns pentru a dezminţi zvonurile mincinoase prin care obscurii agenţi ai revoluţionarilor caută să tulbure mulţimea” Mesajul a fost transmis de Capodistria din Lubliana consulului rus Pini de la Bucureşti, pentru ca acesta să-l înmâneze factorilor politici.

Despre dezavuarea mişcării, Tudor a aflat în tabăra de la Cotroceni; „Această vestire, chiar de se va publica, pe mine nu mă supără”- îi scria el lui Alexandru Filipescu-Vulpe şi denotă faptul că, deşi primit de două săptămâni, mesajul fusese oprit, poate la îndemnul episcopului Ilarion. Dacă boierii ar fi aflat de existenţa lui alta le-ar fi fost atitudinea. Aşa ei puteau semna actele de cancelarie, întâmpinările şi memoriile pe care reprezentanţii mişcării doreau să le înainteze puterilor protectoare şi suzerană devenind astfel susţinători ai programului lui Tudor, iar mişcarea luând caracter oficial.

Stratagema lui Ilarion a reuşit; în ziua de 23 martie 1821 mitropolitul Dionisie Lupu, preşedintele Divanului, alături de episcopul Ilarion al Argeşului, în fruntea boierilor aflaţi la cârma ţării, semnau în faţa lui Tudor Vladimirescu jurământul de credinţă intitulat „Cartea de adeverire ce s-au dat slugerului Theodor” pe care au înmânat-o căpeteniei Adunării Norodului în cadrul şediţei Divanului.

La 24 martie, mitropolitul Dionisie Lupu l-a chemat la reşedinţa sa pe secretarul consulului austriac, Karl Udizki, comunicând-i că vistiernicul Alexandru Filipescu-Vulpe îl soma printr-o scrisoare „a face cauză comună cu episcopul Ilarion şi împreună cu acesta să conducă trburile după hotărârile lui Tudor”. Mitropolitul Dionisie, ezitant, arăta că nu putea primi o asemenea propunere, cerând protecţia consulatului austriac la Bucureşti. Peste câteva zile va reveni asupra deciziei şi va semna memoriile către Înalta Poartă, ţarul Rusiei şi către cancelarul Austriei, Metternich, substanţa acestor documente fiind aceea că norodul s-a ridicat pentru dobândirea dreptăţilor ţării.

La 29 martie Ilarion semna adresa Divanului către baronul Stroganoff, ministru plenipotenţiar al Rusiei la Constantinopol, prin care îl ruga să intervină pentru a nu fi trimise trupe otomane în Ţara Românească. De asemenea, episcopul a participat, ca tălmaci, la întâlnirea dintre Tudor şi Alexandru Ipsilanti.

Era nevoie ca memoriile trimise să fie susţinute şi prin viu grai, adică la Laybach (Liubliana) unde reprezentanţii Sfintei Alianţe urmau să decidă  atitudinea pe care să o adopte faţă de mişcarea pandurilor. Episcopul Ilarion va fi cel desemnat pentru această misiune, nu pentru experienţa sa ci pentru încrederea pe care i-o dovedise domnului Tudor.

La 13 mai delegaţia condusă de episcopul Ilarion şi din care mai făceau parte şi stolnicul Geani Orăşanu şi secretarul Petrache Poenaru, pleacă la Libliana cu un memoriu scris şi instrucţiuni verbale. Misiunea s-a vrut a fi secretă, astfel că nici boierii consideraţi credincioşi nu au ştiut, iar până la Braşov, delegaţia a fost însoţită de 50 de panduri.

Din păcate, misiunea s-a dovedit tardivă deoarece Congresul îşi încheiase lucrările cu o zi înainte de plecarea delegaţiei, iar rezoluţia adoptată era de dezavuare a mişcării. Evenimentele din interior se precipitaseră, iar Tudor a fost nevoit să se retragă din Bucureşti, aflându-şi sfârşitul tragic în urma trădării şi a „judecăţii” fără temei a eteriştilor.

Totuşi memoriul care trebuia prezentat Sfintei Alianţe s-a păstrat: „Cele de asupra noastră din toate părţile pătimiri cu înfricoşări primejdioase, care măcar că este cu neputinţă a le descrie şi a le povesti pe toate, dar îndrăznind făcurăm o slabă arătare:… fără de veste pentru nepilduitele strâmtorări ale săracilor locuitori ai Valahiei cea mică, unde şi tiraniile neomeniţilor otcârmuitori au prisosit cu răutăţile peste măsură, săracii locuitori luând pe Tudor Vladimirescu căpetenia lor s-au ridicat împotriva tiranilor jefuitori, cerând de la prea Înalta Poartă scăpare de ei, şi a dobândi călcatele noastre dreptăţi; care cereri ale lor drepte cunoscându-le şi noi, mai jos iscăliţii ne-am unit cu dânşii şi dimpreună cu tot norodul cel pornit de afară şi adunaţi aicea la Bucureşti, am scris pe la toate părţile unde se cuvine, arătând  jalnica stare a Patriei noastre şi cerând ajutor spre încetarea relelor celor făcute şi câştigarea dreptăţilor celor călcate. Tot într-acea vreme, ne-am pomenit dintr-altă parte că intră în sărmana noastră ţară prinţul Ipsilanti, căpetenia unei Adunări necunoscută nouă şi de tot streină… pe toţi locuitorii i-au jefuit şi i-au prăpădit… . oraşul nostru cu totul s-a pustiit, nici una din cele din lăuntru şi din afară case nebântuite şi nedezrobite n-au scăpat. Sfintele locaşuri s-au prădat, bisericeştile vase ale sfintelor taine s-au batjocorit … Pe lângă această îndosită ceaţă de care suntem înconjuraţi, se află si frica năvălirii turcilor, căci pe multe sate de pe marginea Dunării intrând cu o sălbăticie, au junghiat, au robit, au ars fără milostivire pe oricare au întâmpinat şi le-au ieşit înainte… Şi cât de curând cu cele mai rele spaime ne înfricoşează”.

De la Braşov, unde aflase de mişelescul complot ce pusese capăt vieţii  lui Tudor Vladimirescu, vlădica Ilarion a plecat peste Carpaţi, pe căi mai puţin supravegheate de eterişi, având ca ţintă cetatea cea veche a Târgoviştei. Aici, împreună cu preotul Ilie de la mânăstirea Butoiul (comuna Hulubeşti) au mers să scotocească împrejurimile, fântânile, gropile cu apă pentru a afla trupul celui pe nedrept osândit şi a-i face creştineasca îngropăciune. Numai după această zadarnică strădanie i-au făcut slujba cuvenită. Preotul Ilie consemneză în cronica sa: „ Şi cu durere de inimă am auzit şi am plâns, când l-au vândut pe Tudor doi căpitani de-ai săi, de l-au tăiat noaptea… şi am mers cu părintele Ilarion la mănăstire de am făcut slujba pentru odihna sufletului. Şi plângea lumea şi părintele Ilarion se bătea cu pumnii în piept şi da crucea la norod să se închine. Şi multă jale era pe noi toţi”.

Prelucrare şi adaptare după Dr. Nestor Vornicescu,  mitropolit al Olteniei

About Post Author

wolfsoftcompany

wolfsoft.company@gmail.com

http://desteptati-va.ro

Happy

0 0 %

Sad

0 0 %

Excited

0 0 %

Sleepy

0 0 %

Angry

0 0 %

Surprise

0 0 %