Dialogul cu Vladimir Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt – primul şi singurul interviu luat lui Ion Iliescu de un specialist în comunismul românesc – are şi valoarea unor memorii mascate. Punct de referinţă în viziunea lui Ion Iliescu asupra propriului destin, volumul îi dă posibilitatea de a caracteriza astfel momentul iulie 1971:”A avut loc o reuniune a activului ideologic, cum s-a numit atunci, care dorea să pună în valoare vizita în ţările asiatice – China, Vietnam, Mongolia şi Coreea de Nord. S-a prezentat un material succint, nişte «teze», care, după aceea, au fost considerate tezele revoluţiei culturale ale lui Ceauşescu “.
Oricât de binevoitori am fi, nu vom întâlni nici o virgulă măcar din această opinie în discursul lui Ion lliescu, secretarul cu propaganda al CC al PCR, la Consfătuirea din 9 iulie 1971. Dimpotrivă, Tezele lui Ceauşescu sunt susţinute de vorbitor cu un indiscutabil entuziasm: „Şi aceasta, pentru că, într-adevăr, principala noastră lacună în această direcţie este slăbirea fermităţii ideologice, a spiritului de combativitate faţă de fenomenele negative, îngăduinţa şi toleranţa faţă de manifestări străine principiilor noastre de muncă şi de convieţuire. Or, este evident că acolo unde slăbeşte activitatea noastră, afirmarea cu putere a convingerilor, a poziţiilor noastre, a concepţiilor partidului nostru, îşi fac loc influenţe străine, poziţii şi mentalităţi retrograde.” Finalul, ca de obicei, încoronează opera: „In încheiere, doresc, tovarăşi, să mă angajez că,în ceea ce mă priveşte, voi depune toate eforturile pentru a contribui pe măsura posibilităţilor, cunoştinţelor, puterilor mele la înfăptuirea măsurilor stabilite de conducerea partidului”.
După 1989, Ion lliescu a denunţat, chiar virulent, momentul Tezelor din iulie 1971 nu numai în dialogul cu Vladimir Tismăneanu, dar şi în alte intervenţii publice. Poziţia adoptată în anii postdecembrişti şi cea de la Şedinţa CPEx, de la Consfătuirea de lucru, sunt despărţite urieşeşte. Denunţare categorică după decembrie 1989. Aprobare categorică în 1971. Nu era conştient politicianul Ion Iliescu, în 1971, că Tezele din iulie se constituie într-o lovitură mortală dată procesului de liberalizare a comunismului, proces în care şi el se implicase decisiv, ca unul dintre membrii echipei Ceauşescu? Greu de presupus. Momentul de îngheţ era perceput ca atare de intelectuali, de jurnalişti, de activiştii de partid, ba chiar şi de oamenii simpli. Cum să nu-l perceapă astfel Ion Iliescu, lider comunist care, dacă ar fi să-1 credem, avea drept ideal al vieţii comunismul cu faţă umană?
Mai uşor de presupus e că Ion Iliescu s-a manifestat în acel moment ca un brav oportunist. Va fi bombănit în gând sau în barbă. Când a fost vorba însă să ia cuvântul şi să ridice mâna, s-a străduit din răsputeri să nu i se citească pe faţă nicio umbră de împotrivire. Putea – între noi fie vorba – să refuze să ia cuvântul.
Ca să nu mai spunem că putea să pregătească un discurs critic faţă de Propunerile Secretarului General, şi, dacă i s-ar fi interzis să-1 ţină, putea să demisioneze din toate funcţiile de partid şi de stat şi să se întoarcă la profesia de inginer hidrolog.
Istoricul trebuie să judece prestaţia unei personalităţi în contextul strict al momentului. Ion lliescu ar putea să ne reproşeze că-i cerem să se fi comportat în 1971 ca într-o Românie democratică. I-am putea răspunde prin invocarea a două realităţi:
1)In 1971, un gest public de împotrivire faţă de Propunerile lui Nicolae Ceauşescu nu i-ar fi adus, ca în 1950, nici măcar trimiterea în lagăr. Ar fi fost dat afară din nomenklatura şi obligat să se angajeze ca inginer. Desigur, asta ar fi însemnat pierderea privilegiilor de care Ion lliescu se bucurase timp de aproape două decenii: automobil la scară, vilă în cartierul Primăverii, acces la magazinele nomenklaturii. Milioane de români nu se bucurau de aceste privilegii. Şi, cu toate acestea, trăiau!
2)După 1989, Ion Iliescu şi-a rescris biografia astfel încât să apară drept un disident anticeauşist chiar din momentul iulie 1971. Ar fi fost de aşteptat ca domnia sa să recunoască adevărul că în 1971 n-a avut curajul să se opună făţiş Propunerilor lui Ceauşescu. Mai mult ca sigur, l-am fi înţeles. N-avem cum să-l înţelegem însă când condamnă, în climatul postdecembrist, un proces cu care a fost de acord la vremea petrecerii lui.
In 15 iulie 1971 are loc şedinţa lărgită a Comitetului Politic Executiv. S-au discutat, printre altele, şi măsurile organizatorice reclamate de aplicarea Tezelor din iulie. Textul din „Scînteia”, 16 iulie 1971, se opreşte asupra unui anunţ: „Comitetul Executiv a hotărît eliberarea tovarăşului Ilie Rădulescu din funcţia de şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR, urmînd să primească alte însărcinări şi a numit în această funcţie pe tovarăşul Miu Dobrescu – membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR. Tovarăşul Ion lliescu a rugat Comitetul Executiv sa-l elibereze din funcţia de secretar al Comitetului Central şi să-i creeze condiţii pentru a lucra la un organ judeţean de partid, în vederea completării experienţei sale de muncă. Comitetul Executiv a satisfăcut această cerere şi a supus-o spre aprobare Comitetului Central, care a hotărît eliberarea tovarăşului Ion lliescu din funcţia de secretar al CC al PCR “.
In dialogul cu Vladimir Tismăneanu, Ion Iliescu vede în măsura luată de Ceauşescu o pedeapsă cumplită. El nu şovăie chiar a înfăţişa măsura ca asemănătoare trimiterii de către Mao la munca câmpului a activiştilor intelectuali, în timpul Revoluţiei culturale. Sărind peste cal, el pune pe acelaşi plan trimiterea sa la Timişoara cu asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu: „Ceauşescu nu-şi mai putea permite să apeleze la practicile staliniste ale anilor 40-50, ai secolului trecut, inclusiv recurgerea la reprimări fizice. Aşa ceva nu mai era posibil după plenara din 1968, care condamnase practicile lui Gheorghiu-Dej, de esenţă stalinistă, în special cazul Pătrăşcanu. Şi atunci, Ceauşescu a adoptat tactica de înlăturare a persoanelor incomode sau potenţial periculoase, trimiterea lor la «reeducare» “.
Când vine vorba de memoria unor fapte verificabile, omul Ion Iliescu e corect. Momentele 9 şi 15 iulie 1971 sunt relatate astfel: „Consecinţa: la plenara de care vorbeam, din iulie, în «cuvântul» de concluzii, Ceauşescu m-a acuzat de «intelectualism». După aceea, l-am întrebat dacă poate să-mi descifreze această etichetare, la care se referă ? Mi-a promis că o să-mi explice, nu mi-a mai explicat niciodată. Dar,, în prima şedinţă de Comitet Executiv, motivând că sunt încă tânăr şi mai am de învăţat, a propus să fiu trimis la Timişoara”.
Explicații copilărești
Iulie 1971 e un moment asupra căruia Ion Iliescu va reveni în dese rânduri după 1989. Lucru explicabil politiceşte. Pentru a fi legitimat în noua orânduire, el avea nevoie de un brevet de disident anticeauşist. In dialogul cu Vladimir Tismăneanu, ca şi în alte încercări de a-şi face publice amintirile (Revoluţie şi reformă, de exemplu), Ion Iliescu nu suflă un cuvânt despre vreo poziţie anticeauşistă publică luată până în 1989, ca să nu mai spunem, de vreo poziţie anticomunistă. Dacă ar fi să-1 credem, ceea ce el numeşte pedepsirea sa de către Ceauşescu şi-a avut izvorul în fapte de culise, greu verificabile azi. Ştim sigur, astfel, c-a fost trimis pentru un timp la munca de partid dintr-un judeţ, după întoarcerea lui Ceauşescu din călătoria în China şi Coreea. In Marele şoc, Ion Iliescu invocă drept cauză a trimiterii sale la Timiş mai întâi un soi de taifas pe care l-ar fi avut cu Dumitru Popa, primul secretar al Capitalei, în parcul casei de oaspeţi unde fuseseră cazaţi pe parcursul vizitei la Phenian: „Noi comentam atât atmosfera din Phenian, cât şi unele probleme din ţară, unele tendinţe care deja începuseră să se manifeste şi făceam unele comentarii. Ulterior, ne-am dat seama că, probabil, am fost interceptaţi, deşi discutasem în parcul casei de oaspeţi unde eram cazaţi. Atunci, fuseseră luaţi în delegaţie şi Pacepa, şi Pleşiţă, deci erau «urechi» suficiente. Ceauşescu era un tip care nu prea se stăpânea şi am putut constata unele ieşiri nervoase din partea lui imediat după aceea”.
Dosarul i s-ar fi încărcat apoi printr-o discuţie avută cu Nicolae şi Elena Ceauşescu în avionul cu care au revenit în tară. Cu un an în urmă, vizitând Coreea de Nord, Ion lliescu ar fi bârfit cu fiul preşedintelui din Sierra Leone atmosfera de la Phenian. Potrivit mărturiei sale, el a ţinut să le dezvăluie celor doi conţinutul discuţiei de acum un an: „Intr-o discutie cu cei doi le-am relatat aceste constatări, subliniind că un astfel de sistem este impropriu, chiar şi pentru o ţară asiatică, cu atât mai mult pentru o ţară europeană. Reacţia ei a fost: Ei, tu te iei după un african?». Nici măcar nu pricepea sensul observaţiilor, că omul acela remarcase un lucru esential. Africanul – care, de altfel, era absolvent al Universităţii din Oxford – îmi spusese: «La noi este o societate rămasă puternic în urmă, cu formaţiuni tribale, nu avem structuri nici măcar agricole dar într-o asemenea societate, precum cea coreeană, spunea el, eu nu aş putea să trăiesc, pentru că este o societate dezumanizată» “.
Concluzia e trasă repede. Cam prea repede: „Deci, nici acest lucru nu l-au priceput, mai ales ea. El, cred că a reţinut ceva mai mult. Consecinţa: la plenara de care vorbeam, din iulie, în «cuvântul» de concluzii, Ceauşescu m-a acuzat de intelectualism»”.
Nu excludem întru totul rolul acestei întâmplări în măsura luată de Ceauşescu. Ion Iliescu exagerează însă punând decizia pe supărarea şefului său că a fost contrazis. In 1971, cel puţin, după cum ne dezvăluie mărturia lui Dumitru Popescu, Nicolae Ceauşescu nu se comporta cu colaboratorii apropiaţi ca un Dictator năzuros . Cu atât mai mult nu putea reacţiona dictatorial, pentru că fusese contrazis într–un taifas din avion, cu cât Ion lliescu era unul dintre favoriţii săi. Era imposibil ca Nicolae Ceauşescu să nu ştie opiniile mai liberale ale fostului lider al tineretului. Inregistrarea discuţiei de la Phenian e plauzibilă. Acesta i-a dezvăluit lui Ceauşescu un Ion Iliescu mai puţin loial persoanei sale decât îl arătau manifestările publice.
Telenovelă cu ceartă
Până la reala deschidere a arhivelor, e dificil de fixat adevărata cauză a măsurii luate în cazul lui Ion Iliescu în 15 iulie 1971. Sigur e că trimiterea sa la Timişoara ca secretar cu Propaganda are cauze mult mai complexe decât contrazicerea lui Ceauşescu în avion sau interceptarea unei bârfe dintr-un parc de la Phenian. De ce o reduce, totuşi, Ion Iliescu la această cauză greu de crezut? Pentru a nu da explicaţii despre cariera sa de până atunci.
Dacă s-ar fi referit la Consfătuirea din 9 iulie 1971 ca la un moment de stopare a liberalizării, s-ar fi văzut obligat să spună romanilor de după decembrie 1989 mult mai multe despre context. El a intuit că-i nevoie de o explicaţie pe înţelesul tuturor, lesne de acceptat de masele analfabete politic: S-a certat cu Ceauşescu! O explicaţie care reuşea nu numai să-l scoată din încurcătura unei discuţii mai largi despre relaţia sa cu comunismul, dar şi care se broda perfect pe imaginea postdecembristă a lui Nicolae Ceauşescu: aceea de Atotputernic hachiţos.
In 1971 însă, Nicolae Ceauşescu nu-şi putea îngădui autoritarismul absolut din 1984-1989. Dovadă: reacţia sa mai mult decât tolerantă când Ion Iliescu i-a cerut explicaţii pentru critica din Expunere. Ion Iliescu, tânăr promovat de Nicolae Ceauşescu, îl somează pe acesta din urmă să se explice în legătură cu etichetarea de „intelectualist”. Şi cum reacţionează Ceauşescu – Dictatorial? Se supără şi-l trimite pe Ion lliescu la munca de jos?! Nu. Ii promite că o să-i explice. S-ar fi putut petrece un asemenea moment între Stalin şi un colaborator?!
La Consfătuirea din 9 iulie 1971, Nicolae Ceauşescu îi criticase şi pe alţi activişti cu funcţii de răspundere din domeniul culturii şi propagandei. Tonul e însă fundamental diferit de cel blând, părintesc, din mustrarea făcută lui Ion Iliescu, de fapt, un comentariu la o altă mustrare, cea a lui Virgil Trofin. Pe Ilie Rădulescu, Secretarul general al partidului îl execută scurt, precizând că, în ipostaza de şef al Secţiei de Propagandă a CC, „a spus lucruri banale, a vorbit superficial”. Consecinţa deosebirii de ton se va vedea însă în hotărârile şedinţei Comitetului Executiv al Comitetului Central din 15 iulie 1971, şedinţă lărgită, la care au participat, potrivit „Scînteii” din 16 iulie 1971, şi „membri ai Comitetului Central, vechi militanţi ai partidului, miniştri şi şefi ai unorinstituţii“. Cel care spusese „lucruri banale“, Ilie Rădulescu, apare în Comunicat ca dat afară pur şi simplu: „Comitetul Executiv a hotărît eliberarea tovarăşului Ilie Rădulescu din funcţia de şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR, urmînd să primească alte însărcinări şi a numit în această funcţie pe tovarăşul Miu Dobrescu – membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR “.
Şi Ion lliescu e vizat de aceste măsuri. Textul dedicat lui e însă net diferit ca ton de cel referitor la Ilie Rădulescu: „Tovarăşul Ion lliescu a rugat Comitetul Executiv să-l elibereze din funcţia de secretar al Comitetului Central şi să-i creeze condiţii pentru a lucra la un organ judeţean de partid, în vederea completării experienţei sale de muncă. Comitetul Executiv a satisfăcut această cerere şi a supus-o spre aprobare Comitetului Central, care a hotărît eliberarea tovarăşului Ion lliescu din funcţia de secretar al CC al PCR“.
Din decembrie 1989 şi până acum, Ion Iliescu a continuat să insiste la nesfârşit pe caracterul punitiv al măsurii. Accentul pus pe această notă se explică prin nevoia sa de a-şi lua brevet de victimă a hachiţelor dictatoriale ale lui Nicolae Ceauşescu. Putem vorbi într-un fel de un adevărat act pedepsitor abia în 1984, când e numit director al Editurii Tehnice şi când nu mai e ales nici măcar în Comitetul Central. Pedepsitor, desigur, în planul nomenklaturii. In planul cetăţenilor obişnuiţi, ar fi absurd să vorbim de pedepsirea cuiva prin numirea ca director de editură. Nu putem defini însă în niciun caz momentul din iulie 1971 ca un act punitiv. Pentru ambiţiile tânărului Ion Iliescu, mereu în ascensiune de vreo cinci ani, eliberarea din funcţia de secretar al CC poate trece oricând drept o sancţiune nedreaptă.
Judecată în context, măsura nu e punitivă. La Ilie Rădulescu acel „urmînd să primească alte însărcinări” înseamnă, fie şi în planul imaginii pe care şi-o făcea nomenklatura despre un membru al ei, o măsura punitivă. In astfel de cazuri, nu conta ce se întâmpla în realitate cu activistul despre care era vorba în Comunicat. Conta cum apărea măsura în ochii nomenklaturii, lucru decisiv în atitudinea ulterioară faţă de cel sancţionat.
Să admitem, de dragul jocului, că Ion Iliescu n-a cerut să fie trimis la o judeţeană de partid, că Nicolae Ceauşescu a folosit pretextul pentru a-l pedepsi. Să admitem că Ion lliescu a tratat măsura ca fiind nedreaptă chiar din clipa când aceasta i-a fost anunţată. Nu de Comitetul Politic Executiv, cum s-ar crede, ci chiar de Nicolae Ceauşescu, dacă ar fi să judecăm după atitudinea conducătorului faţă de el. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut aşa cum le rescrie, după mai mult de două decenii, Ion Iliescu, ar fi fost normal ca el să refuze noua însărcinare şi, de ce nu?, chiar să demisioneze din rândurile nomenklaturii. N-a făcut-o. Fie că, într-adevăr, el însuşi a cerut să meargă la Timiş, pentru a căpăta experienţa muncii în realitate, fie că a luat în calcul posibilitatea de a reveni ulterior în fruntea bucatelor.
Ion Cristoiu, Revista Historia, An XI, Nr. 109, ianuarie 2011